Criza culturii este formulată mai ales în funcţie de libertăţi, aflate totdeauna dincolo de manifestările fixate într-o singură concepţie.

S-a răspuns de către mulţi gânditori fie că recurgând la subtilitate putem vorbi şi scrie tot ceea ce convine, reuşind a ne face înţeleşi chiar în ceea ce nu spunem, adăogându-ni-se că orice asuprire, când ea există, dă rezultate contrarii lucrurilor urmărite (restricţiile dezvoltă virtualităţile adevăratelor valori, cărora li s-au răpit eventual drepturi sau privilegii), fie că libertatea este un concept nou, pe care până acum numai ni l-am închipuit ca fiind contrariul constrângerii, fără să fi fost însă realizat de către acei cărora li se refuză acum deplina lui exercitare, sub motiv că ieri au întemeiat lumea pe opresiune, iar astăzi, având încă o prezenţă socială, ar folosi libertatea pentru a nărui o cultură ce şi-a îmbrăcat conţinutul cu orientări şi concepţii potrivite unui nou organism în creştere, unui edificiu în plină construcţie.

Se mai spune, în fine, tot în legătură cu această a doua părere, că de fapt există o criză a libertăţii, dar numai a unei anumite accepţiuni a acestui concept şi anume a aceleia care ţine de lumea numită în declin, obişnuită cu libertatea de odinioară, numită când dependenţă nemărturisită, când concept purtând pecetea abstracţiunii. Se subliniază deci, prin această ultimă menţionare, că noţiunea de libertate este divizibilă pe epoci şi că între politic şi spiritual există o legătură de care trebuie să ţinem seama odată cu relaţia dintre ideologie şi filosofie.

Este în afară de orice îndoială că polemica începută constituie un eveniment a cărui semnificaţie nu poate să scape nimănui şi că lupta de argumente ce se dă nu va fi până la urmă sterilă, mai ales dacă discuţia asupra libertăţilor va fi susţinută de inteligenţe libere, ce nu servesc nici unei idei şi nimănui cu patimă.

Reflectând însă asupra scriitorilor în dispută, care au meritul teoretic al unor poziţii hotărîte – cu tot stilul de pledoarie pro-domo, care nu dă şi adversarului partea ce i se cuvine – ne gândim în mod serios câte energii s-ar cruţa şi câte adversităţi ar fi evitate dacă istoria nu ne-ar mai aminti de asupriri, iar libertăţile şi-ar impune singure o disciplină voluntară, de toţi acceptată. Imaginea acestor timpuri netrăite încă ne predomină şi ne stăpâneşte!

Dar în definitiv, când ne gândim că tocmai libertatea tuturor păcatelor trăite din plin de către făptura noastră mărginită a îndepărtat omul de praznicul omeniei mult aşteptate, ne întrebăm ce rost mai au şi ce fel de forţă pot să exercite atâtea libertăţi relative, înainte de a ne fi apropiat marea libertate, singura libertate poate, aceea care aruncă asupra vieţii scânteierile şi prestigiul său: libertatea sufletească aflată în mod virtual în fiecare din noi, dar pe care o dezvoltăm, o personificăm pas cu pas, faptă cu faptă, prin conştiinţă.

Iată de ce, cu tot respectul pe care îl datorăm scriitorilor în dispută, pentru că şi-au mărturisit o idee şi au înţeles să postuleze şi să apere un crez, trebuie să afirmăm că nu am aflat în paginile de comentarii, măcar acolo unde tonul este în general convingător, nimic despre marea libertate, pe care o considerăm că trebuia să fie cel puţin menţionată în discuţia ce poartă mai ales asupra libertăţilor relative publice, civice.

Şi apoi, oricât de circumscrisă de împrejurări practice şi de moment ar fi fost discuţiunea, faptul însuşi că ea este purtată în numele crizei culturii, ce nu ţine numai de libertăţile relative şi nu înseamnă numai lipsa din ultimul timp a unei mari opere literare sau dintr-un alt domeniu al artei, ar fi trebuit să conducă pe acei ce dezbat problema la o discuţie complexă a ei.

Ne gândim, de pildă, cât de mult ar fi câştigat discuţia nu numai ca ţinută, dacă pe de o parte filosofii sau în genere gânditorii adepţi şi apărători ai materialismului dialectic ar fi deliberat şi s-ar fi sprijinit mai mult pe libertatea concepută de filosofia lor ca fiind relativă, fără a se fi sfiit de acest ultim cuvânt ce are totuşi demnitate în concepţia lor, potrivit căreia libertatea înseamnă cunoaşterea legilor necesare ale naturii şi depăşirea lor treptată, prin dezvoltarea intelectuală a lumii şi realizări practice evolutive – sau dacă, pe de altă parte, adversarii lor, pe care îi dorim rivali, ar fi argumentat cu mai multă documentare dacă nu conceptul clasic şi absolut al libertăţii divine, cel puţin delicata temă a raţiunii şi libertăţii, făcându-ne cunoscută în detaliile ei libertatea raţională, integrală, fie ea chiar kantiană, bazată pe funcţiunile suverane ale intelectului şi nu pe determinismul ştiinţific.

Se va răspunde că în zilele noastre, când preocupările cele mai de sus ale cugetului trebuie să fie conjugate cu realismul, se cuvine a întârzia cât mai mult asupra discuţiilor privind libertăţile publice, mai ales că instaurarea sau restaurarea lor, deşi găseşte apărători şi adepţi în fiecare dintre noi, întâmpină totuşi neaşteptate dificultăţi, datorită înţelesului diferit atribuit de către ideologiile în dispută.

