Tîlcuirea Sfîntului Theofylact de Ohrida şi a Sfîntului Nicodim Aghioritul laEpistola către Romani, Capitolul XI

1 Întreb deci: A lepădat oare Dumnezeu pe norodul Său? Să nu fie! Căci şi eu sînt Israilitean, din sămînţa lui Avraam, din seminţia lui Veniamin.

2 Nu a lepădat Dumnezeu norodul Său pe care mai înainte l-a cunoscut.

Fiindcă mai sus i-a numit pe Evrei „norod nesupus”, Apostolul se nedumereşte şi întreabă dacă nu cumva au minţit făgăduinţele făcute lor de către Dumnezeu? Şi dezleagă nedumerirea, zicînd: „Să nu fie!” – ceea ce înseamnă: Dumnezeu nu a lepădat pe norodul Său, „pe care din veac l-a înainte-cunoscut”, adică pe care l-a cunoscut că este îndemînatic şi vrednic de a primi credinţa în Hristos. Pentru că şi eu sînt Iudeu şi Israilitean, şi am primit credinţa în Hristos. Apoi – ca să nu-i zică cineva: Şi ce, tu singur poţi fi norod? – mai spune o dată, descoperit: „Nu a lepădat Dumnezeu pe norodul Său”, ca şi cum ar zice: Nu sînt singurul din norodul Iudeilor care am crezut în Hristos, sînt mulţi alţii – adică cei trei mii, şi cei cinci mii, şi cei zeci de mii – precum mărturisesc Faptele Apostolilor (capitolele 2:24 şi 21:20).

Sau nu ştiţi ce zice Scriptura despre Ilie? Cum se roagă lui Dumnezeu împotriva lui Israil, zicînd:

3 „Doamne, pe Proorocii Tăi i-au omorît, jertfelnicele Tale le-au ars, şi eu singur am rămas, şi ei caută sufletul meu” (Cartea a III-a a Împăraţilor 19:18).

4 Dar ce îi zice lui dumnezeiescul răspuns? „Mi-am oprit[1] şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal” (Cartea a III-a a Împăraţilor).

Ca să nu zică cineva: Ce zici – o Fericite Pavele! – în trei mii, în cinci şi în puţine zeci de mii cuprinzi norodul lui Israil cel atît de numeros, a cărui mulţime se aseamănă cu nenumăratul nisip al mării şi cu nenumăratele stele ale cerului? – aşadar, ca să nu zică cineva aceasta, Pavel arată aici că şi în vremea Proorocului Ilie numai şapte mii din norodul lui Israil credeau întru adevăratul Dumnezeu, iar toţi ceilalţi se închinau idolilor. Şi Ilie nu-i ştia nici pe aceştia puţini şi de aceea zicea că a rămas singurul ce crede în adevăratul Dumnezeu.[2] De aceea – zice – şi acum trebuie a fi alţi mulţi Iudei care cred în Hristos, iar dacă nu-i ştiţi voi, nu e de mirare, pentru că nici Ilie nu-i ştia pe cei şapte mii care credeau în Dumnezeu.

Vorbind însă despre altă pricină, Pavel arată pe ascuns pofta de ucidere a Iudeilor, propovăduită dintru început de către Prooroci. Căci, ca să nu zică oarecari Iudei că: L-am ucis pe Hristos ca pe un amăgitor – Apostolul le răspunde şi zice: Dar părinţii voştri de ce i-au ucis pe vechii Prooroci? Oare şi aceia erau amăgitori? Veţi zice poate că i-au ucis fiindcă Proorocii îi mîhneau cu îndrăzneala şi cu înfruntarea lor. Chiar dacă a fost aşa, întreb: Jertfelnicele lui Dumnezeu, de ce le-au ars şi le-au nimicit? Nu cumva şi jertfelnicele îi înfruntau? Şi de ce căutau să-l omoare pe însuşi Ilie, pe făcătorul de minuni, pe cel ce rîvnea pentru mîntuirea lor? Este arătat aşadar – după Teodorit – că Iudeii i-au omorît pe Prooroci şi au răsturnat jerfelnicele pentru că-L urau pe Dumnezeul Proorocilor şi al jertfelnicelor! De aceea – fiindcă şi atunci, din atît de mulţi Evrei, numai şapte mii s-au ales lui Dumnezeu, precum a arătat „dumnezeiescul răspuns” (căci aceasta însemnează zicerea: „Mi-am oprit”, adică: „am ales pentru Sine-Mi”) – nu este de mirare dacă şi acum Dumnezeu îi alege doar pe cei vrednici dintre Evrei.[3] Iar Apostolul arată aceasta cu următoarele cuvinte:

5 Aşadar, şi în vremea aceasta s-a făcut oprire după alegerea Darului.

Şi acum – zice – s-a făcut „oprire” dintru Evrei, adică rămăşiţă aleasă. Fiindcă – precum, de pildă, din paiele ce se treieră pentru a se curăţi, rămăşiţa, adică ceea ce rămîne jos, este grîul – tot aşa şi Dumnezeu, lepădînd pe cei răi, lasă pentru Sine-Şi şi alege pe cei vrednici şi buni. Iar zicerea: „după alegere” arată sîrguinţa şi osîrdia celor ce s-au ales, căci pentru multa lor sîrguinţă şi îngrijire s-au făcut vrednici a fi aleşi de Dumnezeu. Şi, zicînd: „a darului”, a arătat hărăzirea lui Dumnezeu.[4]

