Despre arhierie

Potrivit predaniei, arhieria e slujire ce cuprinde toate sfinţitele lucrări şi este mai presus de toate celelalte cinuri bisericeşti. Se cuvine ca arhiereul să fie bărbat insuflat de Dumnezeu şi dumnezeiesc, plin de toată sfinţita cunoştinţă, precum îi scrie Pavel lui Timotei, zicînd: Trebuie, deci, episcopul fără prihană să fie, treaz, cu înţelegere întreagă, cuviincios, iubitor de străini, învăţător, nu beţiv, nu bătăuş, neagonisitor de cîştig urît, ci blînd, nu certăreţ, nu iubitor de argint (I Tim. 3, 2‑3). Aşijderea şi lui Tit: Pentru că trebuie episcopul nevinovat să fie, ca iconom al lui Dumnezeu, iubitor de străini, iubitor de bine, cu înţelegere întreagă, drept, cuvios, înfrînat, ţinîndu‑se de cuvîntul credincios cel după învăţătură, ca puternic să fie a şi îndemna întru învăţătura cea sănătoasă şi a înfrunta pe cei ce grăiesc împotrivă (Tit 1, 7‑9). Şi către efeseni grăieşte: Luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma în care Duhul Sfînt v‑a pus pe voi episcopi ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a cîştigat‑o cu Sîngele Său (Fapte 20, 28). Iar că secerişul este mult, iar lucrătorii sînt puţini (Mt. 9, 37) se vădeşte din aceea că în vremurile noastre este foamete de auzirea cuvîntului Domnului (v. Amos 8, 11). Aşadar, să ne rugăm Domnului secerişului ca să scoată lucrători la secerişul Său (v. Mt. 9, 38), dar lucrători care drept învaţă cuvîntul adevărului, care nu au de ce să se ruşineze, fără prihană (v. II Tim. 2, 15; I Tim. 3, 2), lucrători credincioşi, luminători ai lumii, care lucrează nu pentru mîncarea cea pieritoare, ci pentru cea care rămîne spre viaţa veşnică (v. In 6, 27); lucrători ca Apostolii, asemenea celor cărora Pavel le spunea: Nu sînteţi voi lucrul meu în Domnul? (I Cor. 9, 1), împreună‑lucrători cu Domnul spre binevestire, lucrători spre mîntuirea oamenilor, că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iez. 18, 23; 33, 11). De aceea şi către Iezechiil grăieşte: Fiul omului, străjer te‑am dat pe tine casei lui Israil, şi vei auzi din gura Mea cuvînt, şi‑i vei înfricoşa pe ei. Cînd voi zice Eu celui fără de lege: „Cu moarte vei fi omorît”, şi tu nu vei vesti lui, sîngele lui din mîna ta voi cere; iar dacă vei vesti şi nu se va întoarce de la fărădelegea sa, în păcatul său va muri, şi tu vei mîntui sufletul tău (Iez. 3, 17‑19), şi: Dacă se va întoarce dreptul de la drep­tatea lui şi va face fărădelegi, în păcatul lui va muri, şi nu se vor pomeni dreptăţile lui, pe care le‑a făcut, şi sîngele lui din mîna ta voi cere, că nu ai vestit lui (20), şi: Tu dacă vei vesti dreptului să nu păcătuiască, cu trai va trăi, şi tu vei mîntui sufletul tău (21), şi adaugă: Viu sînt Eu, zice Domnul, că nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iez. 33, 11). Şi ce‑i zice Domnul lui Petru? Cîte veţi lega pe pămînt, vor fi legate în ceruri (Mt. 18, 18). Vezi puterea cuvîntului? N‑a zis: „Cîte vei lega pe pămînt vor fi legate pe pămînt”, ci: „Cîte vei lega pe pămînt vor fi legate în ceruri”, ca atunci cînd opreşti pe cineva de la împărtăşire, sau de la slujire, sau caterisind, să faci lucru temut, ca unul care chemi ca părtaş al hotărîrii tale pe Dumnezeu şi o iei pe aceasta în numele Martorului din ceruri, iar cel oprit de la slujire ori caterisit să se cutremure, ca unul aruncat afară din Împărăţia Cerurilor. „Vezi ce faci, zice, preote: cele de jos legi? Aşteaptă să fii tras la socoteală sus; legătura nu e fără de vină dacă pe nedrept legi, fiindcă te vei înfăţişa soborului îngeresc. Drept aceea, nu cu întărîtare şi patimă să pui legăturile, ca să nu te răzbuni pe sineţi, ci să răzbuni virtutea, că pe cel legat pe nedrept îl răzbună Dumnezeu dacă nu va nesocoti legătura.”

