Mitropolitul Nicolae al Mesoghiei şi Lavreoticii a susţinut o prelegere înaintea Sinodului Bisericii Greciei despre problematica bioeticii şi necesitatea implicării Bisericii în reglementarea acesteia, în octombrie 2014. Spicuim cîteva fragmente, cărora le adăugăm un scurt comentariu:

„Prea-Fericite, Preasfințiți arhierei,

Vă încredințez că mi-ar fi fost mult mai ușor să vorbesc la un congres științific, înaintea unui auditoriu medical sau a unor tineri cu un puternic spirit contestatar, decât în fața Sinodului Bisericii Greciei. Și aceasta, deoarece oricât ai fi citit sau ai fi auzit sau te-ai fi gândit, oricât de mulți ani te-ai fi preocupat cu aceste subiecte, te simți adesea luat prin surprindere, fără răspunsuri sigure și în profunzimea lor insuficiente, în timp ce răspunderea pentru exprimarea unor poziții teologice este foarte mare.

Etica medicală clasică încerca să asigure transparența relației dintre medic și bolnav pe baza jurământului lui Hipocrate și a celor patru principii: al punerii la dispoziție, al egalității (în drepturi), al credibilității și al neprovocării unui rău mai mare.

Termenul de bioetică este destul de recent[2] și definește în primul rând știința care încearcă să asigure un echilibru între realizările științifice și urmările care decurg din utilizarea intervenționistă a tehnologiei în domeniul biologiei, geneticii și sănătății. Viziunea biologiei actuale asupra trupului este de așa natură, încât nu vizează doar ipostasul nostru natural sau psihologia noastră, ci și voința, opțiunile, etica și simțirea noastră duhovnicească. Trebuie să se răspundă unor întrebări precum: Ce mai înseamnă omul pentru noi astăzi[3]? Cum influențează modificările somatice sufletul și persoana? Ce valoare are viața și în ce condiții? Cum și în ce măsură depinde valoarea vieții de calitatea ei? Ce înseamnă calitate și cum este evaluată aceasta?

Biserica dezvoltă o abordare corespunzătoare a bioeticii bisericești, pe care o poate numi și bioantropologie sau, așa cum preferă Mitropolitul Nafpaktosului, bioteologie, termen prin care exprimă credința Bisericii în caracterul sacru al trupului, al vieții și al morții și, mai general, al persoanei umane. În profunzimea fiecărei problematizări din perspectiva Bisericii, nu stă apărarea unor legi morale sau a unor canoane bisericești, ci relația omului cu Hristos, posibilitatea comuniunii cu El și primirea harului Duhului Sfânt, altfel spus, în profunzimea oricărei asemenea problematizări se află sfințirea omului. Trebuie apărat liberul arbitru al omului, dimensiunea perspectivei lui veșnice, echilibrul dintre suflet și trup, simțământul nevoii noastre de Dumnezeu și de prezența Lui.

Bioetica seculară, evident, este foarte diferită de bioetica ortodoxă bisericească. Altele scopurile și altele sunt aspirațiile acesteia. În concepția seculară, ceea ce contează este consolidarea drepturilor individuale, relațiile armonioase ale oamenilor în cadrul societăților, asigurarea unei informări suficiente și asigurarea posibilității de acordare a consimțământului, protecția realizării științifice și satisfacerea dorințelor în măsura în care nu sunt lezate drepturile terților. Astfel se prezintă bioetica seculară. E posibil ca această bioetică să nu fie foarte „etică”, dar cel puțin îi înțelegem sensul. E posibil să fie chiar o etică periculoasă, adică în fond să nu fie nimic altceva decât o justificare filosofică camuflată a concepției despre o viață fără de Dumnezeu a omului, incluzând consecințele care decurg de aici – o concepție care pe de o parte exprimă o înțelegere foarte superficială asupra omului și îl depreciază la statutul de mașinărie biologică supusă determinismului, iar nu de persoană cu liber arbitru, iar pe de altă parte îl ridică în chip nefiresc la rangul de substitut al lui Dumnezeu.

De aceea, bioetica bisericească nu poate fi altceva decât teologie.

Preocuparea cu acest subiect consider că este cu deosebire necesară datorită multor și insistente probleme foarte actuale care ajung la noi, ca Biserică, cerându-ni-se să le oferim un răspuns; astfel, la întâlnirea Întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale se propusese și includerea unor rapoarte privitoare la această problematică pe ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod care va avea loc în 2016. Astfel, subiectele legate de tehnicile de reproducere au fost considerate ca fiind de interes imediat și de către Comisia Interortodoxă de Bioetică a Patriarhiei Ecumenice, aflată sub președinția Înaltpreasfințitului Mitropolit al Pergamului, kir Ioannis, care s-a întrunit pentru prima și, din păcate, singura dată până acum, în mai 2012, la Academia Ortodoxă din Creta, la Kolympári, Haniá.