6 Iar dacă este după Dar, nu mai este din fapte[5], căci altfel Darul nu mai este dar.

Pavel, mai presus de prisosinţă şi cu covîrşire, arată fără de răspuns pe Evreii aceia care nu au crezut în Hristos. Nu puteţi să spuneţi – zice – că Dumnezeu cere de la noi, după cum s-ar cuveni, fapte şi osteneli ca să credem, ci totul este al darului Lui. Aşadar, de ce nu voiţi să credeţi şi să vă mîntuiţi? – de vreme ce se află înaintea voastră o astfel de bunătate, gata şi fără de osteneală: credinţa şi mîntuirea voastră, încît cei ce au voit, care sînt norod adevărat al lui Dumnezeu, au crezut şi s-au mîntuit. Aşadar, Dumnezeu nu a lepădat norodul Său cel vrednic de mîntuire.

Iar dacă e din fapte, atunci nu mai este dar, altfel fapta nu mai este faptă.

Dacă – zice – am bine-plăcea lui Dumnezeu din faptele Legii, atunci darul lui Dumnezeu nu ar mai avea loc, de vreme ce, atunci cînd are loc darul, se pierde fapta şi nu mai este faptă. Pentru că, acolo unde este dar, nu se cere faptă; şi, dimpotrivă, unde este faptă, acolo nu este dar.

7 Ce este aşadar? Israil nu a nimerit ceea ce căuta; ci Alegerea a nimerit,

După ce a arătat cum este darul – anume că darul lui Dumnezeu, hărăzirea, este fără de fapte – Apostolul zice acum că Israilitenii, căutînd a se îndrepta, „nu au nimerit”, adică nu s-au îndreptat, fiindcă ei căutau rău, a se îndrepta din faptele Legii, ceea ce este cu neputinţă. Iar „Alegerea – adică cei aleşi – au nimerit” şi s-au îndreptat. Cu zicerea: „au nimerit”, Pavel arată plinirea bunătăţilor, pe care au dobîndit-o cei aleşi, şi cum că totul este al darului lui Dumnezeu, aşa cum şi noi obişnuim a zice că cutare om „a nimerit” – adică a aflat fără osteneală – ceea ce voia.

iar ceilalţi s-au orbit,

8 precum este scris: „Le-a dat lor Dumnezeu duh de amorţire: ochi, ca să nu vadă; şi urechi, ca să nu audă” (Isaia 29:10), pînă în ziua de astăzi.

Aici, Pavel îl aduce pe Isaia ca martor al orbirii[6] şi nesimţirii Evreilor, ca să nu pară că vorbeşte de la sine şi cu nedreptate. Iar zicerea: „le-a dat Dumnezeu” se înţelege în loc de: „a lăsat, a îngăduit Dumnezeu” ca ei să aibă „duh de amorţire”. Iar „amorţirea” arată stăruirea şi nestrămutata deprindere a sufletului întru rele, pentru că a amorţi cineva însemnează a se înfige şi a se pironi la un lucru.[7] Voind dar să arate nevindecarea şi nestrămutarea cugetării Evreilor, Proorocul a numit-o „amorţire”. Căci, avînd ei ochi ca să vadă minunile Domnului Hristos, şi urechi ca să audă învăţătura Lui, nu şi-au folosit ochii şi urechile pentru acestea. Şi nu numai în vremea lui Hristos făceau aşa, ci şi în vremea Apostolilor. De aceea, Apostolul a adăugat că Iudeii s-au orbit „pînă în ziua de astăzi”, adică au rămas nesimţitori pînă acum, ca piatra ce se numeşte „pori”, precum am însemnat mai sus.

9 Iar David zice: „Facă-se masa lor spre cursă şi laţ, şi spre sminteală şi spre răsplătire lor!

10 Întunece-se ochii lor, ca să nu vadă, şi spinarea lor pururea gîrboveşte-o!” (Psalm 68:26, 27).

Nestrămutaţi – zice – şi cu totul pironiţi întru răutate sînt Evreii, şi de aceea vor pătimi relele cele mai de pe urmă: masa lor, toate bunătăţile şi hrana lor, se va preface în cele dimpotrivă, adică întru dureri şi în greaţă;[8] şi se vor prinde în cursă, făcîndu-se robi tuturor; şi totdeauna vor avea în viaţa lor sminteli şi împiedicări, adică nenorociri şi rele. Apostolul a arătat că Evreii pătimesc acestea spre răsplătirea păcatelor lor şi mai ales pentru vărsarea sîngelui lui Hristos, adăugînd că, din pricina primejdiilor, ochii li s-au întunecat – atît cei gînditori, cît şi cei simţitori – şi spinarea li s-a gîrbovit, fiindcă robesc Romanilor şi altor împăraţi cu robie şi cu supunere veşnică – pentru că aceasta însemnează zicerea: „pururea”. Vezi în cartea numită 12 cărţi ale Patriarhului Dositei, foaia 12, că, atunci cînd Romanii au ars Biserica din Ierusalim[9], era ziua sîmbetei, în a cincea a lui august, şi s-a întîmplat a cînta cîntăreţii acestea: „Şi va răsplăti lor Domnul fărădelegea lor şi după răutatea lor îi va pierde pe ei Domnul Dumnezeu”, pentru ca Dumnezeu să arate Evreilor că toate relele acestea le-au pătimit pentru nelegiuirea urii împotriva lui Hristos.

