Am împlinit 64 de ani. Din 1919 până în 1941 am fost în con­flict cu lumea burgheză, care a degradat ruşinos viaţa creş­tină. Din 1941 până în 1964 am fost întemniţat, chinuit şi batjo­corit, la început de dictatura antonesciană, apoi de cea comu­nistă. Din 1964 până astăzi sunt încarcerat în mine însumi, deoarece lumea mă ostracizează, mă umileşte şi mă desconsi­deră. Nu eu, ci Hristos este urât şi prigonit în mine.

Am stat aproximativ cinci ani în totală izolare, de unul sin­gur în celulă, flămând şi gol. Am stat peste cinsprezece ani în camere comune, unele mai mici, altele mai mari, în care locu­iam zi şi noapte, obligaţi să facem toate necesităţile în interio­rul ca­merei.

Uneori eram înghesuiţi până la opt inşi într‑o celulă de 2 m², încât dormeam câte doi, trei sau patru pe un pat şi ne frecam su­fletele şi trupurile, clipă de clipă, unii de alţii. Mizeria, teroa­rea gardienilor, foamea, frigul şi boala ni se păreau uşoare pe lângă teroarea reciprocă ce se crea între oameni diferiţi, deznă­dăjduiţi şi adesea decăzuţi.

Am fost flămând timp de peste douăzeci de ani, adesea dis­trofic din cauza subnutriţiei. Mi‑am simţit trupul îngheţat în toţi anii temniţei. Am fost bătut, chinuit şi torturat ani de zile, până la distrugerea rezistenţei fizice şi sufleteşti. Am cunoscut îngro­zitoarea experienţă a trăirii dincolo de limitele suporta­bilului.

Timp de ani de zile am fost ameninţat cu moartea. Necon­te­nit mi s‑a cerut sufletul. Ani mulţi, vreo cinsprezece la nu­măr, am fost terorizat să mă „reeduc”. Am refuzat, temându‑mă nu de moarte, ci de prăbuşire. Numai Dumnezeu m‑a apă­rat de că­dere, căci nu există om care să reziste la toate chinu­rile.

Am întâlnit tot felul de oameni: tineri şi bătrâni, intelectuali, muncitori, ţărani, români, evrei, ruşi, unguri, credincioşi şi atei, înţelepţi şi nebuni, sănătoşi şi bolnavi, ucigaşi şi sinucigaşi, oa­meni curaţi şi oameni perverşi, sfinţi şi îndrăciţi.

Am ascultat profesori, savanţi, literaţi şi am învăţat mai mult decât la Universitate.

Am vegheat oameni ce mureau: unii erau deznădăjduiţi, al­ţii revoltaţi, alţii senini. Am îngrijit pe generalul preşedinte al Completului militar de judecată care m‑a condamnat. După ce‑i servise pe stăpâni, fusese şi el zvârlit în temniţă. Mi‑a fost dat mie să‑i închid ochii.

Am luptat cu gândurile, am luptat cu trupul meu, am luptat cu lumea.

La sfârşitul acestei amarnice experienţe, numai Hristos ră­mâne viu, întreg şi veşnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hris­tos. M‑am dăruit Lui şi El m‑a făcut om. Nu‑L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu şi Om!

Ioan Ianolide

Bucureşti 1984