Ofer iubitorilor de psaltică prezentarea ţinută la colocviul „Muzica bizantină în Principatele Române. 200 de ani de la Reforma Hrisantică”, în speranţa că le va fi de folos cercetarea mea, pe care îi invit să o adîncească ei înşişi şi să o aplice în predarea acestei sfinte arte. Materialul face parte dintr-o colecţie mai amplă, în curs de apariţie. Ideile de mai jos sînt subiectul a mii de pagini, dar am preferat această formă contrasă, sintetică, pentru a veni în sprijinul celor ce nu se ocupă de paleografie. Calitatea Ortodoxiei de a fi purtătoare a Adevărului absolut este conferită şi muzicii revelate de Duhul Sfînt, şi, prin urmare, are acelaşi raport cu celelalte muzici precum teologia ortodoxă faţă de orice eterodoxie – precizare necesară atît pentru a-i întări pe iubitorii de sfinţi melurgi, cît şi pentru a-i lămuri pe iubitorii celorlalte muzici care doresc să vizioneze conferinţa. Mulţumesc organizatorilor pentru superba idee şi organizare şi colegilor conferenţiari pentru îngăduinţă.

 

Mîntuitorul şi Dumnezeul nostru, Cuvîntul lui Dumnezeu Tatăl, este Cel prin Care toate s-au făcut, precum mărturisim în Crez. „A spus Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră” (Facere 1:26). Iar cînd zicem doar aceste cîteva cuvinte, înţelegem şi pe Dumnezeu Tatăl, Care a voit, şi pe Sfînta Treime despre care mărturiseşte pluralul „să facem”, şi chipul Tatălui, Care este Hristos, şi asemănarea cu Dumnezeu dăruită de toată fapta bună, de toată sfinţenia şi lucrarea Sfîntului Duh. Chipul şi asemănarea s-au dăruit nu doar sufletului omenesc, ci tuturor lucrurilor Bisericii: cuvîntul, icoana văzută sau auzită.

Iarăşi: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut niciodată; Fiul cel Unul-născut, Care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut/L-a arătat/L-a explicat”. [ὁ μονογενὴς Υἱὸς, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ Πατρὸς, ἐκεῖνος ἐξηγήσατο – Ioan 1:18] Aşadar, cînd ne gîndim la Dumnezeu Tatăl o facem prin Fiul, precum Însuşi îi spune Sfîntului Apostol Filip: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” [Ioan 14:9].

Cum înţelegem aceasta? Prin luminarea Sfîntului Duh dată la Sfîntul Botez, întărită de predania Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Atunci este Scriptura incompletă? Are nevoie de explicaţii şi de adăugiri? Avem, oare, nevoie de altă Scriptură? Nu, nicidecum. În cuvintele Scripturii se vede, cu ochii minţii luminate de Duhul Sfînt, Calea spre mîntuire. Pentru aceea, cel ce vrea să se mîntuiască, trebuie să urmeze Scriptura după farul călăuzitor al Sfintei Predanii, al Apostolilor şi al Părinţilor Bisericii.

Biserica a avut şi are un tezaur de concepte. O parte dintre ele le înţelegem ca „taine”. Ce este Taina pentru creştini? Este acea realitate ce se poate explica, dar nu se poate înţelege decît fiind în Biserică, sub luminarea Sfîntului Duh, şi doar în măsura în care Dumnezeu vrea ca noi să putem înţelege. Pentru înţelegerea Tainei nu apelăm la mijloace din afara Bisericii, pentru că ele nu vor putea niciodată să ne ajute. De asemenea, pentru neputinţele noastre, Sfînta Biserică ne pune la îndemînă tîlcuiri ale acestor Taine: Avem de la Sfinţii Părinţi o uriaşă comoară de tîlcuiri la fiecare din cuvintele insuflate de Duhul Sfînt ale Scripturii sau ale Sfinţilor.

Şi în privinţa muzicii Bisericii lucrurile stau la fel la fel ca în cazul înţelegerii Sfintei Scripturi. Am arătat într-o prezentare de acum cîteva luni că în veacul al patrulea Dumnezeu a dat Bisericii cîţiva Sfinţi prin care a pus în rînduială cele mai importante concepte [adică taine] ale Bisericii. Sfîntului Grigorie Teologul i s-au dat dogmele, Sfîntului Vasilie cel Mare i s-a dat iconomisirea vieţii lăuntrice şi exterioare a creştinului, Sfîntului Ioan Gură de Aur i s-a dat tîlcuirea Scripturii pe înţelesul tuturor, iar Sfîntului Efrem Syrul i s-a dat slujbele şi muzica Bisericii. Cea mai mare parte a muzicii psaltice de astăzi este moştenită de la Sfîntul Efrem şi de la ucenicii săi.

