1. Cum este cu Macabeii? Astăzi este sărbătoarea lor. Ei nu sunt cinstiţi de mulţi, deoarece lupta lor nu are loc în timpul de după Hristos. Totuşi merită să fie cinstiţi de toţi căci au suferit pentru credinţa Părinţilor. Dacă au ajuns la martiriu înainte de Patimile lui Hristos, pentru care au fost gata, ar fi putut să-L urmeze şi dacă ar fi fost prigoniţi după Hristos şi moartea Lui prin care s-a dat pentru noi! Dacă s-au arătat plini de virtute, fără să aibă acest model înainte, nu s-ar fi descoperit mai strălucit nobleţea lor sufletească în cazul în care ar fi avut modelul acesta în pătimirea lor? Pentru mine şi pentru toţi iubitorii de Dumnezeu, învăţătura este foarte clară, plină de taină şi adâncă: cei ce au trăit înainte de venirea lui Hristos au dobândit desăvârşirea numai pe baza credinţei în Hristos. Chiar dacă Logosul a putut să fie vestit mai târziu la timpul stabilit, El S-a descoperit totuşi mai înainte celor curaţi, după cum reiese din faptul că deja înaintea Lui mulţi au fost cinstiţi.

2. Nu avem voie aşadar să respectăm mai puţin pe cei ce au trăit înainte de Cruce. Dimpotrivă, aceştia merită mai mult lauda noastră şi se cuvine ca noi să-i cinstim prin cuvinte dacă au trăit în conformitate cu Crucea. Prin aceasta cinstea lor nu trebuie mărită, căci cum ar fi posibil aşa ceva atâta timp cât fapta lor este răsplătită cu cinstea? Cei ce cântă lauda lor trebuie cu atât mai mult să găsească cinstea şi cei ce aud lauda lor să urmeze virtuţile lor încurajaţi de amintirea faţă de ei pentru a se face asemenea cu ei. Cine au fost Macabeii, de unde proveneau şi care era călăuzirea şi educaţia care i-au condus spre o astfel de virtute şi cinste încât sunt sărbătoriţi festiv în fiecare an, găsind în inimile tuturor o cinste încă şi mai mare decât cea de care se împărtăşesc în exterior, despre aceasta dă explicaţie celor doritori de învăţătură şi plini de râvnă cartea Macabeilor. Aceeaşi carte învaţă stăpânirea raţiunii peste patimi şi hotărârea liberă între virtute şi păcat. Cartea conţine atât luptele Macabeilor, cât şi mărturii ale altor câţiva oameni. Mă mulţumesc cu primele.

3. Precum Ştefan, după Hristos, aşa este înainte de Hristos, Eleazar (II Macabei 6, 18), menţionat în carte, prima jertfă. El a fost un preot în vârstă, încărunţit în ani şi în cunoaştere. Mai întâi a oferit jertfe şi rugăciuni pentru popor, apoi s-a jertfit el însuşi ca jertfă cea mai deplină lui Dumnezeu pentru a curăţi întreg poporul. A fost un model demn de luptă. Atât cuvântarea cât şi tăcerea sa au fost un îndemn. Pe cei şapte fii (spirituali) ai săi (II Macabei, 7), rodurile educaţiei sale i-a adus ca “jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1), ce a fost mai strălucită şi mai curată decât orice jertfă a Legii. Este drept şi acceptabil ca meritul faptelor fiilor să fie atribuit tatălui. Au fost fii viteji, foarte buni, descendenţi nobili ai unei mame nobile, apărători ambiţioşi ai adevărului, prea mari pentru timpurile unui Antioh, adevăraţi ucenici ai Legii mozaice, observatori conştiincioşi ai datinei străbune. Numărul lor era văzut la evrei ca sfânt, cinstit în amintirea odihnei (lui Dumnezeu). Ei năzuiau numai spre Unul, privirea lor era îndreptată numai spre Unul. Au cunoscut numai un drum al vieţii: moartea din iubirea faţă de Dumnezeu. Au fost fraţi după suflet ca şi după trup. Era minunat cum se invidiau pentru moarte. Doreau chinurile ca avizi după o comoară. Au mers spre primejdie din iubire pentru educatorul lor, Legea. Spaima lor faţă de chinurile martirice gata să fie aplicate nu a fost atât de mare ca dorinţa lor după cele care ameninţau. Ei se temeau că tiranul ar putea să înceteze pedeapsa şi câţiva dintre ei ar putea să rămână neîncoronaţi, despărţiţi de fraţii lor împotriva voinţei lor şi să poarte o biruinţă nefericită, lipsită de suferinţă.

