Începând din anul 1857 părintele Ioan a fost profesor de religie în şcoala orăşenească, iar când în anul 1962 a luat fiinţă în Kronstadt liceul clasic, i s-a propus postul de profesor la predarea religiei în acel liceu. Părintele a primit cu bucurie, deschizându-i-se calea bunei înrâuriri asupra Copiilor în formare, Părintele Ioan a intrat în şcoală ca un lucrător în vie şi spunea:

– Un grădinar, sau unul ce iubeşte plantele de interior, mare bucurie are când vede că florile cresc bine şi dau roduri răsplătind munca celui ce le îngrijeşte. Dacă în fiecare an le-a schimbat pământul, le-a udat, le-a curăţit, le-a tăiat la timp uscăturile, a rupt frunzele îngălbenite, este plăcut a te uita la ele. Ce flori frumoase sunt oleandrele şi trandafirii! Nu-ţi poţi lua ochii de la ele şi nu poţi să nu zici: Mare şi minunat eşti Ziditorul nostru, nu numai în om care este chipul şi asemănarea Ta ci şi în frunzişuri şi în florile pomilor. Dar ce să vorbim de frunze şi flori? Oricât de frumoase ar fi, ele rămân numai lemn şi fân, căci florile sunt numai chipul frumuseţii; iar sufletele copiilor sunt frumuseţea cea vie, dumnezeiască. Voi, copiilor, sunteţi plantele şi florile noastre, iar mai adevărat florile lui Dumnezeu nepreţuite. Ce am spus despre flori vă priveşte şi pe voi. Şi grădinarul lui Hristos cu multă dragoste Se îngrijeşte de florile lui Hristos.

Legea lui Dumnezeu, religia, nu este obiect de studiu ca alte obiecte. Sufletul omenesc după firea lui este simplu şi primeşte uşor ce este asemenea-simplu; primeşte şi preface în viaţa sa. Iar cele artificiale şi complicate le respinge ca pe un gunoi fără folos. Tu predai copiilor Legea lui Dumnezeu – mai tare decât toate păzeşte-te să nu faci din Evanghelie manual! Este păcat. Înseamnă să despreţuieşti în copil Cartea care trebuie să fie pentru om o vistierie şi o lumină în toată viaţa lui. Să se înfricoşeze conştiinţa ta de-a formula întrebări chinuitoare pentru copil! Nu este bine! Ca să vorbeşti copiilor despre cuvintele Evangheliei şi a cere răspunsuri de la ei, se cere să ai un suflet simţitor, cunoscător al trăirilor copilăreşti. Cu mecanica întrebărilor după programă, cu note pentru răspunsuri la întrebări nepotrivite şi neînţelese de copil, care-l fac să plângă şi să se tulbure, examinatorii îşi iau păcat pe suflet şi cu adevărat se poate spune despre ei că nu ştiu ce fac cu sufletul copilului”.

Părintele Ioan preda legea dumnezeiască, legea Evangheliei iar nu textul. La lecţiile lui se învăţa istoria lui Dumnezeu pe pământ iar nu istoria împăraţilor israeliţi. El stăruia ca Evanghelia să fie însuşită de copil cu inima. Le vorbea despre cele ce însuşi trăia. Evanghelia este un testament viu al lui Hristos. Copiii ascultă înseşi cuvintele lui Hristos. Părintele se ferea să predea după metoda academică rece, ca nu cumva elevii să vadă în vorbele Evangheliei doar nişte cuvinte ce trebuie învăţate, ceea ce, după părintele Ioan, este a ucide Evanghelia. Glasul lui, faţa lui şi toate mişcările arătau cât de scumpe şi sfinte sunt aceste cuvinte. Copiii ascultau şi le puneau în inima lor. La părintele Ioan nu erau fruntaş; şi codaşi. Lecţiile lui rămâneau întipărite şi de neuitat atât pentru copiii cei maii dotaţi cât şi pentru cei mai slabi.