Muzica psaltică a existat în Biserică de la Mîntuitorul Hristos şi de la Sfinţii Apostoli şi cîntările cele mai importante au fost notate în scris. În istoria Bisericii au existat mai multe sisteme de notare a muzicii. De la sistemul grecesc antic, folosit în Egypt în secolele 3 şi 4, la cel al Sfîntului Grigorie Dialogul şi al Sfîntului Sofronie al Ierusalimului, trecînd prin cele constantinopolitane sau palestiniene, în Biserică s-a statornicit, începînd cu anii 1150-1170, o notaţie numită „rotundă” sau, în limbajul muzicologilor, „medio-byzantină”, sau, cu un sens mai larg, notaţie cucuzeliană. De fapt, termenul de notaţie psaltică socotesc că este cel mai corect pentru epoca în care ne aflăm.

Cum a funcţionat această notaţie? Ea exprimă, prin neumele sale, concepte pe care muzicienii le-au înţeles raportate direct la Sfînta Evanghelie. Spre exemplu, raportat la gesturile hironomice, adică dirijorale, un învăţat din sec. 14 [Mihail Vlemmydis] întreabă:

– În ce chip se hironomiseşte/dirijează isonul?
– În chipul Sfintei Treimi, precum sunt una Cele trei Persoane. Şi nici Tatăl nu este mai mare după fiinţa Dumnezeirii, nici Fiul, nici Duhul Sfînt. Astfel se glăsuieşte şi isonul, arătîndu-se şi cu degetele. […]
– În ce chip se hironomiseşte petastiul?
– În chipul mîinii Domnului care spune către paralitic: Ridică-ţi patul tău şi umblă. […]

Astfel, notaţia muzicală devine un alt chip al Evangheliei şi al mîntuirii noastre. Şi pentru că niciodată nu citim din Evanghelie un cuvînt sau o propoziţie, ci, pentru a înţelege un context şi a trage un folos din cuvintele sfinte, citim un pasaj întreg, o pagină sau mai mult, aşa se întîmplă şi cu notaţia psaltică: Neumele din partiturile vechi nu se cîntă şi nu se înţeleg separat, ci întotdeauna în grupuri. Aceste grupuri de neume exprimă mici melodii revelate numite „formule ritmico-melodice”, sau, pe scurt, „formule”. Ele sînt corespondentul muzical al conceptelor teologice, la fel ca în iconografie.

Cu aceleaşi neume se ilustrau formulele în cele trei specii sau stiluri de cîntare psaltică: papadic (adică foarte pe larg, precum se cîntă heruvicele vechi sau chinonicele), stihiraric (adică pe larg, şi acest stil aproape că a dispărut cu totul din uzul Bisericii astăzi) sau irmologic (adică mai pe scurt). Pentru a diferenţia o cîntare de alta psaltul trebuia să cunoască aspectul vizual al fiecărei formule. Dau aici un exemplu de cîntare irmologică din vremea Sfîntului Constantin Brîncoveanu, cu partitura în notaţie originală şi cu transcrierea ei în notaţie hrysanthică, pentru a ne face o idee despre formulele irmologice.

La sfîrşitul veacului al 13-lea, la Constantinopol au loc mai multe reforme liturgice de uniformizare a cultului în Biserica Ortodoxă. Una dintre ele a privit notaţia psaltică. Astfel, au fost adăugate formulelor din vechime 40 de semne noi, numite „mari ipostase”, care aveau rolul de a face mai uşor de distins formulele în partitură. În general aceste „mari ipostase” au fost scrise cu cerneală roşie, un element vizual care să ajute psaltul să recunoască o formulă, care era învăţată dinainte.