11 De aceea, întreb: S-au poticnit oare ca să cadă? Să nu fie!

Fiindcă i-a mustrat destul, Apostolul caută acum să afle mîngîiere pentru Iudei, şi întreabă: Nu cumva au greşit Iudeii astfel încît să cadă de tot? Adică: Oare au păcătuit fără vindecare, fără putinţa de a se mai îndrepta? Şi răspunde: „Să nu fie!” – s-au poticnit cu adevărat, adică au greşit şi s-au împotrivit adevărului şi credinţei evangheliei, dar nu ca să cadă desăvîrşit şi să nu se mai poată scula, pentru că se vor mîntui la vremea sfîrşitului lumii (cum va spune mai încolo).

Şi prin poticnirea lor s-a făcut „neamurilor” mîntuire, ca să le rîvnească pe ele.

Cu aceste cuvinte, Pavel vrea să facă două lucruri: mai întîi, să-i mîngîie pe Iudei; şi, al doilea, să smerească mîndria celor din „neamuri”. Deci zice că mîntuirea „neamurilor” s-a făcut pentru că Israilitenii s-au poticnit şi nu au crezut. Fiindcă urmarea lucrurilor cerea ca Israilitenii să se mîntuiască mai întîi, şi apoi „neamurile”. Dar, de vreme ce ei s-au arătat nesupuşi şi nu au crezut, s-au chemat „neamurile” la credinţă, înţelegere care se arată şi în multe alte părţi ale Sfintei Evanghelii.[10] Iar cei din „neamuri” au crezut şi s-au mîntuit pentru ca să–i rîvnească pe ei Israilitenii, adică: cinstea şi slava pe care au luat-o „neamurile” să-i întărîte pe Israiliteni şi să-i înduplece a veni la credinţa lui Hristos, dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru ambiţia şi rîvna lor împotriva „neamurilor”.

12 Şi – dacă poticnirea lor e bogăţia lumii, iar biruirea lor, bogăţia „neamurilor” – cu cît mai vîrtos plinirea lor?

Zice: Dacă – atunci cînd au greşit, Israilitenii s-au făcut pricinuitori de mîntuire tuturor neamurilor lumii; şi dacă, în vremea cînd ei s-au lepădat, cei din „neamuri” s-au primit; şi dacă greşeala lor şi micşorarea s-au făcut „bogăţie «neamurilor»” – cu cît mai vîrtos se va face bogăţie lumii „plinirea” lor, atunci cînd ei, întorcîndu-se către Hristos, se vor mîntui? Însă Apostolul zice acestea după har, adică mîngîindu-i pe Evrei, pentru că cei din „neamuri” nu s-au mîntuit fiindcă au greşit Israilitenii, ci pentru că au năzuit la credinţa în Hristos, şi au primit-o.

13 Căci vouă vă zic, «neamurilor»: Întrucît sînt eu apostol al „neamurilor”, slăvesc slujba mea,

14 doar voi face trupul meu să rîvnească şi să mîntuiesc pe vreunii dintr-înşii.

Aici, dumnezeiescul Apostol iarăşi îi mîngîie pe Evrei şi îi smereşte pe cei din „neamuri”. Şi zice: Vă laud – o „neamurilor”! – pentru două pricini: mai întîi, pentru că trebuie să slăvesc şi să măresc slujba şi trimiterea mea, adică pe voi, pentru că Hristos mi-a încredinţat să fiu învăţător şi apostol al vostru; iar al doilea, vă laud pentru ca să întăriţi spre rîvnă „trupul meu”, adică pe Evrei, care sînt rudele mele după trup. Iar prin „trup”, Pavel şi-a arătat curăţia şi iubirea ce avea către Evrei. Şi nu a zis: „ca să-i mîntuiesc pe toţi”, ci „pe unii dintr-înşii”. De altă parte însă şi pe nesimţite, Apostolul arată cu aceasta împietrirea Evreilor, că nu vor să creadă de la sine, ci doar din pizmă, poate, unii dintr-înşii îi vor urma pe cei din „neamuri” şi vor crede în Hristos.