Aşadar, cel ce păstoreşte cu curăţie turma lui Hristos este numit gură a lui Dumnezeu, fiindcă Scriptura zice: De vei osebi ceea ce e de cinste de ceea ce nu‑i de cinste, ca gura Mea vei fi (Ier. 15, 19). Păstorul adevărat îşi pune sufletul pentru cei cîrmuiţi de el; iar dacă pregetă, va da socoteală ca năimit care din pricina lupului a dat bir cu fugiţii, şi va auzi de la Mai‑Marele păstorilor: N‑au cercetat păstorii oile Mele şi nu le‑au păscut (Iez. 34, 8), şi: Cere‑voi oile Mele din mîna lor (10). Ceva de felul acesta găsim la Irineu, care povesteşte despre Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu că, văzînd un tînăr foarte înzestrat pe care îl învăţase credinţa şi‑l botezase, i‑a zis: „Ţi‑l încredinţez” pe acesta, şi a plecat. Episcopul, îngrijindu‑se mult de tînăr, l‑a adus la sporire mare, dar mai tîrziu acela, făcîndu‑se puţin cîte puţin delăsător, s‑a abătut de la calea dreaptă şi a ajuns căpetenie de tîlhari. Venind Cuvîntătorul de Dumnezeu, a cerut episcopului: „Dă‑mi ce ţi‑am încredinţat.” Episcopul, socotind că îi cere bani, nu se pricepea ce să îi răspundă, neştiind să fi primit de la el ceva. Atunci, Apostolul i‑a spus făţiş: „Dă‑mi tînărul pe care ţi l‑am încredinţat.” Acela, plesnind din palme, a zis: „Acela a murit”, şi i‑a povestit ce s‑a întîmplat cu el. Apostolul, lovindu‑şi capul cu tînguire mare, a zis: „Bun străjer te‑am lăsat pe tine sufletului fratelui”, şi îndată a ieşit în căutarea lui. Văzîndu‑l acela, dădea să fugă, însă Ioan a strigat: „Aşteaptă‑l, fiule, pe părintele tău, fie‑ţi milă de cărunteţile mele!” Tînărul, venind, a căzut la picioarele lui, avînd dreapta însîngerată, iar Evanghelistul îi săruta mîna zicînd: „Asupra mea fie păcatul tău, fiule. De la mine va cere Dumnezeu sufletul tău” – şi acela, întorcîndu‑se, s‑a făcut vas al alegerii. Iată, aceasta înseamnă ca păstorul să‑şi pună cu adevărat sufletul pentru oi, ca atunci cînd va veni Domnul oilor să Se bucure de el şi de oi – şi Se va bucura dacă va găsi toate oile sănătoase şi nici una rătăcită, iar dacă va găsi vreuna rătăcită, va fi vai de păstori. Iar dacă şi păstorii se vor afla rătăciţi, ce vor spune Stăpînului turmei? Că din pricina oilor au căzut? Nu vor fi crezuţi, că nu este de crezut să păţească ceva păstorul din partea oilor, ci mai vîrtos vor fi pedepsiţi pentru minciună.

Aşadar, ştiind că vor avea de dat răspuns pentru oi, ca nişte mai‑mari ai Bisericii şi mai întîi pe scaun şezători, să se întărească bine pe sineşi şi turma lor, ca să se arate plăcuţi lui Dumnezeu. Pentru că în omul lui Dumnezeu nu este cugetare trupească, ci sînt toate roadele Duhului cele mîntuitoare, în care locuieşte Dumnezeu şi umblă, prin care arătîndu‑se ca luminători în lume au cu adevărat cuvîntul vieţii şi sînt lauda şi slava bunei credinţe, că ie­rarhia este rînduială şi ştiinţă sfîntă.