4. Mama lor era curajoasă şi nobilă, iubea atât pe copii cât şi pe Dumnezeu. Cu totul unică a fost suferinţa sufletului ei de mamă. Ea nu a fost cuprinsă de milă datorită suferinţei copiilor ei, ci se îngrijora că ei nu ar putea suferi. Mai mare decât dorul după cei ce au sfârşit viaţa i-a fost dorinţa ca cei ce au rămas să le poată urma celorlalţi. Cuvintele ei erau mai mult pentru aceştia decât pentru cei morţi. Lupta unora era încă nehotărâtă, în timp ce sfârşitul celorlalţi sigur. Pe unii ea îi dăduse deja lui Dumnezeu, în timp ce trebuia să se îngrijoreze pentru primirea celorlalţi de către Dumnezeu. Un suflet tare în trup feminin! Un spirit de jertfă minunat şi un curaj de erou! Dacă am voie să spun, mai mare era jertfa ei decât cea a lui Avraam, căci Avraam a jertfit liber numai un fiu, care era înainte de toate singurul născut şi făgăduit spre care arăta şi făgăduinţa, care – mai mult decât atât – este început şi rădăcină nu numai al poporului, ci ca atare şi jertfă. Mama fiilor lui Macabei însă a afierosit întreaga ceată a fiilor ei lui Dumnezeu. Ea a întrecut maicile şi preoţii prin faptul că jertfele ei şi-au dorit masa de sacrificiu, au fost jertfe raţionale şi s-au grăbit spre altarul de jertfă. Ea arăta spre pieptul ei amintind că au fost crescuţi de ei, arăta implorând părul cărunt şi vârsta ei, însă nu pentru a câştiga pe fiii ei la viaţă, ci pentru a-i încuraja la suferinţă, deoarece ea considera ca pericol nu moartea, ci amânarea. Nimic nu a putut să o aplece, să o înduplece sau să o descurajeze: nici funiile pentru dislocarea membrelor, nici roţile înşiruite, nici securile, nici torţionarii, nici vârfurile de fier ale cuielor, nici săbiile ascuţite, nici cazanele fierbinţi, nici focul arzător, nici tiranul ameninţător, nici masa poporului, nici zbirul constrângător, nici priveliştea lor, nici membrele sfâşiate, nici carnea ruptă, nici ţâşnirile de sânge, nici tinereţea nimicită, nici spaimele prezente, nici amărăciunea. Şi ceea ce este de altfel cel mai greu în astfel de relaţii, anume cursul încet al torturilor, a fost pentru ea cel mai uşor; ea a avut bucuria ei în această privelişte. Nu numai modul diferit al chinurilor care în întregime au fost dispreţuite de ei ca un singur chin de către unul singur, ci cuvântările diferite ale tiranului, care uneori batjocorea, alteori ameninţa sau linguşea, au provocat amânări ale martiriului, căci el a pus totul în mişcare pentru a ajunge la ceea ce spera.