15 Căci, dacă lepădarea lor e împăcarea lumii, ce va fi primirea lor, dacă nu viaţa din morţi?

Zice: Dacă, mîniindu-se pe Evrei, Dumnezeu a dăruit „neamurilor” aceste mari daruri (căci pe aceştia îi numeşte „lume”) şi i-a făcut prieteni pe vrăjmaşii Săi, ce bunătăţi nu va dărui atunci cînd îi va primi pe Evrei la Sine-Şi întru credinţă? Pentru că atunci se va face „viaţă din morţi”, adică atunci vor urma nenumărate bunătăţi, căci aceasta însemnează „viaţă”. Iar aici urmează încă şi o altă înţelegere, mai adîncă, anume: precum viaţa din morţi nu se va da oamenilor pentru Evrei, tot aşa nici celorlalţi nu li se va face mîntuire pentru dînşii, dacă cei ce se vor mîntui nu vor avea credinţă.[11] Spun aceasta pentru că cele zise aici de Apostol spre ajutorul şi mîngîierea Evreilor, rece har făcînd lor, le zice ca şi doctorii, care de multe ori fac astfel de har bolnavilor.

16 Iar dacă pîrga este sfîntă, este şi frămîntătura; şi, dacă rădăcina este sfîntă, şi ramurile vor fi.

Apostolul numeşte „pîrgă” şi „rădăcină” pe Patriarhi: pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov şi pe cei dintr-însul – iar „frămîntătură” şi „ramuri” pe urmaşii lor care au crezut în Hristos.[12] Deci, cu aceasta, dumnezeiescul Apostol îi mîngîie pe Evreii necredincioşi, zicîndu-le: Dacă veţi crede, şi voi vă veţi face sfinţi, căci trebuie ca frămîntătura (adică tot aluatul dospit) să fie asemenea cu pîrga (adică cu aluatul cel mai înainte dospit), şi ramurile să fie asemenea cu rădăcina. Iar dacă voi nu v-aţi asemănat cu aceia [cu Patriarhii, n. m.] după credinţă, să ştiţi că acesta este un mare semn al răutăţii voastre.[13]

17 Iar dacă unele din ramuri s-au dezbinat – şi tu, măslin săbatic fiind, te-ai altoit întru dînşii şi te-ai făcut părtaş al rădăcinii şi al grăsimii măslinului –

18 nu te lăuda faţă de ramuri;

Apostolul i-a numit „măslini sălbatici” pe cei din „neamuri”, iar „ramuri dezbinate” şi tăiate de la „rădăcină” pe Evreii necredincioşi, fiindcă s-au arătat nevrednici de rădăcina cea sfîntă, adică de credinţa Patriarhilor. Şi potrivit a zis că s-au tăiat de la rădăcină, fiindcă – deşi Evreii, de-a lungul vremii, au greşit lui Dumnezeu în felurite chipuri – niciodată Dumnezeu nu i-a lepădat pe ei atît de mult şi atît de mulţi ani precum i-a lepădat acum. Şi în locul lor – zice – te-ai altoit tu, măslinul sălbatic. Nu a zis însă: „te-ai sădit”, ci: „te-ai altoit”, ca să împungă pe Evrei, arătînd că în pomul şi rădăcina lor, adică în Patriarhi, a stătut cel de alt neam şi s-a făcut părtaş al „rădăcinii”, adică al credinţei. De asemenea, s-a făcut părtaş şi al „grăsimii măslinului”, adică al bunului neam al Patriarhilor şi al slavei apropierii de Dumnezeu, la fel cum măslinul sălbatic, cînd se altoieşte în măslinul domestic, se împărtăşeşte de grăsimea aceluia şi se face şi el domestic. Deci nu te mîndri tu, cel din „neamuri”, măslinul sălbatic, pentru altoirea pe care ai primit-o, nici nu te făli în faţa ramurilor tăiate de la rădăcină, adică a Evreilor.

iar dacă te lauzi, nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina pe tine.

Zice: Dacă tu, cel din „neamuri”, te lauzi asupra „ramurilor tăiate”, adică asupra Evreilor – să ştii că nu tu ţii „rădăcina”, adică credinţa Patriarhilor Evreilor, ci „rădăcina” acelora întru care te-ai altoit te ţine pe tine. Dar, pe de altă parte – dacă „rădăcina” Patriarhilor îi ţine pe cei din „neamuri” care s-au altoit întru dînsa, iar nu ei ţin „rădăcina” – ce ispravă şi bunătate este aceasta a „ramurilor dezbinate”, adică a Evreilor care nu au crezut? Negreşit, nici una, pentru că isprava aceasta este a „rădăcinii” care ţine pe cei se s-au altoit într-însa, iar nu a „ramurilor tăiate” din „rădăcină”. Vezi acum, iubitule, că Pavel face Iudeilor un rece har – precum am zis mai înainte – şi voieşte numai să-i mîngîie cu aceste cuvinte? Iar mai bine a zice, cu aceste cuvinte îi îndeamnă spre rîvnă, arătîndu-le paguba pe care au pătimit-o, căci alţii, adică cei din „neamuri”, au luat bunătăţile lor şi se îndulcesc din ele.