Aşadar, scopul ierarhiei este asemănarea şi unirea, pe cît se poate, cu Dumnezeu, avîndu‑L pe El călăuzitor în sfînta ştiinţă şi lucrare, privind neabătut la frumuseţea Lui cea dumnezeiască şi pe cît este cu putinţă întipărind‑o şi în următorii săi, făcîndu‑i asemănări dumnezeieşti, oglinzi preadiafane şi fără pată (v. Înţ. Sol. 7, 26), primitoare ale razei începătoare de lumină şi dumnezeieşti, care pe de o parte se umplu în chip sfînt de strălucirea dăruită lor, iar pe de alta o împărtăşesc pe aceasta cu îmbelşugare celor de după ei, potrivit rînduielilor dumnezeieşti. Pentru că nu este legiuit ca cei care săvîrşesc cele sfinte sau cei săvîrşiţi în chip sfînt să lucreze ceva împotriva propriilor rînduieli sfinte ale săvîrşirii. Aşadar, cel ce vorbeşte de ierarhie vorbeşte de o anumită rînduială sfîntă, chip al frumuseţii dumnezeieşti, care în cinurile şi ştiinţele ierarhiceşti lucrează în chip sfînt tainele luminării proprii ei şi se aseamănă, pe cît este legiuit, Obîrşiei sale, fiindcă desăvîrşirea fiecăruia dintre cei ce au primit parte în ierarhie stă în a fi înălţat după măsura sa la asemănarea cu Dumnezeu, şi a se face împreună‑lucrător cu Dumnezeu, şi a arăta în sineşi, pe cît este cu putinţă, lucrarea dumnezeiască, şi a se lumina, şi a lumina, şi a fi curăţit, şi a curăţi, şi a săvîrşi cele dumnezeieşti, şi a fi săvîrşit, ca oricine vă vede să ştie că sînteţi sămînţă binecuvîntată de Domnul, cu adevărat sămînţă cinstită (Sirah 10, 21), preoţie împărătească, neam ales, norod agonisit de Dumnezeu (I Pt. 2, 9), moştenitori ai făgăduinţelor nestricate şi neveştejite. Cele pe care ochiul nu le‑a văzut, şi urechea nu le‑a auzit, şi la inima omului nu s‑au suit, acestea le‑a gătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El (I Cor. 2, 9) şi păzesc poruncile Lui. Şi Petru zice: Paşteţi turma lui Dumnezeu cea dintre voi cerce­tîndu‑o nu cu sila, ci de bunăvoie, după Dumnezeu, nu pentru agonisită rea, ci cu osîrdie; nu ca şi cum aţi fi stăpîni peste Biserici, ci pildă făcîndu‑vă turmei, şi cînd Se va arăta Mai‑Marele păstorilor veţi lua cununa cea neveştejită a slavei (I Pt. 5, 2‑4). Iar Domnul spune: Păstorul cel bun sufletul său pune pentru oi, pe cînd năimitul şi cel ce nu e păstor vede pe lup venind şi lasă oile şi fuge, şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Iar năimitul fuge, că năimit este, şi nu îi pasă de oi (In 10, 12‑14), şi adaugă: De aceea Mă iubeşte pe Mine Tatăl, că Eu pun sufletul Meu pentru oi (17).

Lui se cuvine slava în veci. Amin.

Despre cler

Cuvine‑se preoţilor să se asemene arhiereului lor, precum şi acesta Arhiereului Hristos, în toate: în bunătate, în milostivire, în unirea de cuget, în blîndeţe, în smerita‑cugetare, în iubirea frăţească, în dragostea de săraci, în dragostea de străini, în împreună‑pătimirea faţă de toţi, în a fi milostivi faţă de cei rătăciţi şi în a‑i întoarce la credinţă, în a‑i cerceta pe toţi cei neputincioşi, în a nu fi nepăsători faţă de văduve şi orfani şi săraci, ci a purta grijă de ei înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, în înfrînarea de la toată mînia şi căutarea la faţă şi judecata nedreaptă şi iubirea de arginţi, în a nu crede degrabă împotriva cuiva şi a nu fi pripiţi la judecată, ştiind că înşine avem datorii de păcate.

Aşadar, dacă ne rugăm lui Hristos să ne ierte nouă, datori sîntem şi noi să iertăm, căci sîntem înaintea ochilor Domnului. Aşijderea şi diaconii trebuie să fie nevinovaţi înaintea dreptăţii Lui; ca slujitori ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, nu ai oamenilor să împlinească slujirea lor^[1], ca să scape de blestemul Prorocului; să nu se facă vinovaţi prin delăsare, nici să nu fie prea îndrăzneţ în vreo privinţă, chipurile pentru cinstirea de Dumnezeu, ci toate cu bun chip şi după rînduială să se facă (I Cor. 14, 40), precum spune Apostolul. Fiindcă ce lucru rău în sine au făcut Ozia tămîind Domnului (v. II Paralip. 26, 16‑21), ori Saul jertfind (v. I Împ. 13, 9‑14), ori tiranii şi dracii teologhisind adevărat pe Domnul? Şi totuşi, lepădată e teologhisirea lor.

