Preocuparea mea constantă a fost, este şi va fi Adevărul, Realul ca principiu unic, izvor al tuturor lucrurilor, primit prin har de aleşi în forma dogmatică a revelaţiei teofanice, teandrice şi trinitare. Istorie sacră şi tradiţie sacră. Astfel, religia este sediul adevărului, transcendent în esenţă, ştiinţa este sediul folosului, arta hieratică reflectă imperfect transcendenţa, arta plăcerii satisface înclinările naturale ale omului, care suportă greu datoria şi stăpânirea Absolutului, topite în curgerea heraclitică a clipelor.

Dumnezeu este Adevărul-Realul. Ştiinţa despre El este teologia, în care stăpânesc Revelaţia şi Dogma. Ideea, categoria, conceptul, definiţia, sistemul, doctrina, concepţia, punctul de vedere, sunt termeni neteologali. Limbajul sacru? : Transcendenţă revelată teofanic, teandric şi trinitar, dogma şi credinţa.  În afară de Real? : Om, existenţă, căutare, soluţie şi folos, „comoditate mintală”, gratuitate, plăcere, iluzii axiomatice sau ale invarianţelor formale, aporii şi rătăciri. În fond, nici aceste forme ale spiritului nu-i aparţin omului, presupus autonom, autonomia lui fiind iluzorie iar heteronomia stând sub semnul predeterminării din primordii.

Umanismul ne situează în lumea întrebărilor şi căutărilor, relativizând şi problematizând. A fi umanist înseamnă a te situa în afara Adevărului Unic, a încerca să te desprinzi de el, căutând adevărul în jocul dintre lumea interioară şi cea exterioară – joc neconcludent. Aşa apare transformarea creaturii în creator.

Relaţia dintre religie şi disciplinele umane depăşeşte logicul, onticul şi magicul şi situează prin graţie şi revelaţie spiritul uman în lumea dogmelor, lume depărtată de lumea întrebărilor, prezentă în filozofie, artă, tehnică. Nu numai pentru credincios, ci şi pentru omul cu bun simţ, misticul apare stăpânitor sub raportul veracităţii. Natura şi facultăţile umane: imaginaţia, intelectul şi intuiţia, nu pot explica aleşii. Omul nu se poate auto-cunoaşte şi auto-stăpâni gnoseologic decât prin har. Numai în formele ritualice înţelegem binefăcătorii ca aleşi, nu ca stăpâni, pentru că nu-şi aparţin. Ei primesc şi transmit, nu inventează şi nu decid.

Căutătorul nu află adevărul, se mişcă în lumea nesfârşită a întrebărilor, amăgit de foloase trecătoare. Viaţa omului întrebător şi căutător? O permanentă „ comedie a erorilor”, care se termină în moarte. Gândirea lui? Soliloc, dialog, teză, demonstraţie, categorie, concept, definiţie, sistem, doctrină, punct de vedere, gândire în mozaic, ca în enciclopedii şi dicţionare lingvistice, inexplicative. Simbolica omului autonom trece înşelătoare din om în om, din generaţie în generaţie, limbaj alcătuit din constante amăgitoare şi forme cu conţinuturi variabile. Mai multe adevăruri înseamnă nici unul. Aspecte multiforme, înşelătoare, fructe filozofice speculative, utilităţi transformate în adevăruri. Spiritul omului întrebător şi căutător se mişcă între ipoteză şi experiment, ştiinţa realului fiind teologia.

Realul, „Absolutul Divin”, n-a fost căutat, ci primit teofanic, teandric şi trinitar de cei aleşi care l-au comunicat credincioşilor. Prin real ne aflăm în lumea dogmelor. Teologia este ştiinţa Realului, a Absolutului Divin. Filozofia, ştiinţa, arta şi tehnica menţin omul în lumea întrebărilor la nesfârşit. Faptul că omul încă se mai întreabă chiar şi după Învierea Mântuitorului, trebuie înţelese, paulinic, ca rest al păcatului originar.

Omul întrebător şi căutător şi lumea vizibilă sunt izvoare ale părerilor şi erorilor; omul concret şi lumea concretă trec; dincolo, în lumea invizibilă, stăpâneşte Adevărul Unic. Viziune paulinică. Altfel – nimic.

În triunghiul tomist au loc: nemurirea, Adevărul şi explicaţia, termeni ai mântuirii transmişi de istoria sacră şi de tradiţia sacră, sau revelate celor aleşi. Lumea dialectică a întrebărilor şi răspunsurilor, astfel definită de Platon, este situată înafara triunghiului, aparţinând omului istoriei profane, lumea folosului trecător, confundată cu Adevărul. Se întâlnesc în lumea eului explorator în aparenţă – percepţii, reprezentări şi concepte, toate neconcludente sub raportul veracităţii.