5. În ceea ce priveşte răspunsurile pe care fiii le dădeau tiranului erau, în acelaşi timp, atât de înţelepte şi curajoase, încât toate cuvintele cinstite ale tuturor celorlalţi sunt neînsemnate faţă de vitejia lor şi vitejia tuturor celorlalţi era mică faţă de înţelepciunea care vorbea prin cuvintele fraţilor, încât de acum înainte numai lor le este propriu să sufere astfel şi în acelaşi timp să răspundă atât de înţelept la ameninţările tiranului şi la chinurile folosite, de care n-au fost răpuşi nici fiii curajoşi, nici mama mai curajoasă. Mama i-a întrecut pe toţi şi, unind curajul cu iubirea, s-a făcut pe sine jertfă cinstită a morţii pentru fiii ei, deoarece le-a urmat în moarte celor morţi. Şi cum a fost cuvântarea pentru cei morţi pe care ea a ţinut-o? Chiar dacă cuvintele pe care fiii le-au spus în faţa tiranului au putut fi înţelese ca frumoase depăşind totul în frumuseţe, deoarece erau armele lor cu care l-au doborât la pământ pe tiran, mult mai cinstite însă au fost cu-vintele mamei, care mai întâi au fost cuvinte de atenţionare şi apoi cuvinte de înmormântare. Care au fost atunci cuvântările fiilor? Este bine să vă amintiţi de ei în măsura în care astfel de timpuri vin din nou, având un model de luptă şi cuvinte care aparţin martirilor. Cuvintele lor erau deosebite de cuvintele tiranului sau a artei torţionarilor sau râvnei sufletelor. Să-i lăsăm să vorbească: “O, Antioh şi voi toţi care staţi aici, Dumnezeu este singurul nostru Împărat, de Care suntem creaţi şi spre Care ne reîntoarcem. Moise este singurul nostru legiuitor pe care nu-l vom tăgădui şi dispreţui, deoarece virtutea sa l-a condus în multe pericole şi el a făcut multe minuni; noi nu am face aceasta chiar dacă un alt Antioh ne-ar ameninţa cu ceva mai rău decât tine. Cunoaştem numai o armă, respectarea Legii şi întărirea ei, care este zidul nostru. Singura noastră măreţie este ca de dragul acestor suferinţe să acordăm mai puţină atenţie vreunei glorii. Singura noastră bogăţie sunt comorile pe care le nădăjduim. Cel mai înfricoşător lucru este să te temi mai mult de altceva decât de Dumnezeu. Ideile acestea sunt înarmarea şi armele noastre. Cu astfel de oameni ai tu de-a face. Lumea aceasta este plăcută, pământul natal, prietenii, rudele, împreună vieţuitorii din tinereţe, templul acesta, al cărui nume este mare şi vestit, adunările festive natale, tainele şi toate acestea prin care părem să ne deosebim de celelalte popoare, dar trebuie să credem că nimic nu este mai plăcut ca Dumnezeu şi ca suferinţa noastră pentru bine. Patria noastră este Ierusalimul ceresc care este puternic şi necucerit şi pe care nici unui Antioh nu i se îngăduie să spere că-l va cuceri şi îl va supune sieşi. Rudele noastre sunt cei ce au Duhul şi sunt născute pentru virtute. Prietenii noştri sunt Profeţii şi Patriarhii; ei ne sunt modele în viaţa religioasă. Împreună vieţuitorii noştri din tinereţe sunt cei ce astăzi sunt împreună cu noi martirizaţi şi în acelaşi timp îşi arată fermitatea lor. Mult mai măreţ decât templul este însă cerul. Adunările noastre festive sunt corurile îngerilor. Singura mare şi chiar cea mai mare taină a noastră, care rămâne ascunsă mulţimii, este Dumnezeu, scopul tainelor acestei vieţi.

6. De aceea, nu ne promite mai departe ceea ce este neînsemnat şi nedemn! Nu vrem cinstiri care sunt dăunătoare şi nu vrem să câştigăm ceva ce ne dăunează. Nu vrem să participăm la astfel de afaceri josnice. Lasă la o parte ameninţările! Altfel ameninţăm şi noi cu descoperirea slăbiciunii tale şi în plus cu pedepsele care ne stau la dispoziţie, căci noi avem un foc pentru a pedepsi pe tirani. Tu crezi că ai de-a face cu prinţi laşi sau cu popoare şi oraşe? În timp ce unii înving, vei deveni probabil stăpân peste ceilalţi. Ei nu luptă pentru acelaşi lucru ca noi. Ceea ce tu combaţi este Legea, tablele scrise de Dumnezeu sunt tradiţiile părinteşti care sunt însufleţite de acelaşi Duh şi care te vor ruşina prin triumful lor înşeptit. A le învinge pe acestea nu este nici o faptă eroică, însă