EDICTUL LUI GALERIU (311) – versiunea Lactanţiu[1]

Cap. 33:11. Iar acestea s-au petrecut de-a lungul unui an întreg, când, în cele din urmă, îmblânzit de suferinţe, a fost silit să-L mărturisească pe Dumnezeu. În timp ce o nouă durere îl cuprinde, strigă, pe la răstimpuri, din răsputeri că va reface templul lui Dumnezeu şi că va da socoteală pentru fărădelegea lui. Şi, aflându-se deja în pragul morţii[2], a dat un edict, după cum urmează:

Cap. 34.

1. „Între celelalte hotărâri pe care le luăm pentru interesul şi folosul dintotdeauna al statului, voisem şi noi mai înainte să le îndreptăm pe toate potrivit legilor vechi şi potrivit orânduielii publice a romanilor şi să ne îngrijim ca şi creştinii, care părăsiseră credinţa părinţilor lor, să se întoarcă la buna socotinţă,

2. dat fiind că, dintr-o anumită pricină, la numiţii creştini s-a năpustit asupra lor o voinţă atât de mare şi i-a năpădit o neghiobie aşa de mare, astfel încât să nu mai urmeze aşezămintele celor vechi, pe care le rânduiseră poate mai înainte părinţii lor, ci, după propria lor judecată şi aşa cum le-a fost pe plac să-şi făurească loruşi legi pe care să le respecte şi să adune fel de fel de oameni prin fel de fel de locuri,

3. drept urmare, după ce a ieşit porunca noastră de felul acesta, anume ca ei să se reîntoarcă la aşezămintele celor vechi, mulţi au fost supuşi urmăririi judecătoreşti[3], iar mulţi au fost supuşi la chinuri.

4. Şi, fiindcă cei mai mulţi stăruiau în hotărârea lor şi vedeam că nici faţă de zei nu-şi manifestă cultul şi religia datorată, şi nici pe Dumnezeul creştinilor nu-L cinstesc, ţinând seama de prea-milostiva noastră bunătate, precum şi de obiceiul «nostru» dintotdeauna, prin care obişnuim să arătăm îngăduinţă tuturor oamenilor, am socotit de cuviinţă să ne întindem, fără preget, îngăduinţa şi faţă de aceştia, astfel încât să fie din nou creştini şi să-şi zidească «din nou» lăcaşurile lor de adunare, astfel încât să nu săvârşească ceva împotriva orânduielii.

5. Printr-o altă epistolă îi vom înştiinţa pe judecători[4] ce [instrucţiuni] trebuie să respecte. În consecinţă, în conformitate cu această îngăduinţă a noastră, [creştinii] vor trebui să se roage la Dumnezeul lor pentru sănătatea noastră, a statului şi a lor, pentru ca statul să dăinuiască pretutindeni nevătămat, iar ei să poată trăi în siguranţă în locaşurile lor”.

35:1 Acest edict a fost afişat la Nicomidia în ajunul kalendelor lui Mai, în vremea când el era consul pentru a opta oară, iar Maximin a doua oară.

*

EDICTUL LUI GALERIU (311) – versiunea Eusebiu[5]

3. „[Eu], împăratul Cezar Galerius Valerius Maximian, Nebiruitul[6], Augustul, Pontifex Maximus, Mare Biruitor asupra Germanilor[7], Mare Biruitor asupra Egiptenilor, Mare Biruitor asupra Tebanilor, de cinci ori Mare Biruitor asupra Sarmaţilor, de două ori Mare Biruitor asupra Perşilor, de şase ori Mare Biruitor asupra Carpilor, Mare Biruitor asupra Armenilor, Mare Biruitor asupra Mezilor, Mare Biruitor asupra Adiabenilor, [proclamat] Tribun al Poporului a douăzecea oară, împărat a nouăsprezecea oară, consul a opta oară, Părinte al Patriei, Proconsul;

4. [precum şi eu], împăratul Cezar Flavius Valerius Constantin, Binecredinciosul[8], Fericitul[9], Nebiruitul, Pontifex Maximus, Tribun al Poporului, împărat a cincea oară, consul, Părinte al Patriei, Proconsul.