Fiecare să rămînă în cinul său de slujire, fiindcă şi Legea zice că arhiereul va intra o dată pe an în Sfînta sfintelor (Ieş. 30, 10; Lev. 16; Evr. 9, 7), şi asta întru toată curăţia ierarhicească; preoţii înconjură Sfintele, iar leviţii să nu se atingă de cele sfinte, ca să nu moară (Num. 4, 15). Şi S‑a mîniat cu iuţime Domnul de obrăznicia lui Ozia (v. II Paralip. 26, 19‑21), şi Mariam s‑a acoperit de lepră încercînd să pună lege legiuitorului (v. Num. 12, 9‑10), şi dracul a sărit asupra fiilor lui Scheva (v. Fapte 19, 14). Zice Scriptura: Nu i‑am trimis pe ei, şi ei proroceau (Ier. 23, 21), şi: Nelegiuitul care‑Mi jertfeşte Mie viţel este ca cel care ucide cîine (Is. 66, 3), şi, pe scurt, dreptatea lui Dumnezeu cea desăvîrşită nu suferă nimic care se face în afară de rînduială. Zicînd ei: În numele Tău am făcut puteri multe, le va răspunde: Nu vă cunosc pe voi: plecaţi de la Mine, toţi lucrătorii fărădelegii (Mt. 7, 22‑23).

Aşadar, Sfînta Scriptură ne arată că nu e legiuit, nici drept, să gîndească cineva cele mai înalte şi mai adînci decît cele potrivite cinului său, ci fiecăruia se cuvine să cugete doar cele poruncite acestuia, şi să nu fim clevetitori, nici cu două feţe, ci neiubitori de argint, înfrînaţi, milostivi către toţi, grijulii, umblînd după adevărul Domnului, Care S‑a făcut slujitor tuturor; Căruia dacă vom plăcea în veacul cel de acum vom primi şi cele viitoare, după cum ne‑a făgăduit că ne va învia din morţi şi că dacă vom petrece în chip vrednic de El vom şi împărăţi împreună cu El, fiindcă Însuşi a grăit: De Îmi slujește cineva, să urmeze Mie, şi unde sînt Eu, acolo şi sluga Mea va fi; şi de va sluji Mie cineva, îl va cinsti pe el Tatăl Meu (In 12, 26).

Lui se cuvine slava în veci. Amin.

^[1] Diakonos înseamnă „slujitor”, iar diakonia – slujire (n.tr.).

Despre cinstirea preoţilor

Ignatie Purtătorul de Dumnezeu scrie zicînd: „Luaţi aminte la episcop, ca să ia aminte şi Dumnezeu la voi. Sufletul meu să fie pentru cei supuşi episcopului, preoţilor şi diaconilor; cu aceştia să fie partea mea în Dumnezeu”^[1], şi: „Martor îmi este Cel pentru Care sînt legat că nu de la trup omenesc am aflat aceasta, ci Duhul propovăduia zicînd aşa: «Să nu faceţi nimic fără episcop»”.^[2] Aşadar, nu trebuie să facem nimic fără episcop. „Oriunde se arată episcopul, acolo să fie mulţimea, după cum soborniceasca Biserică se adună acolo unde este numit Hristos Iisus, fiindcă turmele nu umblă unde vor ele, ci unde le duc păstorii, iar pe oile care rămîn în afara turmei le risipesc fiarele, mîncînd‑o pe cea rătăcită. Deci, fără episcop nu este îngăduit nici să botezăm, nici să facem agape, ci ce încuviinţează el, aceea place şi lui Dumnezeu. Cel ce cinsteşte pe episcop este cinstit de Dumnezeu. Cel ce face ceva pe ascuns de episcop, diavolului slujeşte.”^[3]

„Este de trebuinţă a ne supune şi preoţimii ca Apostolilor lui Iisus Hristos, Nădejdea noastră. Aşijderea şi cei ce sînt diaconi ai tainelor lui Iisus Hristos trebuie să fie în tot chipul pe placul tuturor, fiindcă nu sînt diaconi^[4] ai mîncărurilor şi băuturilor, ci ai Bisericii lui Dumnezeu. Deci, ei sînt datori a se păzi ca de foc de orice temei de învinuire. Aşijderea, toţi să‑i cinstească pe diaconi ca pe Iisus Hristos şi pe episcop ca pe Tatăl, iar pe preoţi ca pe soborul lui Dumnezeu şi ca pe ceata Apostolilor. Fără aceştia nu se poate vorbi de Biserică.”^[5]