a fi învins de ele este dinafară ruşinos. Noi suntem urmaşi şi ucenici ai acelora care au fost conduşi de stâlpii de foc şi de nori pentru care marea s-a despărţit, râul s-a oprit, soarele a stat, a plouat cu pâine din cer, prin întinderea mâinilor şi prin rugăciune au fost loviţi mii în fugă, în faţa cărora s-au retras fiarele, pe care focul nu i-a atins şi în faţa cărora împăraţii au fugit din admiraţie faţă de curajul lor. Vrem să vorbim încă de ceea ce ţie îţi este cunoscut. Suntem ucenici ai lui Eleazar, a cărui fermitate ai putut să o afli. Întâi părintele a câştigat lupta, după el o vor câştiga şi fiii. Preotul a mers într-acolo, jertfele îl vor urma. Cu multe tu ne înspăimânţi, noi însă suntem pregătiţi pentru ceva mai rău. Bărbat necuviincios, ce vrei să câştigi de la noi cu ameninţările tale? Ce va trebui să mai suferim noi? Nimic nu este mai puternic decât cei ce sunt gata să suporte totul. Călăilor, de ce şovăiţi? De ce amânaţi? De ce aşteptaţi onorata poruncă? Unde sunt săbiile, unde sunt cătuşele? Vreau să mă grăbesc! Aţâţaţi mai mult focul, faceţi fiarele mai sălbatice, căutaţi afară mai multe chinuri! Să se dezvolte mai mult splendoarea împărătească! Sunt primul-născut, mă jertfesc mai întâi! Sunt ultimul-născut, să se inverseze ordinea! Unul din cei ce s-au născut între aceştia trebuie să fie dintre cei ce ajung întâi aici ca să fie cinstit în acelaşi timp! Vrei să cruţi? Aştepţi probabil schimbarea convingerii? Repetăm mereu aceeaşi explicaţie: nu putem să mâncăm nimic necurat, nu vom ceda. Mai curând vei respecta tu învăţătura noastră decât să cedăm noi celor ale tale. Pentru a spune pe scurt: fii convins că noi dispreţuim chinurile pregătite, tu însă trebuie să inventezi altele”.

7. Aşa au vorbit fraţii către tiran. Era atât de minunat şi sfânt ceea ce au dat spre încurajare, ceea ce au oferit ochilor! Pentru temătorii de Dumnezeu era mai plăcut decât tot ceea ce putea fi privit şi auzit. Ori de câte ori mă gândesc la aceasta mă simt umplut de bucurie; iau parte în duh la luptele lor şi îmi place să relatez acestea. Ei s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat; era o sărbătoare ca şi când lupta s-ar fi sfârşit. Strigau: “Lăsaţi-ne fraţilor să mergem la chinuri! Să mergem, să ne grăbim, cât timp tiranul este aprins împotriva noastră! El nu trebuie să se lase înduioşat, iar noi nu vrem să pierdem mântuirea! Cina este pregătită. Să nu o scăpăm! Este frumos când fraţii locuiesc împreună, împreună mănâncă şi se îngrijesc pentru ei. Mai frumos însă este când pleacă împreună la luptă pentru bine. Dacă ar fi fost posibil am fi luptat cu armele pentru tradiţia părintească, căci moartea este într-o astfel de luptă lăudabilă. Pentru că timpul nu permite astfel de lupte vrem să aşezăm trupul nostru pe altarul de jertfă! Dacă nu murim acum, nu vom muri apoi absolut deloc? Oare nu trebuie să plătim naşterii soldul datorat? Ceea ce este necesar vrem să facem liber. Să arătăm în moarte înţelepciunea noastră! Să lăsăm ca viaţa să fie răscumpărată prin moarte! Nici unul din noi să nu ţină la viaţă, nici unul să nu se descurajeze! Precum de noi aşa şi de alţii poate să se decepţioneze tiranul! El poate dispune de ordinea chinurilor, noi vrem să încheiem persecuţia. Noi nu vrem să fim la urmă în râvnă şi zel. Primul va arăta celorlalţi drumul, ultimul va pecetlui lupta. Că vom fi împreună încoronaţi şi că tiranul nu primeşte nici o împărtăşire, că nu va fi îngăduit în răutatea sa crescândă, numai să câştige unul şi să se bucure apoi de aceasta ca şi când ar birui peste toţi, despre aceasta toţi vrem să fim convinşi în acelaşi mod. Să arătăm că suntem fraţi nu numai prin naştere, ci şi în moarte! Toţi vrem să mergem la moarte ca un bărbat şi fiecare pentru toţi ceilalţi! Eleazar, primeşte-ne! Mamă, urmează-ne! Ierusalime, dacă sunt lăsate mădulare rămase spre îngropare, înmormântează festiv morţii tăi! Povesteşte faptele noastre, arată celor ce vin după noi şi prietenilor tăi locurile sfinte de înmormântare ale fraţilor!”.