6[10]. Între celelalte hotărâri pe care le luăm pentru binele şi folosul Statului, am vrut noi mai înainte să le îndreptăm pe toate potrivit legilor vechi şi potrivit orânduielii publice a romanilor şi să facem purtare de grijă ca şi creştinii, care părăsiseră credinţa părinţilor lor, să se întoarcă la buna socotinţă,

7. de vreme ce, dintr-o anumită pricină, pe numiţii creştini i-a cuprins o îndărătnicie atât de mare, încât să nu mai urmeze ceea ce fusese hotărât de cei din vechime, pe care poate şi părinţii lor le rânduiseră mai înainte, ci, după propria lor socotinţă şi după cum a vrut fiecare, [au început] să-şi facă sieşi legi, să le respecte şi să adune felurite mulţimi [de oameni] în felurite [locuri].

8. Drept urmare, când am pus în aplicare porunca noastră de felul acesta, anume ca ei să se reîntoarcă la cele rânduite de cei din vechime, mulţi fiind puşi sub urmărire judecătorească[11], şi mulţi fiind supuşi la chinuri, au suferit moartea în felurite chipuri.

9. Şi, fiindcă vedeam – întrucât mulţi stăruiau în nebunia lor – că nici faţă de zeii cereşti nu-şi manifestă religia datorată, nici pe Cel al creştinilor nu-L cinstesc, ţinând seama de mărinimia[12] noastră, precum şi de obiceiul [nostru] neîncetat, prin care obişnuim să arătăm îngăduinţă tuturor oamenilor, am socotit de cuviinţă să ne manifestăm[13], fără preget, iertarea şi în această situaţie, astfel încât să fie iarăşi creştini şi să-şi zidească [din nou] lăcaşurile în care se adunau, astfel încât să nu săvârşească ceva împotriva orânduielii. Printr-o altă epistolă le vom arăta judecătorilor[14] ce [instrucţiuni] vor trebui să respecte.

10. Drept urmare, în conformitate cu această îngăduinţă a noastră, [creştinii] sunt datori să se roage la Dumnezeul lor pentru mântuirea[15] noastră, a statului şi a lor, pentru ca statul să se arate întru toate teafăr, iar ei să poată trăi fără grijă în căminele lor”.

* * *

EDICTUL DE LA MEDIOLANUM (313) – versiunea Lactanţiu[16]

1. Iar Liciniu, după ce a luat în primire o parte din oştire[17] şi a împărţit-o[18], şi-a trecut oastea în Bitinia la puţine zile după luptă şi, intrând în Nicomidia, a adus mulţumire lui Dumnezeu, cu al Cărui ajutor biruise, şi, în ziua Idelor lui Iunie, în vremea celui de-al treilea consulat al lui Constantin şi al lui însuşi, a poruncit să fie publicat un înscris, adresat guvernatorului, cu privire la repunerea în drepturi a Bisericii, după cum urmează:

2. „Când eu, Constantin Augustus, precum şi eu, Liciniu Augustus, ne-am întâlnit sub bune auspicii la Mediolanum şi discutam despre toate câte privesc folosul şi siguranţa publică, am socotit de cuviinţă că trebuie să statornicim întâi şi întâi, printre altele care vedeam că sunt spre folosul viitor al mai multor oameni, acele lucruri referitoare la cinstirea Dumnezeirii, [anume] să le dăm şi creştinilor, şi tuturor [celorlalţi] libertatea deplină de a urma religia pe care şi-a dorit-o fiecare, pentru ca Dumnezeu – oricare ar fi El pe tronul ceresc – să poată fi înduplecat şi să se îndure[19] asupra noastră şi asupra tuturor care au fost orânduiţi sub puterea noastră.

3. Şi astfel, am socotit că trebuie, în temeiul unei raţiuni sănătoase şi prea-drepte, să luăm hotărârea să nu-i refuzăm absolut nimănui posibilitatea să urmeze cultul creştinilor şi să-şi dăruiască cugetul acelei religii[20] pe care el însuşi o simte a fi cea mai potrivită pentru sine, pentru ca Dumnezeirea cea Prea-înaltă[21], a Cărei religie o cinstim cu cugetele libere, să ne poată arăta, întru toate, obişnuita Sa binefacere şi bunăvoinţă.