19 Dar vei zice: Ramurile s-au dezbinat pentru ca eu să mă altoiesc în rădăcină!

20 Bine, din pricina necredinţei au fost dezbinate, iar tu ai stătut prin credinţă! Nu cugeta înalt, ci teme-te! –

Aici, Apostolul arată că cei din „neamuri” nu au fost primiţi din pricină că Evreii au greşit şi nu au crezut, ci pentru că ei, cei din „neamuri”, au arătat credinţă. Deci, chiar cu cuvintele acestea prin care îi smereşte pe cei din „neamuri”, Pavel arată şi că Evreii au greşit fără iertare, şi aşa îndreptează amîndouă părţile. Şi zice: Tu, cel din „neamuri”, vei spune că Evreii au fost dezbinaţi din rădăcina Patriarhilor lor ca să te altoieşti tu într-însa; iar eu îţi răspund că aceia s-au dezbinat într-adevăr, dar aceasta s-a întîmplat pentru necredinţa lor, iar nu pentru că Dumnezeu ţi-ar fi fost dator ţie cu cinste. Iar dacă vei zice că stai altoit în rădăcina Patriarhilor Israiliteni prin credinţă, apoi teme-te şi nu îndrăzni peste măsură! – fiindcă altoirea pe care ai primit-o nu este din fire, ca să rămînă nestrămutată şi întărită, ci din credinţă şi din voie, şi prin urmare e schimbătoare.

21 căci dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, nici pe tine nu te va cruţa.

Zice: Dacă Evreii, care erau fii după fire ai acelor Sfinţi Patriarhi, au fost dezbinaţi de la dînşii pentru necredinţa lor, cu atît mai mult trebuie să te temi tu – cel din „neamuri”, care te-ai făcut fiu al lor prin înfiere – nu cumva să greşeşti şi să nu crezi, şi aşa Dumnezeu să arate nemilostivire şi asupra ta, precum a arătat asupra acelora.

22 Vezi aşadar bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime, către cei ce au căzut; iar către tine, bunătate, dacă vei rămîne întru bunătate; altfel, şi tu vei fi tăiat.

23 Dar şi aceia, de nu vor stărui întru necredinţă, se vor altoi, căci puternic este Dumnezeu să-i altoiască iarăşi.

Pavel nu a zis: Vezi aşadar care este isprava ta – o tu, cel din „neamuri”! Ci a zis: Vezi bunătatea lui Dumnezeu, fiindcă totul este al darului Lui. Şi – zice – sileşte-te să rămîi pînă la sfîrşit nu numai în credinţă, ci şi întru această bunătate a lui Dumnezeu, adică să faci pînă în sfîrşit lucruri vrednice de bunătatea Lui şi de iubirea Lui de oameni. Pentru că, dacă nu vei face aşa, să ştii că vei cădea! Şi dimpotrivă, dacă Evreii nu vor rămîne pînă la sfîrşit întru necredinţă, se vor altoi întru aceeaşi rădăcină a credinţei, pentru că Dumnezeu nu i-a tăiat pe dînşii cu dinadinsul din rădăcina Patriarhilor lor, ci ei de sine-şi au căzut cu necredinţa lor şi s-au tăiat de la rădăcină. Şi Pavel numeşte „asprime a lui Dumnezeu” faptul că El nu i-a cruţat pe Evrei şi nu S-a mîhnit, ci i-a judecat nevrednici de fireasca împărtăşire şi de legătura de rudenie cu sfinţii lor strămoşi.[14] Şi, de la cele întîmplate Evreilor, Pavel îl înspăimîntă cu aceste cuvinte foarte înţelepte pe cel din „neamuri”, iar totodată îi îmbărbătează şi pe Evrei cu pilda acelora, spre a se altoi şi ei în rădăcina strămoşilor lor prin credinţa întru Hristos. Astfel, îi face să aibă bună nădejde în puterea lui Dumnezeu, Care pe toate le face cu preaslăvire şi afară de toată nădejdea, „fiindcă puternic – zice – este Dumnezeu a-i altoi iarăşi în rădăcina lor”.

24 Căci – dacă tu ai fost tăiat din măslinul cel sălbatic după fire şi, afară de fire, te-ai altoit în măslinul cel bun – cu mult mai vîrtos aceştia, care sînt după fire, se vor altoi întru măslinul lor.

Dacă tu – zice – cel din „neamuri” – care erai rău din fire şi slujitor la idoli, şi care ai strămoşi asemenea cu neroditorul măslin sălbatic – te-ai tăiat din măslinul sălbatic al acelora şi de la slujirea la idoli şi, afară de firea ta, te-ai altoit în măslinul cel bun, domestic şi roditor al cunoştinţei de Dumnezeu şi al credinţei lui Hristos; dacă tu – zic – te-ai altoit întru acesta, cu mult mai vîrtos se va altoi întru acest măslin bun al credinţei Evreul, care avea după fire şi din strămoşi binele şi cunoştinţa de Dumnezeu. Şi cu cît mai vîrtos se va întoarce acesta la măslinul său cel bun, adică la credinţa pe care au avut-o strămoşii săi? Iar cînd tu – o cititorule! – îl vei auzi pe Pavel că zice: „după fire”, să înţelegi că aceasta înseamnă cuviinţa şi urmarea. De pildă, este „după fire”, adică de cuviinţă şi de urmare, ca fiul sfîntului Avraam să fie şi el sfînt. Şi, dimpotrivă, cînd îl vei auzi că zice: „afară de fire”, să înţelegi că aceasta înseamnă necuviinţa şi neurmarea. De pildă, fiul unui spurcat şi necurat păgîn este „afară de fire”, adică fără cuviinţă şi fără urmare a se face sfînt.