8. După ce fraţii au vorbit astfel, au acţionat şi s-au întărit reciproc de la cel mai mare până la cel mai mic încât erau în acelaşi timp ascuţiţi (pentru luptă n.n.), persistând unanim în fermitatea lor. Compatrioţii lor ajungeau la bucurie şi admiraţie, prigonitorii lor însă la spaimă şi groază. Căci deşi acestea au avut loc împotriva întregului popor, au câştigat şapte fraţi care au intrat cu toţii atât de mult în luptă, încât nu le-a lipsit multă nădejde să-i câştige pe ceilalţi. Curajoasa şi adevărata mamă a acelor mari fii care s-au distins atât de mult, ucenică mare şi convinsă în mod nobil de Lege a fost între timp umplută de bucurie şi teamă fiind în mijlocul a două sentimente. Se bucura pentru curajul nobil pe care l-au arătat deja, se temea însă pentru suferinţele prea mari care stăteau înainte. Precum o pasăre la apropierea unui şarpe sau a unui alt pericol aşa îşi înconjura ea copiii, stătea în preajma lor, îi încuraja, le ajuta în luptă. Cum acţiona ea prin cuvânt şi faptă în timp ce fiii ei se pregăteau de biruinţă! Ea aduna în grabă picăturile lor de sânge, ridica oasele împrăştiate şi săruta rămăşiţele lor. De la unul lăsa ceea ce încă mai era acolo, pe un altul îl trimitea la chinuri, pe un altul îl pregătea pentru torturi. Tuturor le striga: “Mântuiţi-vă, fiii mei! Mântuiţi-vă, vitejii mei! Mântuiţi-vă, voi care locuiţi în trupuri, deşi sunteţi aproape eliberaţi de trup! Mântuiţi-vă, voi care apăraţi Legea, mă apăraţi pe mine, femeie în vârstă, oraşul care v-a educat şi care v-a ridicat la o astfel de virtute! Nu mai durează mult şi noi vom învinge. Mă nelinişteşte însă numai că au obosit călăii. Încă ceva timp şi eu voi fi lăudată între mame şi voi veţi fi lăudaţi între tineri. Cu toate acestea, vă este dor de mamă. Nu vă voi lăsa, vă promit. Nu, eu nu-mi urăsc aşa copiii!”.

9. Când mama a văzut că fiii ei s-au despărţit de viaţă şi s-a liniştit pentru împlinirea lor, şi-a ridicat bucuros capul precum un învingător olimpic, şi-a ridicat mâinile şi s-a rugat cu glas tare, sărbătoresc: “Îţi mulţumesc Părinte Sfinte şi ţie stăpână Lege, ţie părinte Eleazar, predecesor în lupta fiilor tăi, căci voi aţi primit roadele durerilor mele şi eu am ajuns o mamă mai scumpă decât toate mamele. Nu am lăsat nimic lumii, am jertfit totul lui Dumnezeu: comoara mea, speranţele şi sprijinul vârstei mele. Cât de mult sunt eu cinstită, cât de minunat s-a avut grijă de vârsta mea! Eu, fiii mei, am primit răsplata pentru educaţia voastră. Am văzut cum aţi luptat pentru bine; am privit cum toţi aţi fost încoronaţi. Pe călăi îi consider ca pe binefăcătorii mei. Aproape că doresc să-i mulţumesc tiranului că prin ordinea poruncită m-a lăsat să ajung la urmă la martiriu, căci vreau să las mai întâi pe fiii mei să apară, ca să iau parte la lupta fiecăruia şi apoi deplin liniştită să urmez jertfelor depline în moarte. Nu-mi smulg părul, nu-mi sfâşii hainele, nu-mi zgârii trupul cu cuie, nu înalţ strigăt de plângere, nu strig cu plângerile femeieşti, nu vreau să mă închid în întuneric pentru ca aerul să se întristeze împreună cu mine, nu aştept un mângâietor, nu aşez înainte pâinile durerii. Acestea ar face mamele fără nobleţe, care sunt numai mame după trup, ale căror fii se despart fără ca să li se poată da un necrolog demn. Pentru mine, fiii mei cei mult iubiţi, nu sunteţi morţi, ci jertfiţi. Nu sunteţi dispăruţi, ci numai aţi schimbat locul. Nu aţi fost sfâşiaţi, ci numai uniţi la un loc. Nu v-a răpit un animal sălbatic, nu v-a înghiţit marea, nu v-a omorât un criminal, nu v-a desfiinţat o boală, nici