4. De aceea, se cuvine ca Excelenţa Ta să ştie că am hotărât ca, înlăturând cu totul toate prevederile pe care le conţineau înscrisurile trimise mai înainte Dregătoriei Tale cu privire la numele creştinilor şi care păreau întru totul strâmbe şi străine de milostivirea noastră, acestea să fie îndepărtate şi ca, de acum, fiecare dintre cei care împărtăşesc aceeaşi dorinţă de a aduce cinstire religiei creştinilor să-şi ceară dreptul de a cinsti [pe Dumnezeu] în mod liber şi deschis, fără niciun fel de nelinişte şi apăsare.

5. Am socotit de cuviinţă că trebuie să facem pe deplin cunoscute acestea Sârguinţei Tale, ca să ştii că noi le-am dat acestor creştini posibilitatea liberă şi neîngrădită de a-şi urma religia.

6. Şi, văzând bine că le îngăduim lor aceasta, înţelege [desigur] Excelenţa Ta că le-am dat şi altora, în chip asemănător, putinţa deschisă şi liberă [de a-şi urma] religia şi cultul lor, potrivit cu pacea vremii noastre, astfel ca fiecare să aibă înlesnirea slobodă să cinstească [religia] pe care-şi va fi ales-o; ceea ce am făcut, ca să nu pară că am ştirbit cumva ceva din cinstirea sau din religia cuiva.

7. Şi, pe deasupra, am mai socotit că trebuie să hotărâm, în privinţa obştii creştinilor, ca acele locuri în care obişnuiau să se adune mai înainte, cu privire la care şi scrisoarea trimisă mai demult Dregătoriei Tale conţinea rânduieli anume, dacă se va vedea că în perioada trecută le-au cumpărat vreunii fie de la fiscul nostru, fie de la oricine altcineva, să le restituie creştinilor fără bani şi fără să ceară vreo plată, lăsând deoparte orice încercare de zădărnicire şi orice înşelăciune;

8. iar cei care le-au dobândit în dar, tot aşa, să le restituie creştinilor cât mai degrabă; de asemenea, atât cei care le-au cumpărat, cât şi cei care le-au dobândit în dar, dacă ar vrea să dobândească ceva de la Bunăvoinţa noastră, să ceară un schimb[22], astfel ca, prin milostivirea noastră, să ne arătăm purtarea de grijă şi faţă de aceia. Toate acestea vor trebui să fie predate de îndată obştii creştinilor prin mijlocirea ta şi fără vreo zăbavă.

9. Şi, fiindcă se ştie că aceiaşi creştini au avut în stăpânire nu numai acele locuri la care aveau obiceiul să se adune, ci şi altele care aparţin de drept obştii lor, adică Bisericilor, nu fiecăruia în parte, vei porunci, în temeiul legii cuprinse mai sus, ca toate acelea să le fie înapoiate numiţilor creştini, adică obştii şi Bisericilor lor, fără absolut nici o înşelăciune sau înfruntare, păstrând, de bună seamă, clauza enunţată mai sus, anume ca aceia care au să le restituie fără bani, aşa cum am zis, să nădăjduiască într-o despăgubire din partea Bunăvoinţei noastre.

10. În toate acestea, va trebui să arăţi obştii mai sus numite a creştinilor mijlocirea ta efectivă, astfel încât porunca noastră să fie dusă la îndeplinire cât mai repede, pentru ca, şi prin aceasta, să arate purtarea de grijă asupra liniştii publice, prin milostivirea noastră.

11. Doar aşa se va întâmpla ca, aşa cum am arătat mai sus, binefacerea lui Dumnezeu faţă de noi, de care am avut parte în atâtea şi în atâtea împrejurări, să dăinuiască în toată vremea cu bună reuşită asupra izbânzilor noastre, laolaltă cu bunăstarea noastră cea de obşte.

12. Iar pentru ca formularea acestei legiuiri şi bunăvoinţe a noastre să poată ajunge la cunoştinţa tuturor, va trebui ca aceste lucruri despre care am scris mai sus, să fie publicate printr-un înscris al tău, să le afişezi peste tot şi să le aduci la cunoştinţa tuturor, pentru ca astfel legiuirea acestei bunăvoinţe a noastre să nu poată rămâne ascunsă.”

13. După publicarea acestui înscris, a mai îndemnat[23] şi prin viu grai ca bisericile să fie readuse în starea lor de dinainte. Astfel, de la răvăşirea Bisericii până la refacerea ei s-au scurs zece ani şi ca la patru luni.

*

EDICTUL DE LA MEDIOLANUM (313) – versiunea Eusebiu[24]

1. Hai deci să prezentăm şi traducerile decretelor imperiale ale lui Constantin şi Liciniu, tălmăcite din limba latină[25].