 

Dumnezeu pururea crează şi străluceşte Biserica. De aceea, cu vremea, numărul de „mari ipostase” adăugate unei formule a crescut, ceea ce a făcut ca muzica să fie mai complexă şi mai greu de învăţat. Atît manuscrisele, cît şi practica ne spun că ucenicia la strană dura cam zece ani. Aceasta face din muzica psaltică o foarte complexă activitate intelectuală. Aşa încît nu e nici o mirare că majoritatea preoţilor, ierarhilor, boierilor, domnitorilor din lumea ortodoxă, inclusiv din Ţările Române, ştiau să cînte muzică psaltică. Dacă ne uităm la catalogul cumpărătorilor din Iaşi ai Anastasimatarului tipărit de Petru Efesiu la Bucureşti în 1820, vom avea o surpriză. Să ne uităm cîte cărţi au cumpărat domnitorul, mitropolitul, arhiereii din Iaşi şi mai ales boierii, şi atunci va fi limpede că muzica psaltică reprezenta una din marile preocupări intelectuale ale vremii. Să ne imaginăm cum ar arăta bisericile noastre dacă toţi arhiereii, preoţii, doctorii, avocaţii, inginerii, medicii,  profesorii, studenţii şi ceilalţi intelectuali care pot cînta ar veni la strană să cînte de pe cărţile de psaltică.

În secolul 18, în care psaltica a ajuns la maxima ei complexitate, în multe parohii care nu-şi puteau permite să aibă un psalt bine pregătit, adică un om care ucenicise 10 ani pe lîngă un profesor ca să cînte psaltică, slujbele erau, totuşi, cîntate „pe practic”, aşa cum se întîmplă şi astăzi. La 1763, patriarhul de Constantinopol Samuil l-a rugat pe Petru din Peloponnez, compozitor şi profesor de muzică în acea vreme la patriarhia  din Constantinopol, să scrie un Anastasimatar (cartea cea mai des folosită la strană) „aşa cum se cîntă în popor”, pentru a pune rînduială în muzica din parohii. Şi pentru că la parohii se cînta în două feluri, adică irmologic şi tropăreşte, Petru din Peloponnez a compus două Anastasimatare, unul irmologic şi unul tropăresc.

În aceeaşi vreme, adică pe parcursul întreg veacului al 18-lea, a existat preocuparea exegezei, adică a transcrierii vechilor formule psaltice într-o formă nouă, pentru a găsi un sistem mai uşor de învăţat muzica psaltică. Se spune că primele încercări de acest fel au fost făcute începînd cu secolul 16, însă, probabil, nu au fost suficient de limpezi. Primele exegeze care încep să apară în manuscrise sînt cele ale lui Bălaşu preotul, un contemporan al Sfîntului Constantin Brîncoveanu. Mai sunt şi alţii care reuşesc să găsească metode de exegeză, precum Ioan Protopsaltul şi Daniil Protopsaltul, dar cel care a găsit un sistem suficient de logic pentru a putea fi învăţat mai uşor şi a transcrie formule papadice, stihirarice şi irmologice cu o singură notaţie a fost Petru din Peloponnez, mai cunoscut sub numele de Petru Lampadarie (~1730-1775), care a reuşit să transcrie în notaţia sa Anixandarii, Fericit Bărbatul, Doamne, strigat-am, Sfinte Dumnezeule pentru cei morţi şi kratimile. Manuscrisul Gritsani 01 este autograful său cu aceste exegeze. Cel mai probabil autorul a murit la scurtă vreme după scrierea acestei lucrări.

Ucenicul său, Mihalache Moldoveanul (+1802), de loc din Botoşani, a ajuns la 1784 profesor de muzică al Curţii Domneşti şi al Mitropoliei din Bucureşti. Anastasimatarul lui Mihalache, despre care Anton Pann spune că a fost scris la 1767, este una din cele mai vechi lucrări care conţine muzică psaltică în notaţia exegetică. O copie a acestui Anastasimatar, făcută la 1798 la Botoşani, e una din cele mai vechi mărturii ale transcrierii stihologiei grabnice în notaţie psaltică.

În acelaşi timp, adică spre sfîrşitul veacului al 18-lea, la Mănăstirea Neamţ monahul Iosif (+1820), protopsalt al obştii Sfîntului Paisie Velicicovschi, începe să transcrie într-o notaţie mai detaliată, mai multe cîntări, cum ar fi slava Laudelor la Utrenia Învierii şi chinonicele peste săptămînă ale lui Petru din Peloponnez. Contemporan cu el, un alt Mihalache, bucureştean, începe să transcrie la 1802 cîteva cîntări într-o notaţie mai analitică, foarte probabil una şi aceeaşi cu cea de la Mănăstirea Neamţ, aşa cum vedem în manuscrise. Cercetările şi aceste dovezi scrise sunt cele mai limpezi mărturii că reforma de notaţie a început în Ţările Române şi a fost preluată mai apoi de Constantinopol, iar nu invers.