Răspunderea noastră ca ierarhie este să contribuim după măsura posibilităților noastre la tot acest efort interortodox de a se face auzit un cuvânt bisericesc valabil, exprimat în cadru sinodal, pe baza principiilor veșnice ale teologiei și antropologiei ortodoxe.

În calitate de Biserică, insistăm asupra adevărului că omul este om încă „din primul moment al conceperii”, bazându-ne și pe datele biologice, dar și pe mărturii clare ale Sfintei Scripturi și ale Părinților. Un argument teologic în favoarea acestei viziuni este caracterului psihosomatic al omului. Din momentul în care începe să se constituie trupul, sufletul coexistă. În acest sens, embrionul este om, nu om potențial, ci om în evoluție. Omul potențial nu înseamnă om. Doar perechea ovocit-spermatozoid înainte de fecundare se poate numi om în potențialitate. După fecundare însă este om în dezvoltare[7]. Embrionul este om desăvârșit după fire[8], deși nedesăvârșit și în continuă desăvârșire potrivit expresiei fenotipice și organizării psihosomatice[9].

În rezumat, respectăm embrionii din clipa primei bănuieli că dețin firea omenească, nu numai pentru că reprezintă un lucru măreț, pe care îl cunoaștem exact, dar mai ales pentru că aceștia ascund o taina pe care totdeauna o ignorăm. Respectul față de ceea ce ignorăm ne luminează mai mult decât îndrăzneala care se naște din ceea ce cunoaștem pe jumătate. Din acest punct începe abordarea noastră bioetică.”

Textul integral al prelegerii se află pe pagina pemptousia.ro.

Note:

[1] Cuvântare ținută la întrunirea ordinară a Sinodului Bisericii Greciei, din 9 octombrie 2014.

[2] Mitropolitul Messiniei, Hrisostom: Limitele dialecticii dintre știință și religie, Cuvântare la întâlnirea ”Zilele medicale messiniene”, Kalamata, 31.5.2013.

[3] Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos, Bioetică și Bioteologie, Sfânta Mănăstire a Nașterii Maicii Domnului, 2005, pp. 123-141, 298-318.

[4] Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos, Bioetică și Bioteologie, Sfânta Mănăstire a Nașterii Maicii Domnului, 2005.

[5] În deceniul ‘70, datele statistice arătau că frecvența anemiei mediteraneene de tip b era în Cipru de 15%, în timp ce frecvența anemiei mediteraneene de tip a se ridica la 12,4%. ”Este evident că dacă această boală rămânea necontrolată, surplusul de 60-70 de noi cazuri în fiecare an ar fi ridicat costul terapiei și cantitățile necesare de sânge pentru transfuzii la asemenea niveluri, încât Băncile de Sânge și resursele economice ale statului nu ar fi fost în stare să facă față”. (Minas Hatziminas, Ciprul și anemia mediteraneană, 2005).

[6] Η ΣΗΜΕΡΙΝΗ, ”Transplantul la cei bolnavi de anemia mediteraneană”, 7 noiembrie 2006.

[7] Embrionul nu este ”om potențial”, după cum susțin unii, ci este om. După cum nici Domnul ca embrion nu era ”Dumnezeu-om potențial”, ci ”Domnul” Elisabetei (Lc 1:43), iar ca nou-născut, ”Hristosul Domnului” (Lc 2:12), ”Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9:5), Domnul Dumnezeu-Omul.

[8] ”Așadar, pentru că socotim acesta despre care vorbim, adică embrionul, ca fiind cald și activ, prin acestea demonstrăm că nu este lipsit de suflet. Dar, după cum partea lui trupească nu o numim trup și oase și păr și toate celelalte care există în trupul omenesc, dar acceptăm că în potențialitate este fiecare din toate acestea, dar încă nu se vede în chip sensibil; la fel și în ce privește sufletul nu afirmăm că există la acest embrion partea rațională, poftitoare și irascibilă, și toate celelalte care se observă la sufletul omenesc, ci că, pe măsură ce se dezvoltă și se desăvârșește trupul, se dezvoltă și energiile sufletului la subiect” (Sfântul Grigorie de Nissa, ”Despre constituirea omului. Dovedire că pricina existenței este una și aceeași, atât pentru suflet, cât și pentru trup”, Capitolul 29, EPE 5, p. 212) și: ”fătul, deși atunci nu era om deplin, însă neapărat urma să se desăvârșească potrivit cursului necesar al legilor firii” (Agapie Monahul și Nicodim Aghioritul: Pidalion, Atena, 1841, p. 351, comentariu la al II-lea Canon al Sfântului Vasilie cel Mare).

[9] Arhimandritul Nicolaos Hatzinikolaou: Ελεύθεροι από το γονιδίωμα, Atena, 2002, p. 180.