2. „Având noi în vedere, încă de mai multă vreme, că libertatea religiei nu trebuie tăgăduită, ci că trebuie să i se dea cugetului şi voinţei fiecăruia în parte putinţa ca fiecare să se îngrijească de cele dumnezeieşti potrivit alegerii lui, am poruncit ca şi creştinii să-şi ţină credinţa eresului şi a religiei lor;

3. Dar, de vreme ce în acel rescript, în care li s-a acordat creştinilor atare îngăduinţă, părea că au fost adăugate lămurit multe şi felurite condiţii, poate că s-a întâmplat ca unii dintre ei să fie împiedicaţi, după puţin timp, de la [practicarea] acestui cult.

4. Când, sub bune auspicii, eu, Constantin Augustus, precum şi eu, Liciniu Augustus, am venit la Mediolanum şi când discutam despre toate câte priveau folosul şi trebuinţa obştească, am socotit de cuviinţă că trebuie să orânduim întâi şi întâi, printre celelalte despre care am socotit că sunt de folos tuturor în multe privinţe, acele lucruri în care este vorba de închinarea şi cinstirea lui Dumnezeu: anume să le dăm şi creştinilor, şi tuturor [celorlalţi] alegerea liberă de a urma religia pe care şi-o vor fi dorit-o, pentru ca Dumnezeu şi Puterea cerească – oricare ar fi Ea – să poată fi binevoitor faţă de noi şi faţă de toţi care-şi duc traiul sub puterea noastră.

5. Astfel, am luat această hotărâre, în temeiul unei raţiuni sănătoase şi prea-drepte, [anume] ca absolut nimănui să nu-i fie tăgăduită putinţa să-şi urmeze şi să-şi aleagă cultul şi religia creştinilor şi ca fiecăruia să i se dea putinţa de a-şi dărui cugetul acelei religii care crede el că i se potriveşte luişi, pentru ca Dumnezeu[26] să ne poată arăta întru toate obişnuita Sa purtare de grijă şi bunăvoinţă;

6. Astfel, se cuvenea să hotărâm să dăm acest rescript[27], anume ca, înlăturând cu totul condiţiile pe care le conţinea scrisoarea noastră de mai înainte, cea trimisă către Dregătoria Ta, cu privire la creştini, precum şi acele [dispoziţii] care păreau a fi cu totul strâmbe şi străine de milostivirea noastră, acestea să fie îndepărtate, iar de acum fiecare dintre cei care au avut aceeaşi alegere de a cinsti religia creştinilor să o cinstească în mod liber şi deschis, fără nici o supărare.

7. Pe acestea am socotit de cuviinţă să le facem pe deplin cunoscute Sârguinţei Tale, ca să ştii că noi le-am dat acestor creştini putinţa liberă şi neîngrădită[28] de a-şi urma religia

8. [şi], văzând Dregătoria Ta că le-am acordat lor această [libertate] fără nici o îngrădire, [să ştie] că şi celorlalţi doritori le-am dat îngăduinţă să-şi urmeze cultul şi religia lor, după cum – în chip vădit – se potriveşte cu pacea vremurilor noastre, astfel ca fiecare să aibă putinţa să-şi aleagă şi să cinstească orice [religie] voieşte. Iar aceasta am făcut-o ca să nu pară că am adus vreo ştirbire cu ceva vreunei credinţe sau vreunei religii.

9. Şi, pe lângă acestea, am socotit de cuviinţă pentru obştea creştinilor şi următoarele: ca acele locuri în care obişnuiau să se adune mai înainte, cu privire la care şi în scrisoarea trimisă mai înainte Dregătoriei Tale era statornicită o altă[29] poruncă în perioada trecută, dacă se va vedea că le-au cumpărat vreunii fie de la fiscul nostru, fie de la oricine altcineva, pe acelea să le restituie creştinilor fără bani şi fără să ceară vreo plată, lăsând deoparte orice încercare de zădărnicire şi orice înşelăciune, iar dacă se întâmplă ca unii să le fi primit în dar, tot aşa, să le restituie creştinilor cât mai degrabă;