25 Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi taina aceasta, ca să nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi: orbirea[15] s-a făcut lui Israil din parte, pînă ce va intra tot numărul celor din „neamuri”.

26 Şi atunci se va mîntui tot Israilul,

Aici, Apostolul numeşte „taină” ceea ce e necunoscut şi neînţeles. Şi care este taina aceasta? Anume că necredinţa Evreilor nu este obştească, a tuturor cu desăvîrşire, ci „orbirea” şi necinstirea, adică necredinţa lor, s-a făcut „în parte”. Pentru că mulţi Evrei au crezut în vremile trecute, aceia pe care i-a cunoscut mai înainte Dumnezeu că sînt vrednici – precum s-a zis mai sus. Şi, iarăşi, mulţi dintr-înşii vor crede în urmă[16], pentru că Israilitenii s-au orbit într-adevăr şi nu au crezut, dar nu toţi şi nici pînă în sfîrşit, ci pînă se vor mîntui cei înainte-cunoscuţi din „neamuri”. Şi, după ce se vor mîntui aceia, atunci se vor mîntui şi toţi Israilitenii şi Iudeii cei vrednici, fiindcă vor crede în Hristos.[17]

precum este scris: „Veni-va din Sion Cel ce izbăveşte şi va întoarce păgînătatea de la Iacov;

27 şi acesta va fi legămîntul Meu cu ei, cînd voi lua păcatele lor” (Isaia 59:20, 21).

Apostolul aduce ca martor la cele zise mai sus pe Proorocul Isaia, care strigă: Din Sion va veni Acela care mîntuieşte, şi va curăţi păcatele Israilitenilor! Cînd se vor întîmpla însă acestea? „Atunci cînd voi lua – zice Domnul – păcatele lor”, adică: Atunci cînd îi voi învrednici de iertarea păcatelor lor prin Sfîntul Botez. De aceea, fiindcă Evreii nu s-au învrednicit încă de această iertare a păcatelor (pentru că s-au orbit şi nu au crezut), înseamnă că aceasta se va face în urmă.[18]

28 Cît priveşte evanghelia, ei sînt vrăjmaşi, din pricina voastră; dar, după alegere, ei sînt iubiţi, din pricina părinţilor.

29 Căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu sînt fără căinţă [nu pot fi luate înapoi, n. m.].

Zice: Voi, „neamurile”, v-aţi supus evangheliei şi, crezînd în Hristos, aţi fost primite de Dumnezeu, şi de aceea Evreii s-au făcut mai prigonitori şi mai pizmaşi, şi s-au depărtat mai mult de Dumnezeu şi s-au făcut vrăjmaşi ai evangheliei. Însă, fiindcă strămoşii lor s-au ales şi s-au primit de Dumnezeu dintru început, Dumnezeu nu-i va lăsa pe urmaşii lor să piară desăvîrşit. Aşadar, dacă vor crede, Dumnezeu îi va primi şi pe dînşii, fiind iubiţi pentru strămoşii lor.[19]

30 Căci – precum voi, odinioară, nu eraţi supuşi lui Dumnezeu, dar acum v-aţi miluit prin nesupunerea acestora –

31 tot aşa şi aceştia nu s-au supus acum, pentru ca, prin mila primită de voi, să se miluiască şi ei.

Aici, Pavel mai face o pricinuire de vorbă, arătînd cum se vor mîntui Evreii la urmă. Şi zice: Voi, cei din „neamuri” – deşi aţi fost chemaţi dintru început la cunoştinţa de Dumnezeu, prin legea cea firească, prin privirea făpturilor şi prin darul lui Dumnezeu cel începător şi chemător – nu aţi voit să ascultaţi, ci, lăsînd cunoştinţa adevărată a lui Dumnezeu, v-aţi închinat nesimţitorilor idoli şi aţi slujit zidirii, iar nu Ziditorului (precum a zis Pavel în capitolul întîi al acestei epistole, stih 19-21). Iată aşadar pricina pentru care s-au chemat la cunoştinţa de Dumnezeu Evreii, adică strămoşul Evreilor, Avraam, care – povăţuit fiind prin legea firii, prin vederea făpturilor şi prin darul lui Dumnezeu cel începător şi chemător – a crezut în adevăratul Dumnezeu şi a dat apoi credinţa tuturor strănepoţilor săi, care pentru această credinţă au luat pe urmă Legea de la Dumnezeu. La fel – fiindcă şi Evreii au fost chemaţi de Dumnezeu să creadă în Hristos, Fiul Său, dar nu s-au supus, nevrînd să asculte – atunci aţi fost chemaţi la credinţa în Hristos voi, cei din „neamuri”; şi, pentru că aţi ascultat cu supunere, v-aţi miluit de Dumnezeu. Iar de mila pe care aţi primit-o de la Dumnezeu se vor împărtăşi şi Evreii, fiindcă, în cele din urmă, Evreii vă vor rîvni pe voi şi vor crede şi ei. Şi aşa, din pricina milei pe care aţi primit-o voi, se vor milui şi ei.