La scurtă vreme (începînd cu 1804-1805) la Constantinopol începe un mare efort de transcriere a tuturor cîntărilor folosite prin episcopii, mănăstiri şi biserici într-o notaţie suficient de explicită pentru a suplini cantitatea mare de formule care nu putea fi învăţată uşor şi pentru a putea reda şi ornamentaţia foarte variată existentă în acea vreme. Cel mai cunoscut promotor al acestei notaţii este Petru Vyzantie, protopsaltul Patriarhiei din Constantinopol, fost ucenic al lui Petru Lampadarie. Acest Vyzantie ajunge în 1805 profesor de muzică la Iaşi, unde predă multora (inclusiv Părintele Macarie Ieromonahul) metoda sa de exegeză. După moartea lui Petru Vyzantie în 1808, este înlocuit la 1812 la conducerea acestei şcoli de un alt grec din Constantinopol, Nichifor Cantuniaris (1812-1820). Notaţia exegetică a lui Petru este foarte eficientă în a explica formulele, dar nu suficient de elaborată pentru a explica şi ornamentele.

O descoperire inedită şi de mare importanţă pentru înţelegerea istoriei muzicii psaltice este că notaţia folosită astăzi la strană provine nu direct din reforma de notaţie sistematizată la Constantinopol, ci, uimitor, din notaţia inventată de părintele Iosif Monahul de la Neamţ, în dorinţa de a veni în ajutorul ucenicilor săi, împreună cu care aborda cîntări foarte complexe. Această direcţie de păstrare şi promovare a tezaurului muzical patristic a fost imprimată de cea mai mare personalitate duhovnicească a Ortodoxiei acelui veac – Sfîntul Paisie Velicicovschi, stareţul Mănăstirii Neamţ, care a încurajat trăirea în duhul Sfinţilor Părinţi sub toate aspectele: învăţături filocalice, scrieri patristice autentice, tipic monahal, cărţi de cult, muzică psaltică. Totalul manuscriselor muzicale paisiene cunoscute este de ordinul sutelor, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că Mănăstirea Neamţ era unul din cele mai importante centre psaltice ale Ortodoxiei acelui veac. Manuscrisul de faţă, aflat acum la Biblioteca „Mihai Eminescu” din Iaşi, a fost scris în anii 1812 şi 1813 la Mănăstirea Slatina de lîngă Fălticeni de către un ucenic al Părintelui Iosif Monahul.

Aşa cum întreaga Biserică Ortodoxă a lumii a ţinut seama de activitatea patristică a Sfîntului Paisie, din punct de vedere muzical Patriarhia de Constantinopol a continuat ideile muzicale nemţene, le-a sintetizat şi sistematizat, iar din 1814 a început să promoveze notaţia hrysanthică. Astfel, în 1816 vin la Bucureşti Petru Efesiu şi la Iaşi Gheorghe Lesvios ca profesori ai noii notaţii. Ei sînt plătiţi de voievozi şi de mitropoliţi pentru a preda această cea mai uşoară metodă de scriere a muzicii psaltice, pentru învăţarea căreia nu mai era nevoie decît de 2-3 ani. Cît de necesară ar fi o astfel de atitudine astăzi!…

Procesul de exegeză nu a fost încheiat la începutul secolului al XIX-lea, ci este unul continuu. Spre exemplificare, dau aici două partituri, din care una, românească, este foarte cunoscută.

Mîntuitorul, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi au cîntat muzică psaltică. Prin episcopiile şi parohiile de astăzi se practică trei feluri de muzică:

1. o muzică „pe practic”, adică după ureche, după cum se pricepe cîntăreţul sau de multe ori precum îşi mai aduc aminte babele; această nefericită sonoritate a fost denumită greşit „cîntare omofonică”;

2. o cîntare polifonică promovată mai ales la Sfintele Liturghii de Duminică sau din sărbători, în care corul pe voci se poate spune că săvîrşeşte nu o cîntare către cer, ci o strigare la cer, care alungă pacea şi armonia din sufletele celor ce se roagă cu trezvie, sau le înlocuieşte cu stări hipnotice. E foarte important ca cei ce promovează această muzică să ştie că ea a fost introdusă cu forţa în Biserica Ortodoxă de mari prigonitori ai credinţei şi ai Bisericii: Petru cel Mare al Rusiei, Alexandru Ioan Cuza şi regimul comunist;