Logic şi ontic? Captivitate a omului fără ieşire. Gîndirea dogmatică situează spiritul primitor al Realului deasupra idealului, adică deasupra acestei perfecţiuni iluzorii a omului întrebător, mişcat de imaginaţie şi limitat de intelect şi simţuri. Aleşii ies prin graţie şi revelaţie din istoria profană, încărcată de întrebări – probleme – şi soluţii nesfârşite, utile, comode, şi înşelător constante. Este o desfăşurare în timp şi în spaţiu, sub semnul neîmplinirii. Idealul înlocuieşte Adevărul, religios în esenţă, cu plăcutul util şi variabil, mişcând sisific spiritul necredinciosului în direcţia unei finalităţi iluzorii, trezit de neliniştea produsă de perspectiva infinitului şi a morţii. Ce-i rămâne omului, solicitat de autonomie şi heteronomie? Jocul trecător al logicului şi onticului şi iluziile invarianţelor. Nimic pur şi absolut sub idealul uman. În acest context situez jocul opţiunilor între esenţe şi existenţe. Şi pentru că, gândind parmenideic – tot ce „devine” nu „este”, omul şi universul concret, termeni corupţi de păcat, nu sunt izvoare ale Adevărului, situat dincolo de aceşti termeni gnoseologici şi axiologici ai omului autonom.

Lumea interioară şi cea exterioară sunt domenii de cercetare, nesfârşită şi anevoioasă, când omul rămâne aici, având conştiinţa limitelor, aceasta nepermiţându-i extrapolări ilegitime ale gândirii umane în transcendenţă. Lumea întrebărilor şi a răspunsurilor – a problemelor, soluţiilor, ipotezelor, părerilor şi rătăcirilor – nu are acces la Adevărul unic, la Dumnezeu, ca principiu unic şi extramundan al tuturor lucrurilor. Omul este captivul modului dialectic al spiritului – a şti să întrebi şi să răspunzi (Platon) – care îl obligă să clădească pe nisipul istoriei. Singurele certitudini ale omului autonom: captivitatea eului şi a universului, şi moartea absolută. Platon consideră omul – unul. Cine asigură această unitate a eului? Desigur, sufletul gânditor care există şi este nemuritor, a cărui existenţă şi unitate nu sunt afectate de dorinţe şi pasiuni. Nu cercetarea autonomă a lumii exterioare şi interioare duce la Adevăr, ci formele revelaţiei Adevărului unic, teofania, teandria şi Trinitatea. Adevărul nu aparţine lumii întrebărilor.

Dacă omul este imperfect şi perfectibil, nu se impune cu necesitate existenţa unei fiinţe perfecte, adică a lui Dumnezeu? Sufletul purtător al acestei idei este real – psihologie mistic-creştină, nu ştiinţific-modernă – procesele mintale şi cele afective neputându-se explica senzorial. Oricât s-ar mişca un psiholog modern în jocul dintre instincte şi afecte, dacă gândeşte corect, trebuie să accepte realitatea sufletului şi a produselor sale. Necredinciosul ancorează în evidenţă, ignorând realul invizibil din el. Pentru credincios, Dumnezeu există ca Adevăr unic, ca principiu al tuturor lucrurilor. Pentru necredincios – neliniştea întrebărilor nesfârşite, hazardul, ipotezele, căutarea şi soluţia – ştiinţa ca sediu al folosului. Filozoful şi omul de ştiinţă leagă adevărul de eul plăsmuitor de ipoteze şi de lumea vizibilă, golindu-l de sensul lui mântuitor şi consolator şi se depărtează de istoria profană a foloaselor şi dezastrelor, în care funcţionează entropia.

În lumea întrebărilor nu are rost spiritul dogmatic. Omul poate fi riguros, intolerant, abuziv şi rătăcitor, fiind permanent perfectibil, dar nu dogmatic, adică precis, util, aporetic, sau eronat, niciodată exact, exactitatea depăşind idealul, aparţinând lumii transcendente a dogmelor. În istoria profană, care îi aparţine, rătăceşte sau este stăpânit de neconcludente invarianţe formale. Deciziile sale actuale sunt determinate de temperament, de interes, de faimă, de putere politică, de pasiune, şi incapacitate mintală. Omul de jos, simplu, este mânat, când nu e religios, de sărăcie, de mizerie, de invidie şi ură, să dorească puterea, mai ales când este şiret. În acest climat egalitar, şiretenia îi ţine loc de inteligenţă.