32 Căci Dumnezeu i-a închis pe toţi întru nesupunere, ca pe toţi să-i miluiască.

Zicerea: „a închis întru nesupunere” arată că Dumnezeu i-a vădit de nesupunere atît pe cei din „neamuri”, cît şi pe Evrei, ca să-i miluiască şi să-i mîntuiască pe toţi prin rîvna şi prigonirea ce se face între ei. Căci mai întîi, în vremile cele vechi, pentru că „neamurile” nu s-au supus, Dumnezeu a miluit şi a mîntuit pe Evrei – precum s-a zis. Iar în „vremile cele mai de pe urmă”, cele ale lui Hristos, fiindcă Evreii nu s-au supus, au fost miluiţi şi s-au mîntuit cei din „neamuri”. Şi, la sfîrşit, Evreii îi vor rîvni pe ei pentru aceasta, şi se vor milui şi se vor mîntui şi ei. Şi astfel toţi se miluiesc de Dumnezeu: şi cei din „neamuri”, şi Evreii.

33 O adînc de bogăţie, şi de înţelepciune şi de cunoştinţă ale lui Dumnezeu! Cît de necercetate sînt judecăţile Lui şi de neurmărite căile Lui!

Dumnezeiescul Apostol se înspăimîntă şi se miră, socotind feluritele iconomii întrebuinţate de la întemeierea lumii de către întrutot-înţeleptul Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor: anume cum iconomiseşte El a se lucra cele potrivnice prin alte lucruri potrivnice şi cum, prin cei nesupuşi, îi face pe alţii să fie supuşi. Şi, cu mirarea aceasta, Pavel adevereşte că Dumnezeu – Care iconomiseşte mîntuirea oamenilor cu atîta înţelepciune, şi adîncime şi în chip neînţeles – va iconomisi într-adevăr şi mîntuirea Evreilor.

Şi, prin „bogăţie”, numeşte bunătatea lui Dumnezeu, de a cărui adîncime doar se minunează, fără a şti însă cît este de adîncă. Fiindcă însuşirea bogăţiei şi a bunătăţii lui Dumnezeu este a le face pe săracele şi nedumeritele „neamuri” îmbelşugate şi bogate. Pe lîngă bunătate, Pavel se minunează şi de „adîncul înţelepciunii” cu care Dumnezeu ocîrmuieşte cele omeneşti şi prin care a înţelepţit pe cei neînţelepţi şi neînvăţaţi din „neamuri”.[20] Apostolul se minunează încă şi de „adîncul cunoştinţei” prin care Dumnezeu cunoaşte ce este de folos fiecăruia.[21] Vezi însă – o cititorule! – că Apostolul nu a zis că judecăţile lui Dumnezeu sînt „nepricepute”, ci că sînt „necercetate”, adică nu primesc cercetarea nicicum. La fel, „căile lui Dumnezeu”, adică iconomiile Lui, nu numai că nu pot fi cunoscute, dar nici nu se pot căuta şi nici urma lor nu se arată.[22]

34 „Căci cine a cunoscut gîndul Domnului? Sau cine s-a făcut Lui sfetnic?” (Isaia 40:13).

35 Sau cine I-a dat Lui mai înainte şi va lua înapoi de la El?

Singur Dumnezeu – zice – Îşi ştie gîndurile şi sfaturile Sale, şi nu altcineva – precum a strigat Proorocul Isaia. Încă şi Solomon zice: „Care om va cunoaşte sfatul lui Dumnezeu, sau cine va gîndi cele ce voieşte Domnul?!” (Înţelepciunea lui Solomon 9:13) – adică nimeni. Şi – de vreme ce Dumnezeu este din fire înţelept, ori – mai bine – întrutot-înţelept şi nemărginit înţelept – El nu a fost înţelepţit de vreun sfetnic, ci de la Sine este îndestulat şi prea-desăvîrşit. Şi nu numai aceasta, dar El este şi izvorul tuturor bunătăţilor, şi, cîte dă, nu le dă fiindcă e dator să plătească, ci le dă pentru a Sa firească bunătate. Fiindcă cine a dat lui Dumnezeu ceva sau I-a făcut vreun bine, ca Dumnezeu să-i răsplătească aceluia cu altă facere de bine? Cu adevărat, nimeni!

36 Căci dintru Dînsul, şi printr-Însul şi întru Dînsul sînt toate.

Zice: Dumnezeu este izvorul tuturor bunătăţilor, căci aceasta însemnează zicerea: „dintru Dînsul”; şi Făcătorul tuturor, căci aceasta însemnează „printr-Însul”; şi Cel ce le ţine pe toate împreună, căci aceasta însemnează zicerea: „întru Dînsul”. Deci toate fiinţele îşi au începutul de la Dumnezeu, şi prin Dumnezeu s-au făcut şi întru Dumnezeu stau şi se ţin împreună, ca într-o temelie nesmintită, către Dînsul întorcîndu-se.

Acestuia, slavă în veci! Amin!