Logica rece a oricărei judecăţi obiective trebuie să recunoască justeţea acestui răspuns privind motivele pentru care se insistă mai mult asupra libertăţilor civice, într-adevăr umbrite de ambiguitatea ce însoţeşte conceptul de libertate.

Oricum însă, o discuţie filosofică, purtată într-un limbaj adecvat importanţei publice a libertăţilor, nu ar fi schimbat punctele de sprijin ale argumentelor, ci ar fi adus, din contră, o clarificare şi o precizare până la ultimile consecinţe ale conceptului în discuţiune, a cărui instaurare este în sfârşit de dorit să nu se mai oprească niciodată la barierele părerilor şi opiniilor contrarii, reprezentate astăzi de două teze susţinute cu destulă vioiciune combativă.

Este cunoscut că una dintre aceste teme defineşte libertatea prin negaţie, prin delimitarea restricţiunilor, iar a doua – plecând dela ideea că individul îşi aparţine sieşi şi nu altuia, că există mai întâi pentru el, şi nu pentru altul – defineşte libertatea în sens pozitiv, adică prin constituirea unui cadru de largă respiraţie, în scopul dezvoltării depline a omului – acest disputat subiect de drepturi. De fapt – cel puţin aşa rezultă din ascultarea argumentelor acelora ce susţin aceste opinii – fiecare dintre conceptele de mai sus asupra libertăţii îşi conjugă înţelesul cu ideea de stabilitate a omenirii întemeiată pe ideea de bun trai al tuturor. Aceasta înseamnă că în amândouă înţelesurile libertatea nu rămâne un concept formal şi juridic, ceea ce face ca datele noi ale problemei să fie complet schimbate faţă de trecut.

Deocamdată însă, susţinătorii primului concept, acela care defineşte libertatea prin delimitarea restricţiunilor, vrând să dea ideii de libertate contururi mai clare şi linii mai precise, cred că realizarea libertăţii nu poate fi asigurată decât prin anumite modificări sociale şi economice prealabile; pe când susţinătorii celui de al doilea concept asupra libertăţii, fără să putem spune că nu fac accesibilă ideea lor unei înţelegeri limpezi – totuşi, prin faptul că modificările sociale şi economice, deşi le concede, le vede însă realizabile numai urmând treptele unei evoluţii normale în scopul ca drepturile să nu provină din abuzuri sau privilegii, – sun învinuiţi, în aceeaşi măsură ca şi primul concept dealtfel, că întârzie sau lasă controversate realizările practice ale disputei.

Este de sperat că până la urmă adepţii şi apărătorii acestor concepte asupra libertăţii, dându-şi seama că sunt de acord în ceea ce interesează lumea mai mult stabilitatea şi bunul trai al tuturora – îşi vor amenda conduita pentru a promova simţul de autocritică, reuşind să dea punctului lor de vedere alt relief decât acela al îndârjirii.

Şi acum, revenind la libertatea sufletească, absolută, remarca nu a avut loc pentru a însemna o simplă clarificate teoretică sau mai ales să constituie un îndreptar pentru gânditorii în dispută. Aceasta pentru bunul motiv că libertatea menţionată nu se poartă numai pe căile minţii, pentru a fi etalată în raţionamente şi formulată în teorii – ea ţinând, în primul rând, de realizarea de sine, pe care nimic în lume nu o poate împiedica, în afară de noi înşine.

Am căutat să însemnăm, prin cele de mai sus, câteva reflexii privind complexa problemă a crizei culturii, care nu poate să fie formulată exclusiv în funcţie de libertăţile relative, a cărora împlinire promovează adesea interese şi satisface numai pasiuni, fie că această libertate relativă este publică, civică, fie că este ideologică – ceea ce înseamnă altceva.

Să subliniem în treacăt deosebirea, căutând a ne apropia totodată şi dispoziţia de a ne bucura măcar de o singură rază de speranţă în viitorul fie şi îndepărtat al lumii, când tot se va dovedi că oamenii, chiar în epocile care i-au făcut livizi de ură, au fost de fapt într-un gând, dar au trebuit să-şi apere fiecare credinţa, de multe ori chiar împotriva adevărurilor evidente, a realităţilor obiective. Deşi potrivit fiecăreia dintre aceste libertăţi se recunoaşte că omul se dezvoltă conform menirii sale numai când foloseşte pe deplin libertatea, primele sunt determinate cu necesitate şi în mod practic de către condiţiile optime ale dezvoltării în mijlocul societăţii, pe când cele din a doua categorie ţin de îndârjirile doctrinare şi se deosebesc după numărul şi concepţiile ce stau la baza acestor doctrine.

De fapt, libertăţile ideologice îşi găsesc şi ele remediul, dar nu prin aplicarea publică a unui principiu uniform asupra libertăţii, ci deocamdată, prin nuda libertate de gândire, de judecată, a fiecăruia dintre noi.

Dacă totuşi, libertatea de judecată, care este de fapt chiar liberul arbitru – îl înţelegem ca provenind numai din dreapta judecată, adică legitim –, s-ar contura încă din primele poziţii ale conştiinţei cu ajutorul unei intuiţii complet obiective pentru a nu mai corupe sau compromite sensul cel bun al omului, am ajunge cu uşurinţă la evitarea deosebirilor chiar doctrinare asupra conceptului de libertate.

Deocamdată însă, omul şi-a uitat adevăratul scop. Iată motivul cel mai de seamă pentru care închinăm acest mic studiu marii libertăţi a sufletului omenesc, sprijin şi suport al oricărei libertăţi relative, de la care suntem îndreptăţiţi să aşteptăm exercitarea unei supravegheri generale asupra sensului vieţii şi puterea de a interveni oriunde este de adus belşugul omeniei.

Extras din Moment filosofic, de Justin Georgian, Bucureşti, 1947, p. 11-18