După trei secole de mari prigoane împotriva creştinilor, dar mai ales după cea pornită de tiranii cezari Diocleţian, Maximian şi Licinius între 303-305, a priceput vrăjmajul mîntuirii că nebunia Crucii biruie asupra nebuniei lumii de sub stăpînirea sa, şi că, îngăduite de Dumnezeu, prigoanele au pecetluit credinţa creştină cu sîngele îndumnezeit al mucenicilor, cu sufletele îndumnezeite ale celor ce aşteptau cu dragoste aprinsă, cu frică şi cutremur, a doua Venire a Adevăratului Împărat.
În anii dinainte, dar mai ales în cei ce au urmat biruinţei Crucii prin Marele Constantin, adică după 313, zeci de creştini, plini de dorul desăvîrşirii prin nevoinţă, au alergat către tărîmul dintre stîncile şi nisipurile din dreapta Nilului, la Pispir, în Thivaida Egyptului, căutînd o mucenicie duhovnicească, înţeleasă ca o cunună a tuturor nevoinţelor.
Cu ochii sufletului aţintiţi la premiul acesta prea-blagoslovit, nici o renunţare, nici o jertfă, nici o dăruire, nici o asceză şi nici o suferinţă nu li se părea îndeajuns pentru a răsplăti cinstea unei asemenea chemări şi a unei asemenea făgăduinţe cereşti, ca unii ce trăiau pregustarea Cereştii Împărăţii a Harului încă din viaţa aceasta pămîntească, precum spune atît de minunat Sfîntul Simeon Noul Teolog în Imnele Iubirii sale.
Mergînd, aşadar, către pustie şi urmînd Marelui Antonie, cei ce i s-au făcut ucenici nu ştiau ce tărie va deschide calea lor în istoria şi iconomia Bisericii şi a întregii omeniri. Ceata lor de îngeri în trup e învăluită de lumina dumnezeiască a faptelor lor bune, rămase nouă în scris mai mult în Paterice decît în Vieţile Sfinţilor. Petrecerea lor a fost cu adevărat de foc, dacă astăzi, 1700 de ani mai tîrziu, cenuşa traiului lor încă dogoreşte şi într-aripează inimile spre vieţuirea îngerească; prin nevoinţa lor au împlinit cu fapta cuvîntul Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis: „Foc am venit să arunc pe pămînt, şi cît vreau să fie acum aprins!”
Căutători ai mărgăritarului Duhului, iubitorii de Hristos şi de calea nevoinţelor ce duce la El au văzut lumea luminîndu-se de fapta cea bună şi de petrecerea neîncetată întru Duhul Sfînt a Marelui Antonie pustnicul. Alergînd către acesta din cele patru zări, fără preget l-au silit să iasă din zăvorîrea sa ca să le fie povăţuitor duhovnicesc. Şi pentru că Dumnezeu i-a poruncit lui să plinească şi acest chip de nevoinţă a slujirii către fraţi, s-a făcut lor părinte, iar ei următori lui, au deprins cu rîvnă şi recunoştinţă rînduiala lui, avînd ca unică pravilă însăşi petrecerea sa, precum atîtea generaţii de monahi după vremea Sfîntului Antonie, pînă azi.
Exemplul personal este cea mai puternică educaţie pe care o poate primi cineva; fără aceasta ar fi cu neputinţă înţelegerea poruncii dată de Mîntuitorul nostru ucenicilor Săi „urmează-Mi Mie”. Chemarea „Vino după Mine” („călăuzeşte-te după Mine”) a Celui ce este Însăşi Calea a fost ascultată şi de Apostoli, şi de ucenicii direcţi ai acestora, precum vedem în Faptele Apostolilor şi în Epistolele lor, şi apoi, din generaţie în generaţie, de la părinte duhovnicesc la ucenici. Pe Aceeaşi Cale a mers şi Cuviosul Avvă Antonie, care a primit luminarea cea de sus, pe care a căutat-o împreună cu el şi mulţimea de străluciţi ucenici ce au cunoscut că şi chipul mergerii pe Cale trebuie revelat deopotrivă cu Calea, aşa cum Duhul este împreună-cinstit cu Fiul.
În scurtă vreme, Evanghelia şi exemplul personal antonian fiind farul călăuzitor al tinerei comunităţi de la Pispir, lumina nevoinţelor duhovniceşti şi iubirea de linişte s-a făcut sămînţa cu care a fost semănat pămîntul întregii lumi, şi mulţi nevoitori au mers în alte locuri de nevoinţă, ducînd felul de vieţuire al Sfîntului Antonie în tot Egyptul şi apoi în scurtă vreme în toată lumea.
*
După aceste rînduri din prefaţa Asceticonului Sfîntului Antonie cel Mare (pomenit de Biserică la 17 Ianuarie) şi al Avvei Ştefan Thiveul (pomenit la 12 Mai), carte în curs de apariţie la Mănăstirea Petru Vodă, s-ar cuveni ca, în duhul epocii noastre, să aşternem în scris o bio-bibliografie a părintelui monahismului.
Dacă monahii ortodocşi s-au îngrijit dintotdeauna mai ales de duhul şi de împlinirea aşezămintelor, monahii apuseni s-au îngrijit mai ales de litera patristică. Şi deşi, ca drept-slăvitori, am fi fost datori ca “pe acestea să le facem, şi pe acestea să nu le lăsăm”, iată că pînă astăzi nimeni nu şi-a luat asupră-şi sarcina de a alcătui un dosar aghiografic al Marelui Antonie, osteneală împlinită de curînd de către o călugăriţă carmelită franţuzoaică de la un schit transilvan – Stînceni.