Pentru ca adevărurile evanghelice să se înrădăcineze mai adânc în inimile copiilor, părintele aducea la lecţii cărticele cu vieţile sfinţilor pe care le împărţea doritorilor. Peste o zi, două; elevul venea şi cerea părintelui altă cărticică; până când aşa, nesilit, termina de bună plăcerea lui toate cărticelele. „Eu, scrie un martor, rămân adânc încredinţat că în felul acesta prin elevi pătrundea în familie duhul evlaviei, pentru că, după ce pregăteau lecţiile citeau poate cu glas tare şi ascultau şi ceilalţi fraţi şi surori. În familia noastră bunăoară aveam o mătuşă care, ascultând întotdeauna povestirile mele despre lecţiile părintelui, a ajuns în chip văzut mai cucernică; pe fraţii şi pe surorile mele i-a învăţat încă de mici copii să se roage şi să aibă frica lui Dumnezeu. Cu atât mai mult se pătrundeau de evlavie elevii care îl aveau în faţa lor chiar pe părintele. Părintele avea un glas sonor, limpede şi curat. Citirea lui era însufleţită, vie; vibraţia glasului, precăderea cu care rostea cuvintele principale însoţite totdeauna de trăirea adâncă ce i se citea pe chip, mişca inimile elevilor şi le aducea lacrimi în ochi, după cum şi la biserică predicând înaintea poporului oamenii îl ascultau cu lacrimi pe faţă.

Părintele nu punea note proaste elevilor. Să fi fost notat chiar şi cu trei [din cinci] la religie era mare ruşine! Cine nu ştia lecţia, mai bine se retrăgea decât să declare în faţa părintelui că nu a învăţat. Un coleg al meu a răspuns foarte prost la examenul de absolvire. După biletele pe care le-a tras, părintele a insistat totuşi ca acesta să fie notat cu patru, pentru că în cursul liceal el fusese un elev harnic şi străduitor. Nici acum, peste ani, acel coleg al meu nu încetează a spune că l-a făcut de ruşine pe părintele cu răspunsul său la examen. Au fost însă şi cazuri când părintele s-a arătat sever. În clasa a cincea aveam printre noi elev un tânăr care la şaisprezece ani era foarte stricat şi leneş. La o lecţie din catehism când învăţam Crezul şi părintele a dat o definiţie a dumnezeirii ca Duh; acela se ridică şi tăios declară că el nu recunoaşte această definiţie. Noi am tresărit. S-a aşternut o tăcere mormântală şi îndată părintele a strigat:

– Ateistule! Lepădatule de lege! Nu te cutremuri tu de Dumnezeu că-ţi va lua graiul pentru nebunia ta? Cine te-a făcut pe tine în lumea aceasta?

– Tata şi mama, zice M. cu voce înăbuşită.

– Dar cine a făcut lumina şi toate cele văzute şi nevăzute?

M. tace. Atunci părintele spune clasei:

– Rugaţi-vă, copii. Rugaţi-vă cu toată osârdia şi credinţa.

După lecţie M. a fost chemat la cancelarie. Ce a vorbit părintele cu el între patru ochi, nu ştim, dar băiatul a ieşit de acolo mişcat şi înnoit pentru totdeauna.”

Au fost cazuri când Consiliul liceal hotăra eliminarea unor elevi. Atunci părintele ruga ca cel vinovat să fie lăsat în seama sfinţiei sale, punându-se chezaş pentru el. Consiliul împlinea cererea părintelui. Şi precum o soră bună îngrijeşte un bolnav, tot aşa şi părintele cu toată dragostea şi răbdarea îngrijea pe cel bolnav sufleteşte până îl făcea sănătos. În asemenea împrejurări îi venea în ajutor părintelui Taina Sfintei Mărturisiri. Aici părintele observa unde este primejdia pentru rătăcirile sufleteşti şi stăruia să le vindece cu toată puterea înrâuririi sale şi mai ales a rugăciunii.

Elevilor le plăcea să ia parte la slujbele părintelui în catedrală şi în paraclisul de la Casa Muncii, unde părintele mai slujea adeseori. Aveau acolo prilej să audă neîndoielnice mărturii despre puterea tămăduitoare de boli şi duhuri rele a rugăciunilor părintelui. Viaţă cea neobişnuită şi sfântă a profesorului lor de religie îi înrâurea şi mai mult pe copii. În liceu erau bursieri de stat care din lipsă de mijloace băneşti rămâneau în şcoală şi în vacanţa marilor sărbători. Pe aceşti sărmani părintele îi ajuta cu bani de drum dus şi întors, pentru ca să-şi vadă părinţii şi rudele.

Părintele avea un deosebit dar pedagogic. Când intra în clasă, de obicei întreba cine doreşte să răspundă la lecţie. Cu mare sârguinţă doritorii îşi dădeau răspunsurile pregătite, pentru care răspunsuri părintele punea nota superioară cinci cu plus, însoţind-o cu cuvinte măgulitoare şi scumpe pentru elev şi zicând:

– Îţi mulţumesc, fiule bun!