10. astfel, fie că vor fi cumpărat aceste locuri, fie că le vor fi primit în dar, presupunând că ar fi să ceară ceva de la Bunăvoinţa noastră, să meargă la judecătoria prefectului local[30], astfel ca, prin milostivirea noastră să se facă purtare de grijă şi faţă de aceia. Toate acestea vor trebui să fie predate de îndată obştii creştinilor prin mijlocirea ta, fără vreo zăbavă;

11. şi, fiindcă se ştie că aceiaşi creştini au avut în stăpânire nu numai acele locuri la care aveau obiceiul să se adune, ci şi altele care aparţin de drept nu fiecăruia în parte, ci obştii lor, adică a Creştinilor, vei porunci, în temeiul legii cuprinse mai sus, ca toate acestea, fără absolut nici o înşelăciune să le fie restituite creştinilor, adică obştii şi adunării[31] lor, păstrând, de bună seamă, clauza enunţată mai sus, anume ca aceia care le vor restitui fără bani, aşa cum am zis, să nădăjduiască într-o despăgubire din partea Bunăvoinţei noastre.

12. În toate acestea, eşti dator să-ţi arăţi sprijinul din răsputeri faţă de obştea mai sus numită a creştinilor, astfel ca porunca noastră să fie dusă la îndeplinire cât mai repede, pentru ca, şi prin aceasta, să se facă purtare de grijă asupra liniştii obşteşti şi publice, prin bunătatea noastră.

13. Căci, prin această rânduială[32], aşa cum am formulat mai sus, grija lui Dumnezeu faţă de noi, de care am avut parte[33] deja în multe împrejurări, să dăinuiască neclintită în toată vremea.

14. Iar pentru ca oros-ul[34] acestei legiuiri şi bunăvoinţe a noastre să poată fi adus la cunoştinţa tuturor, se cuvine ca aceste lucruri pe care le-am scris, publicându-le într-un înscris al tău, să le afişezi peste tot şi să le aduci la cunoştinţa tuturor, pentru ca legiuirea acestei bunăvoinţe a noastre să nu poată rămâne ascunsă nimănui”.

Traducere şi note de lector Octavian Gordon, în revista Ortodoxia nr. 2/2014, p.160-169

Note:

[1] Lactanţiu – Despre moartea prigonitorilor, 34

[2] Soluţia de traducere a sintagmei iam deficiens îi aparţine lui Cristian Bejan, în Lactanţiu – Despre moartea persecutorilor, laşi, Polirom, 2011.

[3] Pentru sensul expresiei periculo subiugati sunt, vezi nota ad hoc din ediţia Moreau, precum şi nota ediţiei alcătuite de Alfons Städele: Laktanz – De mortibus / Die Todesarten der Verfolger, Turnhout, Brepols, 2003

[4] Pentru sensul lui iudices, vezi nota din Ediţia lui Alfons Städele; aici este vorba de guvernatorii provinciilor.

[5] Eusebiu – Istoria bisericească, 8,17,3-10.

[6] Lat. Invictus.

[7] Este vorba, în continuare, de titlurile militare imperiale, de tipul Germanicus Maximus, Aegyptius Maximus etc., pe care am preferat să le traducem prin „Mare Biruitor asupra Germanilor”, etc.

[8] În greacă este Εὐσεβής, dar titlul latin corespunzător este Pius.

[9] Lat. Felix.

[10] Primele ediţii ale Istoriei lui Eusebiu conţin, în ceea ce ar fi trebuit să fie paragraful 5, şi titlurile lui Licinius, eliminate din versiunea definitivă.

[11] Pentru sensul expresiei κινδύνῳ ὑποβάλλειν, calchiind sintagma latină periculo subiugati sunt, vezi nota ad hoc din ediţia Moreau, precum şi nota ediţiei alcătuite de Alfons Städele, LAKTANZ – De mortibus persecutorum / Die Todesarten der Verfolger, Turnhout, Brepols, 2003.

[12] În text: φιλανθρωπία.

[13] Literal: „să întindem”.

[14] Este vorba de guvernatori. La sugestia D-lui Acad. Emilian Popescu, adăugăm informaţia potrivit căreia guvernatorii erau în acelaşi timp şi judecători pentru probleme politice şi religioase grele.

[15] Eusebiu traduce lat. salus prin σωτηρία. Propriu-zis, nu este vorba de „mântuire”, ci de „sănătate” sau „starea de siguranţă”.

[16] Lactanţiu – Despre moartea prigonitorilor, 48.

[17] Este vorba de armata lui Maximin Daia, pe care Liciniu îl biruise.