3. al treilea fel de muzică este psaltica insuflată de Duhul Sfînt, adică acele melodii revelate oamenilor cu viaţă sfîntă aleşi de Dumnezeu să lumineze credincioşii spre a-I cînta Lui, precum Sfîntul Efrem Syrul, Sfîntul Roman Melodul, Sfîntul Sofronie al Ierusalimului, Sfîntul Ioan Damaschin, Sfîntul Ioan Cucuzel, şi atîtea zeci de alţi sfinţi melozi. Munca acestor sfinţi, culeasă în antologii de cîntări în ultimii 20 de ani, este la dispoziţia iubitorilor de Dumnezeu şi a slujitorilor la strană mai ales prin efortul unor mănăstiri precum Schitul Lacu din Muntele Athos, Mănăstirea Stavropoleos din Bucureşti, Mănăstirea Petru Vodă din Neamţ şi altele, alături de apostolatul muzical de mare calibru al unor grupuri psaltice precum Byzantion şi Tronos.

Biserica se găseşte la un moment istoric de mare tensiune. Puterea creştinului vine în primul rînd din participarea la sfintele slujbe, a cărei putere lucrătoare este deplină în muzica Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, pe cînd cunţanele, pricesnele şi polifonia nu sunt vase ale Duhului Sfînt, nu au capacitate mîntuitoare şi nu apropie credincioşii de Biserică şi de Sfintele Taine atît de profund cum o face psaltica tradiţională. Cînd Mîntuitorul ne-a spus că „suntem lumina lumii”, a avut în vedere şi artele şi cultura promovate în Biserică. Sfînta Scriptură se încheie cu imaginea Apocalypsei în care cer nou şi pămînt nou găzduiesc cetele Sfinţilor care cîntă în veşnicie lui Dumnezeu. Psaltica este rînduită veşniciei, care începe chiar acum.

Notă despre paisianism:

De la Sfîntul Paisie ne-au rămas cîteva zeci de manuscrise autografe cu scrieri patristice, în care el a pus bazele a ceea ce modern se numeşte “criticism textual”, şi a făcut-o nu (precum teologii de azi) după metode filologice sau ideologice, ci duhovniceşte, punînd înaintea tuturor rugăciunea către Sfinţii Părinţi ale căror scrieri le edita. O simplă răsfoire a cataloagelor de manuscrise de la Academia Română ne arată că din mai mult de 5000 de manuscrise considerate a fi reprezentative pentru istoria scrisului în limba română, din mănăstirile Sfîntului Paisie ni au fost alese 1000. Aşadar 1000 de manuscrise cu texte ale Sfinţilor Părinţi, dintre care multe au fost tipărite încă din vremea vieţii sfîntului. Încă ar mai fi de tipărit cîteva zeci de lucrări traduse în limba română în mănăstirile sale.

Aflînd de aceste osteneli patristice, Sfîntul Nicodim Aghioritul, socotit, pe drept cuvînt, ctitorul teologiei greceşti contemporane, a urmat îndeaproape preocupările Sfîntului Paisie. Sfîntul Nicodim însuşi a dorit să vină în obştea Mănăstirii Neamţ pentru a se face ucenic marelui stareţ. Ca să dau numai două exemple, Filocalia şi Patericul există astăzi tipărite în toate limbile importante ale lumii datorită eforturilor Sfîntului Paisie.

Pe lîngă aceste exemple, ne-au rămas de la ucenicii români ai Sfîntului Paisie cîteva sute de manuscrise muzicale. În 2004 am început lucrul la o carte numită “Triodul paisian”, care are mai mult de 800 de pagini de cîntări compuse şi traduse în mănăstirile Sfîntului Paisie. În carte se află o comoară de frumuseţe muzicală trăită şi concepută ca rod al rugăciunii ucenicilor Sfîntului Paisie. El, deşi era ucrainian de neam, a iubit şi a promovat muzica psaltică. Pot spune cu siguranţă că Monahul Iosif, protopsaltul Sfîntului Paisie, a fost stimulat să aducă în Mănăstirea Neamţ cele mai importante lucrări muzicale ale ultimului mileniu. De asemenea, tot Sfîntul Paisie a fost cel ce l-a încurajat să dezvolte metode de exegeză ale notaţiei. Cei ce au Triodul paisian au observat complexitatea deosebită a cîntărilor de acolo. Ele reflectă atît tradiţia muzicală românească din secolele 18 şi 19, cît şi frumuseţea duhului compozitorilor paisieni.