Dogma vehiculează Adevărul unic transcendent, revelat prin graţie, imperfect reflectat gnoseologic, axiologic şi etico-social, sau fals pur şi simplu. Ţin să repet şi să subliniez poziţia mea faţă de adevăr: este religios în esenţă, gândit dogmatic-creştin, nu ca punct de vedere uman. Încerc să arăt natura dogmatic creştină a adevărului şi limitele capacităţii omului întrebător, care nu depăşeşte utilul, comodul şi plăcutul.

Căutătorul se întreabă, cercetează, istoricul întrebării şi soluţiile date în trecut. Este determinat de mirare, nevoie, curiozitate sau de simplă dorinţă a cunoaşterii; dar facultăţile lui, imaginaţia, intelectul şi intuiţia – simţurile trezitoare, care prin percepţie atestă prezenţa fenomenelor – nu-i aparţin, eul explorator fiind determinat de primordii. Deci nici inspiraţia, actualitatea ca graţie şi revelaţie acordate aleşilor, şi nici căile – metodele – tehnicile existenţei, folosite în cercetarea trecutului şi explorarea concretului, nu-i aparţin; soluţiile împletind începutul existenţei creşte cu actualul graţiei şi revelaţiei. Poziţia lui, în relaţiile fundamentale cu Divinitatea, universul, semenii şi cu sine, adică rezultatele explorărilor lumii interioare şi exterioare şi raporturile cu transcendenţa, oglindite în dogme, axiome, concepte, definiţii, sisteme, doctrine, noime sau puncte de vedere, acest joc complex între adevărul posibil şi eroare, nu-i aparţine, fie că ştie, fie că nu ştie. Credinciosul creştin iese din timp şi spaţiu – din istorie, prin trăirea religioasă a Absolutului. Prin acest absolut religios, religia poate fi consolidată ca sediul adevărului şi situată deasupra ştiinţei, ca sediu al folosului şi artei ca sediu al plăcerii.

Am vorbit de genealogia spiritului întrebător: tezele stabilite: mitologie, artă, filozofie, ştiinţă şi tehnică. În niciuna din aceste forme ale spiritului uman nu se află Adevărul. Adevărul este religios în esenţă, cum am mai spus, şi-şi găseşte forma absolută, vehiculată dogmatic, a Adevărului Unic, revelat teofanic, teandric şi trinitar. Până la Dar, până la Creştinism, mitologia a făcut posibilă prezenţa adevărului în om, prin existenţa celor două lumi definitorii pentru el. Orice gânditor se mişcă între păgânism şi ordinea eternă creştină care a înlocuit-o, dând omului acces la adevăr.

Intuiţia – presupus pură – a subiectului autonom este tot atât de departe de adevăr ca şi plăsmuirile imaginaţiei şi a intelectului. Omul, chiar când defalcă un fenomen din univers, este silit psihologic să opereze cu toate facultăţile lui : imaginaţie, intelect şi simţiri – intuiţie sensibilă – ), caută, meditează şi nu poate depăşi relaţia logic-empiric. Când demonstrează aristotelic se înşală comod, dacă privim acest efort mintal sub raportul veracităţii. Uneori este conştient că argumentele lui nu duc la adevăr. Adevărul, gnoseologic, etic, estetic, axiologic, este inexplicat şi inexplicabil în formele: „imagine”, „concept”, „definiţie”, „sistem”, „punct de vedere”, „descripţie” şi „aforism”. Autenticitatea se află în omul religios, care este real. Deci, nu ontologia individualului – pesimism existenţialist, metafizică fără ieşire, ci mistica individualului – care înlătură imposibilul prin trăirea religioasă a omului etern.

Credinţa depăşeşte ştiinţa. Prin ea, certitudinea nu poate izvorî din util sau comod. Este suficientă contemplarea spectacolului vrerii noastre pentru a constata că există un singur adevăr, „secundum fidem” nu două. Adevărul „secundum rationem” e folos, comoditate sau rătăcire, înec – subiectiv în idealism, obiectiv în fenomenalism, pseudo-realitatea devenirii, materialism sau panteism, substanţialism ca „ateism cu mănuşi”.

Adevărul este unic şi transcendent în esenţă, neputând fi căutat – „pasiunea căutării lui” neducând la el – putând fi revelat însă, prin graţie şi revelaţie, aleşilor, cum ne arată istoria şi tradiţia sacră.

(selecţii din “Cartea întrebărilor“, varianta 1986, mss olograf)