După rostirea rugăciunii cea dinainte de lecţie, toţi elevii mergeau sa ia blagoslovenie de la părintele şi-i sărutau mâna. Lecţiile părintelui, atrăgătoare, erau aşteptate ca o sărbătoare. Iată bunăoară cum învăţa părintele despre rugăciune:

– Deprindeţi-va a vă ruga. Siliţi-vă pe voi la rugăciune. La început vă va fi greu, dar mai pe urma, cu cât va veţi sili mai mult, cu atât vă va fi mai uşor. La început totdeauna trebuie să te sileşti. Dar ce este rugăciunea? Rugăciunea este simţul neîntrerupt al sărăciei şl neputinţei noastre sufleteşti, odată cu observarea în noi înşine, în oameni şi în natură a înţelepciunii, a bunătăţii şi a măririi fără sfârşit a atotputernicului Dumnezeu. Rugăciunea este o înclinaţie de neîncetată mulţumire. Adesea vedem că răul este în noi, iar nu în alţi oameni. Nenorocirea noastră stă în aceea că noi atribuim răul nostru, altora. Ce înseamnă progresul, ştiinţa, fără dragostea creştină? Nimic! Înţelepciunea lumii este nebunie. Înaintea lui Dumnezeu smereşte-te, minte trufaşă! Pogoară-te de pe soclul tău, stai mai aproape de aceşti săraci pe care însuşi Hristos nu se ruşinează a-i numi fraţi ai Săi. Întinde-le mâna. Adună nu numai pentru dorinţele tale ci îmbogăţeşte-te în Dumnezeu cu fapte bune după moarte vor merge cu tine.”

Când a împlinit douăzeci şi cinci de ani de învăţământ în liceu, părintele Ioan a primit o adresă de mulţumire din partea părinţilor şi a mamelor, în care se spunea: „Mulţime de copii au trecut prin şcoala sfinţiei tale. Ei slujesc acum ţarului şi patriei. Toţi, înrâuriţi de sfinţia ta, îşi aduc aminţe de ceasurile de neuitat ce le-au petrecut în preajma sfinţiei tale. Cu dragostea cea înfocată către Dumnezeu, cu milostivirea cea nemărginită către semeni pe care o ai şi cu cuvântul cel viu ai aprins într-înşii lumina adevărului iar cu pilda cea sfântă şi cu îndurarea ai umplut inimile tinere cu credinţa, nădejdea şi dragostea către Dumnezeu şi către fraţii lor. Să fie deci, mulţumirea noastră, a părinţilor şi a mamelor, ca o rugăciune de pace către Dumnezeu pentru sfinţia ta. Să reverse El de la Scaunul Său cel sfânt tot atâtea bucurii câte ne-ai dat şi sfinţia ta nouă mângâiere în copiii noştri, în buna purtare şi izbânzile lor.”

Peste un an părintele Ioan părăseşte postul de profesor din liceul Kronstadt. În cuvântul de despărţire rostit în faţa Consiliului şi al elevilor, directorul liceului» a spus printre altele:

„Scumpe părinte Ioan, iubitul nostru învăţător în Legea lui Dumnezeu şi părintele nostru duhovnicesc! Pe toţi ne mâhneşte gândul că părăsind liceul nostru, va despărţiţi de noi. Ştiţi bine câte sforţări şi câte stăruinţe am depus ca să nu plecaţi, dar în sfârşit a trebuit să mă plec în faţa hotărârii sfinţiei voastre… Vă rugăm să nu ne uitaţi în rugăciuni, ca liceul nostru să sporească în duhul adevăratei culturi creştine, şi binecuvântaţi-ne pe noi toţi…”

Se poate spune că părintele Ioan avea un dar deosebit, un dar haristic, o dragoste îngerească faţă de copii. Şi în anii ce au urmat, în timpul nenumăratelor sale călătorii prin toată Rusia, părintele Ioan n-a uitat copiii. Îi blagoslovea mereu, îi cuprindea cu dragoste şi îi tămăduia de boli. Dădea totodată sfaturi în privinţa felului cum trebuie crescuţi copiii în duhul adevăratei credinţe creştineşti.

(din Viaţa şi proslăvirea Sfântului Ioan de Kronstadt. Documente şi mărturii din epocă, Ed. Ileana, 2004, p. 25-33)