În Triodul Paisian am pus cîntările dedicate Postului Mare. Cele mai frumoase şi mai complexe au rămas încă în manuscrise, netipărite. Unele dintre ele au ieşit la lumină la editura Doxologia, anul trecut, sub numele de Stihirar. Acest volum este absolut deosebit. Numai o simplă abordare a Mărimurilor la diferite sărbători poate arăta duhul ortodox filocalic şi măiestria muzicală a protopsaltului obştii paisiene, fără egal în toată lumea ortodoxă.

Ştiam că la Mănăstirea Neamţ Părintele Iosif s-a ocupat cu exegeza notaţiei, dar compararea manuscriselor arată că el a fost cel ce a călăuzit întreaga lume muzicală ortodoxă spre adoptarea notaţiei hrysanthice pe care o folosim astăzi la strană. A spune că Sfîntul Paisie nu are nici o legătură cu asta e la fel cu a spune că Părintele Cleopa nu are legătură cu Patericul românesc sau Convorbirile duhovniceşti ale ucenicului său – Părintele Ioanichie Bălan, sau că Părintele Justin Pârvu nu are nici o legătură cu Patericul Egyptean editat de mine sau cu revista “Atitudini” dintre anii 2008-2012. Cred că e absolut evident contrariul.

Mai mult, fără Sfîntul Paisie de la Neamţ poate nu am fi avut un Părinte Cleopa şi o Mănăstire Sihăstria, şi nici un Părinte Justin şi o Mănăstire Petru Vodă.

Orice creştin ortodox din lumea aceasta, cunoscător al istoriei Bisericii, şi va vorbi despre Sfîntul Paisie de la Neamţ cum din păcate la noi încă nu se vorbeşte. Măreţia sa a fost, surprinzător, mai bine înţeleasă în afara României decît în lăuntru. Cei ce nu au avut un Sfînt Paisie Velicicovschi privesc cu jind la istoria Bisericii Ortodoxe din România.

Îmi doresc din inimă să ajungem la cunoaşterea lumii duhovniceşti creată de Sfîntul Paisie, să ne bucurăm de ea şi să înţelegem că faţă de Sfinţi nici un superlativ nu e prea mult.

Notă despre polifonie (mic extras din Propedikon, de maica Neonila):

“Axioma 1: Dumnezeu a creat îngerii (care inspiră) oamenii (care sunt inspiraţi) şi lumea naturală.

Axioma 2: Dumnezeu a creat Armonia (legătura, sau “re-ligia” legilor naturale cu Supranatura), Timpul şi Spaţiul (în care se desfăşoară armonia). Clarificare: Disarmonie este şi încălcarea legilor cosmice, şi greşita lor folosire.

Axioma 3: Dumnezeu a creat ritmul, frecvenţa, rezonanţa, proporţia, etc., tot ce ţine de structura validă întru Absolut. Dacă judecăm muzica doar după aceste 3 axiome, orice muzică e de origine divină.

Axioma 4: Dumnezeu a creat Biserica, adică suma tuturor lucrurilor (fiinţe, legi, fenomene) mântuite şi mântuitoare. Dacă judecăm după toate cele 4 axiome, doar muzica sfinţilor este divină, pentru că ea păstrează cunoaşterea divină şi o transmite fără a o modifica.

Corolar la Axioma 2: Polifonia face din mijloc un scop şi exoterizează ceea ce trebuie să rămână lăuntric. De aceea sparge Adevărul Absolut în fragmente, pe care le organizează în mozaic după regulile naturale ale proporţiilor matematice. Asta e o anti-teologie. Psaltica interiorizează revelaţia, o asimilează, şi, prin curs melodic care transmută intonaţia cuvintelor, devine icoană a vorbirii dintre Dumnezeu şi Om, devine hristică.

Polifonia sună plăcut la urechea de carne, dar urât la urechea inimii, fiindcă distorsionează realitatea contemplării hristice şi a îndumnezeirii. Psaltica poate nu sună plăcut la urechea de carne, dar desfată inima prin faptul că nimic nu fericeşte pe Om decât Adevărul, vederea Lui, simţirea Lui, trăirea Lui, şi, prin formele dăruite de El, unirea cu El.”