După ce a dat la lumina tiparului două importante monografii dedicate Sfinţilor Proroci Ilie şi Elisei (apărute şi în limba română), osârdnica Éliane Poirot a alcătuit în cîţiva ani de asidue căutări lucrarea Saint Antoine le Grand dans l’Orient chrétien. Dossier littéraire, hagiographique, liturgique, iconographique en langue française (Patrologia. Beiträge zum Studium der Kirchenväter, XXX), Frankfurt am Main & Bern, ed. Peter Lang 2014, 857 p. în două volume ilustrate. Zilele acestea lucrarea sa este lansată şi în România, în cadrul unui simpozion dedicat Sfîntului Antonie cel Mare organizat la Sibiu, şi bănuim că foarte curînd va fi tradusă şi în româneşte, dacă nu cumva deja se lucrează la traducerea ei.
Cuprinsul lucrării este următorul:
În volumul întîi:
Cap. I:
– Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare, scrisă de Sfîntul Athanasie cel Mare pe la anii 356-357
– o analiză a acestui text fundamental şi a influenţei sale asupra întregii Creştinătăţi de-a lungul istoriei;
– o scurtă Viaţă arabă a Sfîntului Antonie, extrasă din lucrarea “Cheia uşii Raiului”
– Legenda Sfîntului Antonie, o altă Viaţă arabă, mai pe larg, cu întîmplări necunoscute celorlalte biografii existente;
– fragmente din patru istorici bisericeşti din secolele IV-V;
– o cronică a lui Gheorghe Monahul (sec. IX-X);
– extrase din istorii “clasice” ale monahismului primar: Lavsaiconul, Istoria monahilor din Egypt, Viaţa Sfîntului Pavel Thiveul şi Viaţa Sfîntului Ilarion cel Mare (ambele scrise în latină de către Fericitul Ieronim);
– mai multe sinaxare greceşti, georgiene, armene, copte şi ethiopiene;
– extrase din Proloagele slavone (cele traduse şi în româneşte şi publicate de mai multe ori pînă azi), din Proloagele de la Ohrida ale Sf. Nicolae Velimirovici şi din ediţia ieromonahului Macarie de la Simonos Petra;
Cap. II:
– cele 7 scrisori “clasice” ale Sfîntului Antonie, traduse în latină pe la anul 386 de către Fericitul Ieronim;
– alte scrisori ale Sfîntului Antonie existente la alţi autori (Corpusul Pahomian, Sfîntul Athanasie cel Mare şi Ammon din Antinoe)
– scrisori cu autenticitate îndoielnică păstrate în limba greacă;
– un fragment de scrisoare găsit într-un papirus din secolul IV şi semnat de un monah cu numele Antonie;
– cele 170 de capete existente în Filocalie sub numele Sfîntului Antonie;
– o predică despre deşertăciunea lumii şi despre învierea morţilor;
– un corpus arab alcăuit din 20 de scrisori, o Regulă în 80 de capete (din care cele mai multe sînt extrase de la Avva Isaia din Gaza – sec. V) şi 6 învăţături păstrate doar în limba arabă şi traduse în latină la 1645 după manuscrise care astăzi nu mai există;
Cap. III:
– Apofthegmele Sfîntului Antonie (138 la număr!, spre diferenţă de cele 40 existente în Patericul Egyptean tipărit la 1828 la Bucureşti şi reeditat în anul 2011 la Mănăstirea Petru Vodă), aranjate pe 23 de teme mari.
Cap. IV:
– omilii, elogii şi encomioane dedicate Sfîntului Antonie cel Mare, păstrate în limbile greacă, latină, coptă, syriacă, armeană, arabă şi ethiopiană, unele inedite pînă astăzi;
În volumul al doilea:
Cap. I şi II – Cultul Sfîntului Antonie în Răsăritul creştin, cu istoria cultului cuviosului, istoria moaştelor sale şi un inventar toponimic şi antroponimic;
Cap. III – textul slujbelor dedicate marelui ascet şi istoria lor;
Cap. IV: – Sfîntul Antonie cel Mare în iconografie, la ortodocşi, la copţi, la armeni, la syrieni şi la ethiopieni
Volumul se încheie cu anexe, bibliografie şi concluzii.
Cu ani în urmă începusem să strîng material pentru un “dosar” dedicat Sfîntului Antonie cel Mare şi trebuie să recunosc că efortul depus de carmelita de la Stînceni depăşeşte cu mult nu doar documentele adunate în aceşti ani, ci chiar aria de interes pe care o gîndisem iniţial. El relevă o mică parte din faima extraordinară de care s-a bucurat şi se va bucura pînă la sfîrşitul veacurilor “părintele monahilor” în toată lumea. Cu siguranţă, dacă ni s-ar fi păstrat în scris toate documentele antichităţii şi ale evului mediu referitoare la Sfîntul Antonie cel Mare, ar fi fost nevoie de o uriaşă encyclopedie dedicată dumnezeiescului nevoitor al lui Hristos.
Aşteptăm cît de curînd o traducere românească a lucrării Elianei Poirot şi e de dorit ca aceasta să folosească cele mai bune ediţii ale textelor de mai sus deja existente în limba română.
Monahul Filotheu Bălan