Despre aceasta mărturiseşte şi Legea, zicînd: Să păzeşti foarte a face după toate cîte‑ţi va zice ţie preotul, să nu te abaţi de la cuvîntul lui la dreapta sau la stînga. Şi cine va face semeţie să nu asculte de preot, va muri omul acela (Deut. 17, 10‑12). Şi Prorocul Malahia spune: Buzele preoţilor vor păzi cunoştinţă, şi lege vor căuta din gura lui, fiindcă înger al Domnului Atotţiitorul este. Cu pace îndreptînd a mers cu Mine şi pe mulţi i‑a abătut de la strîmbătate (Mal. 2, 7, 6). Şi altul: Din tot sufletul teme‑te de Domnul, şi pe preoţii Lui cinsteşte‑i. Din toată puterea iubeşte pe Cel care te‑a făcut, şi pe slujitorii Lui să nu‑i părăseşti. Teme‑te de Domnul şi cinsteşte pe preot (Sirah 7, 30‑32). Şi Legea: Preoţii sfinţi vor fi Dumnezeului lor, pentru că ei aduc jertfele Domnului Dumnezeului lor, şi vor fi sfinţi (Lev. 21, 6), şi: Preotul sfînt este Domnului Dumnezeu, pentru că el aduce darurile Domnului Dumnezeului nostru, şi sfînt va fi ţie (Lev. 21, 6). Şi a zis Domnul către Aaron: „Eu sînt partea şi moştenirea Ta, şi va sluji Levi slujba cortului mărturiei, şi ei vor lua păcatele norodului. Şi dajdiile le‑am dat leviţilor, că plata aceasta va fi vouă pentru slujbele voastre” (Num. 18, 20, 23, 31). Iar Isaia spune: Iar voi preoţi ai Domnului vă veţi chema, slujitori ai lui Dumnezeu (Is. 61, 6). Şi Ieremia: Mări‑voi şi voi îmbăta sufletul preoţilor (Ier. 31, 14). Aşijderea şi David: Preoţii Tăi se vor îmbrăca întru dreptate şi cuvioşii Tăi se vor bucura (Ps. 131, 9). Iar Pavel: Pentru că orice arhiereu, dintre oameni fiind luat, este pus ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate, slujind chipului şi umbrei celor cereşti; iar acum mai osebită slujbă a dobîndit, cu cît şi unui legămînt mai bun este mijlocitor (Evr. 5, 1; 8, 5‑6), şi adaugă: Şi vă poftim pe voi, fraţilor, să‑i ştiţi pe cei care se ostenesc între voi şi poartă grija voastră întru Domnul şi vă povăţuiesc pe voi, şi să‑i socotiţi vrednici de dragoste prisositoare pentru lucrarea lor. Să aveţi pace între voi (I Tes. 5, 12‑13). Tot el grăieşte: Preoţii care‑şi poartă bine dregătoria de îndoită cinste să se învrednicească, mai ales cei ce se ostenesc cu cuvîntul şi învăţătura (I Tim. 5, 17).

Aşadar, iubiţilor şi prieteni ai lui Dumnezeu, se cuvine să‑i cinstim pe preoţii Lui, fiindcă trebuie ca celor pe care Dumnezeu i‑a făcut ai Săi şi i‑a slăvit, şi oamenii să le dea cele datorate şi să nu‑şi însuşească nimeni cu de la sine putere cinstea cinului, ci numai cel chemat de Dumnezeu. Nu este legiuit a ne împotrivi vreodată preotului, fiindcă cei ce stau împotrivă judecată îşi vor lua (Rom. 13, 2). Scris este: Pe mai‑marele norodului tău să nu‑l vorbeşti de rău (Ieş. 22, 28). Iar Domnul, Marele Arhiereu, grăieşte: Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi cel ce Mă primeşte pe Mine, Îl primeşte pe Cel ce M‑a trimis pe Mine. Cel ce primeşte proroc în nume de proroc, plată de proroc va lua, şi cel ce primeşte drept în nume de drept plată de drept va lua (Mt. 10, 40‑41).

Lui se cuvine slava în veci. Amin.

^[1] Din Epistola către Polycarp (n.tr.).
^[2] Din Epistola către Filadelfieni (n.tr.).
^[3] Din Epistola către Smyrneni (n.tr.).
^[4] Vezi nota precedentă (n.tr.).
^[5] Din Epistola către Trallieni (n.tr.).