un război, nu v-a secerat nici un destin mai mare sau mai mic. Dacă vi s-ar fi întâmplat aşa ceva v-aş fi plâns cu durere foarte mare, mi-aş fi manifestat iubirea mea de mamă prin lacrimi precum o arăt acum prin aceea că nu vărs nici o lacrimă. Mai mult încă! V-aş plânge în orice chip dacă v-aţi fi găsit scăparea ca laşi, dacă aţi fi cedat datorită chinurilor, dacă unul dintre voi ar fi inferior precum persecutorii sunt acum inferiori. Acum însă s-a dat celor rămaşi în urmă glorie, bucurie, cinste, plăcere şi entuziasm, căci după voi mă jertfesc şi eu. Ne vom face asemenea lui Finees (Numerii 25, 7), vom fi cinstiţi împreună cu Ana (I Regi 1, 22). Finees a fost numai unul, voi sunteţi mai mulţi, care aţi străpuns cu pasiune desfrânarea, nu vorbesc despre desfrânarea trupului, ci cea a sufletului. Şi Ana a dăruit numai un singur fiu lui Dumnezeu şi anume imediat după naştere; eu însă am consacrat Domnului şapte bărbaţi cu voia lor proprie. Ieremia îmi cântă cântecul de înmormântare, totuşi se cuvine să nu fie un cântec de jale, ci un cântec de laudă pentru sfârşitul sfânt. Mi-aţi strălucit ca zăpada, aţi fost mai albi decât laptele, şi ceata voastră este mai de preţ decât safirul (Plângeri 4, 7), căci ea s-a născut şi a fost jertfită pentru Dumnezeu. Şi la urmă, o tirane, alătură-te, căci duşmanii arată în special daruri fiilor pentru ca lupta ta să devină mai vestită! O, dacă aş fi putut totuşi să străbat prin toate chinurile lor, ca sângele meu să se liniştească în sângele lor şi trupul meu cel vârstnic în trupul lor! De dragul fiilor mei mi-e dor de chinurile lor. Dacă nu mi-ar fi fost dat aceasta, aş adăuga cenuşa mea la cenuşa lor şi atunci ar putea să ne primească unul şi acelaşi mormânt! Invidiaţi pe cei care au fost egali în virtute, nu pe cei egali în cinstea morţii! Trăiţi bine, mamelor! Educaţi copiii voştri să devină astfel de oameni! Trăiţi bine, fii ai acestora! Lăsaţi-vă educaţi spre a deveni astfel de eroi! V-am dat un model bun. Luptaţi!”.

10. După această cuvântare s-a alăturat fiilor ei. În ce fel? Îi îndemna la rugul la care au fost condamnaţi, ca şi când ar fi fost camera mirelui. Nu a aşteptat pe cei ce trebuiau să o tragă după ei, căci nu voia ca un trup nesfinţit să atingă trupul ei sfânt şi nobil. Un astfel de rod cinstit a dat acţiunea preoţească a lui Eleazar care a fost iniţiat în tainele cereşti şi iniţia, şi nu a sfinţit pe Israel cu stropiri exterioare, ci cu propriul său sânge şi moartea sa a fost cea mai mare taină. Astfel de roduri cinstite a dat tinereţea fraţilor care nu s-au predat plăcerilor, ci şi-au stăpânit patimile şi şi-au sfinţit trupurile lor încât au intrat într-o viaţă fără suferinţă. Astfel de roade a dat rodnicia mamei; copiii vii erau mândria ei, cu cei morţi şi-a încheiat viaţa. Pe cei pe care i-a născut lumii i-a dăruit lui Dumnezeu. Numărul martiriilor a fost tot atât de mare ca numărul durerilor naşterii şi ordinea execuţiilor i-a amintit în ce ordine s-au născut fiii; lupta a început cu cel mai mare, la cel mai mic s-a sfârşit. Precum talazurile se îmbulzeau, tot aşa unul după altul dovedea vitejia sa şi îl împingea pe fiecare mai mult spre suferinţă, întărit prin suferinţele predecesorului. De aceea, tiranul a fost bucuros că mama nu le-a mai dat viaţă copiilor. Înfrângerea sa ruşinoasă ar fi fost şi mai rea încă. Pentru prima dată el a recunoscut inutilitatea armelor sale când a ieşit înaintea fiilor lipsiţi de apărare, a căror singură armă era sufletul evlavios şi se îmbulzeau mai mult spre suferinţă decât el însuşi spre acţiune.