[18] Comandanţilor armatei lui Liciniu. În momentul în care un şef de oaste învingea definitiv pe un adversar, trupele acestuia erau preluate şi alipite la armata proprie prin distribuirea lor în subordinea unui comandant sau al altuia, în funcţie de încrederea şi trecerea pe care acesta le avea la superior.

[19] Propitiare (propitium esse) echivalează gr. ἱλάσκομαι = „a se milostivi”, „a se îndura”.

[20] La o examinare atentă a manuscrisului Colbertinus, textul latin al edictului pare să fi suferit, în acest loc, o vătămare majoră, posibil prin pierderea unui rând întreg în tradiţia manuscrisă. Drept urmare, porţiunea de frază, „posibilitatea […] acelei religii” nu reprezintă traducerea fidelă a textului latin – lucru, de altminteri, posibil, dar cu o forţare nefirească a frazei latineşti şi, prin urmare, şi a traducerii -, ci o încercare de refacere aproximativă, pe baza unor elemente lexicale din textul latin, confruntate cu textul grecesc păstrat de Eusebiu.

[21] Literal: „Dumnezeirea Prea-înaltă” (la traducătorii anteriori: „Divinitatea Supremă”).

[22] Cuvântul uicarium, din sintagma uicarium postulents originalului latin, poate fi interpretat şi ca substantivul uicarius, -i, astfel încât secvenţa poate fi tradusă şi prin „să-i ceară vicarului”, chiar dacă regimul verbului postulare cu acuzativul persoanei este un fapt lingvistic mai rar.

[23] Este vorba, probabil, de Liciniu, potrivit interpretărilor ediţiilor anterioare (vezi, de exemplu, ediţia lui Jacques Moreau, LACTANCE – De la mort des persécuteurs, vol. II, Commentaire, Sources Chrétiennes, Paris, 1954, p. 464).

[24] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 10,5,1-14

[25] Literal: „Din limba romanilor”.

[26] Literal: „Dumnezeiescul”, „Ceea ce este dumnezeiesc”.

[27] Cu toate că dl Acad. Prof. Dr. Emilian Popescu propune traducerea prin „edict”, de fapt, originalul conţine un verb, ἀντιγράψαι, de la ἀντιγράφω, care înseamnă, propriu-zis, „a da o hotărâre scrisă în răspuns la o altă hotărâre scrisă” şi, prin extensie, „a emite o hotărâre scrisă”, în general. Verbul latinesc corespunzător este rescribo (cf. Ev. Ap. Sophocles, Greek Lexicon of the Roman and Byzantine Periods, Hildesheim – New York, 1975, s.v. ἀντιγράφω), motiv pentru care ni se pare justificată echivalarea prin „a da un rescript”. Această redare-echivalenţă din limba română nu exclude însă caracterul de edict al actului imperial, în sensul îndătinat în uzul jargonului istoriografie românesc; vezi şi sensul cuvintelor „edict”, respectiv „rescript” în „Dicţionarul Academiei” (DA, respectiv DLR).

[28] Literal: „Putinţa liberă şi absolută”.

[29] Jacques Moreau (Lactance – De la mort des persécuteurs, p. 463) presupune că Eusebiu va fi crezut despre această scrisoare că este una şi aceeaşi cu scrisoarea despre care se aminteşte mai înainte (paragraful 6) şi care conţinea instrucţiuni nefavorabile creştinilor. Totuşi, în latină, este foarte posibilă o confuzie între cetera şi certa, astfel încât fie Eusebiu să fi citit greşit originalul certa drept cetera şi, în consecinţă, să-l fi tradus prin ἕτερος, fie invers, originalul cetera să fi fost perceput drept certa, de-a lungul tradiţiei manuscrise, şi, astfel, să fi ajuns sub această formă în manuscrisul Colbertinus.

[30] Literal: „La prefectul [rânduit] peste [acele] locuri, [care are funcţia de] judecător”.

[31] În original este folosit termenul σύνοδος.

[32] Termenul grecesc din original este λογισμός, acelaşi cu cel pe care l-am tradus, mai sus, prin „clauză”. Literal: „raţionament”.

[33] Literal: „Pe care am testat-o”.

[34] Am preferat să redăm termenul grecesc ὅρος prin el însuşi („oros”), fiind deja tehnicizat ca atare în limbajul bisericesc.