11. Jertfa fraţilor Macabei dă succes sigur şi este mai cinstită decât jertfa lui Ieftae (Judecători 11, 30). Căci aceea nu devenise necesară precum aceasta (a lui Ieftae n.n.) printr-o promisiune grăbită şi prin dorinţa după o biruinţă de care s-a îndoit deja. Slujba jertfei lor a fost cu mult mai liberă şi singura răsplată pe care au aşteptat-o a fost o altă lume. Jertfa lor nu este inferioară ca valoare luptelor lui Daniel care a fost aruncat ca mâncare înaintea leilor, dar care a înfrânt animalele prin întinderea mâinilor. Nu este mai mică decât cea a tinerilor în Asiria, care în foc au primit răcorire de la înger, căci pentru a nu încălca Legea părintească au respins mâncărurile necurate şi păgâne. Ea nu câştigă mai puţină cinste decât jertfele care au fost aduse mai târziu din iubirea faţă de Hristos. În timp ce acestea precum arătam la început au urmat lui Hristos Cel jertfit şi se lăsau conduse de jertfa măreaţă şi minunată pe care Dumnezeu a adus-o, fraţilor Macabei le-au lipsit modelele numeroase şi cinstite în virtute. Toată Iudeea s-a minunat de fermitatea lor, a sărbătorit cu bucurie şi s-a ridicat ca şi cum ea însăşi ar fi fost încoronată. Depindea de fiecare zi de luptă grea care ameninţa oraşul dacă Legea va fi desfiinţată sau va trebui să fie cinstită. Martiriul fraţilor a fost un moment critic în istoria întregului popor evreu. Antioh însuşi a trebuit să fie uimit şi ameninţarea sa s-a transformat în admiraţie. Chiar duşmanii înşişi ştiau să admire vitejia bărbaţilor, după ce mânia lor s-a potolit şi puterea faptelor şi-a arătat valoarea. De aceea, Antioh a retras lucrurile făcute. El l-a lăudat mult pe tatăl său Seleucul, deoarece acesta aprecia poporul (evreu) şi cinstea templul; lui Simon, dimpotrivă, i-a făcut reproşuri grele deoarece a provocat venirea, cruzimea şi ruşinea sa.

12. Noi toţi, preoţi, maici şi fii, vrem să luăm ca model pe aceşti martiri! Se cuvine ca preoţii să facă aceasta spre cinstea lui Eleazar, părintele spiritual care a învăţat prin cuvânt şi faptă ceea ce este mai bun, mamele însă, în măsura în care descoperă iubirea lor de mamă spre cinstea mamei viteze, să-şi jertfească copiii, ca cinstea lor să fie sfinţită prin astfel de jertfe, fiii însă în măsura în care-şi petrec tinereţea nu în patimile dăunătoare, ci în lupta împotriva lor, în cinstea fiilor sfinţi şi zi de zi cu curaj luptă împotriva lui Antioh care prin diferite persecuţii luptă împotriva tuturor membrelor. Cer ceartă în orice timp şi în orice fel, cearta acelui gen şi acelei vârste, fie apărute deschis sau în taină. În istoria veche sau nouă ele pot aduce putere. Precum albinele, ele pot aduna de peste tot ceea ce este mai bun ca să ia naştere în mod măreţ un singur fagure dulce, pentru ca Dumnezeu, Care este lăudat în Fiul şi în Duhul, să fie preamărit atât în Vechiul cât şi în Noul Legământ şi Care cunoaşte pe ai săi şi este cunoscut de ai săi (Ioan 10, 14), Care este mărturisit şi mărturiseşte (Matei 10, 32), este preamărit şi preamăreşte în Hristos, Căruia se cuvine slava în toţi vecii! Amin.

Traducere din lb. greacă de conf. dr. Vasile Cristescu, în revista Studii Teologice, nr. 2 (2005), pg. 86-100.