Cînd zice vreun cuvînt mare, Fericitul Pavel obişnuieşte să sfîrşească cu o slavoslovie [laudă, n. m.] întru mulţumire, cum face şi acum. Căci – de vreme ce s-a spăimîntat şi s-a mirat de negrăita bunătate, înţelepciune şi cunoştinţă a lui Dumnezeu şi de iconomiile Lui – acum slăveşte şi măreşte pe Dumnezeu, învăţîndu-ne şi pe noi să facem la fel, adică să-L slăvim pe Dumnezeu şi să-I mulţumim pentru toate, iar mai ales pentru bunătăţile cele mari, atît prin cuvînt, cît şi prin fapte şi prin viaţa îmbunătăţită.

*

[Text prelucrat de Sfîntul Nicodim Aghioritul din Tîlcuirea la Romani a Sf. Theofylact de Ohrida şi dintr-o catenă nenumită existentă într-un manuscris athonit. Traducere de Mitropolitul Veniamin Costachi, publicată pentru prima dată în 1904 sub titlul Cele 14 trimiteri ale Sf.  Apostol Pavel ale lui Teofilact al Ohridei (după versiunea în greaca modernă a lui Nicodim Aghioritul), 3 volume, Bucureşti, 1904-1906, reeditată de Florin Stuparu şi publicată de editura Sophia în anul 2005.]

*

[1] După [Gheorghe] Coresie, „am oprit” se înţelege în loc de: „am ţinut întru Israil – adică în Samaria, unde împărăţeau cele zece seminţii – şi nu în Iuda”. Pentru că şi atunci erau mulţi aleşi, deşi Ilie socotea că n-a mai rămas nici unul. De aceea a şi zis către el Dumnezeu: „Mi-am oprit din Israil şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal, şi buzele lor nu l-au sărutat” (3 Împăraţi 19:18). Bagă de seamă că – după Iosif – Baal era zeu al Tirilor, şi Ahav, avînd socru pe Ioval, împăratul Tirilor şi al Sidonienilor, a făcut har socrului său şi a ridicat capişte lui Baal şi prooroci ai acestuia, în Samaria. (n. aut.)

[2] Căci, în vremea Proorocului Ilie, erau mulţi credincioşi şi bine-cinstitori de Dumnezeu între cele zece seminţii – precum Ionadav, fiul lui Rahav, şi tot neamul lui – care locuiau în corturi şi prin pustii, nebînd vin, precum scrie în capitolul al zecelea al cărţii a patra a împăraţilor şi în capitolul 35 din Ieremia. Atunci era şi Avdie – cel ce se temea de Dumnezeu, iconomul lui Ahav – care avea o sută de Prooroci ascunşi în două peşteri, pe care îi hrănea, precum mărturiseşte capitolul 18 al cărţii a treia a împăraţilor. Iar dumnezeiescul Grigorie de Nissa zice că acei corbi care îl hrăneau pe Ilie aduceau carnea şi pîinile de la bine-cinstitorii din vremea aceea: „Corbii slujeau Proorocului Ilie, şi prin aceasta Dumnezeu îi arăta că erau mulţi cei rămaşi pentru slujirea Dumnezeului celui adevărat, care îi dădeau hrană prin acei corbi. Căci Dumnezeu nu i-ar fi trimis lui pîini din cele spurcate, ori carne din cea jertfită idolilor, încît să-l facă a cădea în mînie asupra acelora care făceau păgînătăţi. Şi astfel, Proorocul afla că erau mulţi care căutau către Dumnezeu, pe care nu era drept a-i osîndi împreună cu cei necredincioşi” (în scrisoarea către Episcopul Teodosie despre vorbirea din pîntece [ventrilocie, n. m.]). (n. aut.)

[3] Vezi cum tîlcuieşte Teologul Grigorie zicerea: „Mi-am oprit”, în subînsemnarea zicerii: „(…) cărora nu era lumea vrednică” (Evrei 11:38). (n. aut.)

[4] Bagă de seamă că Apostolul a luat zicerea aceasta de la Isaia, care zice: „Şi va fi rămăşiţa lui Iacov la Dumnezeu” (capitolul 10:21). Precum zice şi marele Vasilie în tîlcuirea capitolului 17 de la Isaia. (n. aut.)

[5] „Darul – zice Coresie – nu e din fapte, fiindcă, de ar fi din fapte, nu ar fi dar. […] Căci, deşi omul se mîntuieşte prin faptele cele bune, faptele nu se aseamănă însă cu darul şi cu blagoslovenia lui Dumnezeu. (n. aut.)

[6] Orbirea, în limba elină, se zice „porosis”, de la piatra ce se numeşte „pori”, care e alcătuită din nisip mărunt. Aşadar, Elinii numesc orbirea şi nesimţirea inimii şi sufletului omului din asemănarea acestei pietre nesimţitoare. (n. aut.)

[7] Iar Coresie zice: „După Ambrozie, este «duh de mîhniciune»; ori: «duh de zavistie», după alţii; ori: «duh de cădere» – precum a tălmăcit Aquila. Căci cinci rele urmează oamenilor pizmaşi: orbirea sufletului, asurzirea, defăimarea lui Dumnezeu şi a oamenilor, nedreptatea şi nesimţirea.”

Iar că Evreii s-au orbit singuri, o spune mai descoperit Isaia, zicînd că „s-a îngroşat inima norodului acestuia şi, cu urechile, anevoie aude; şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii, şi să audă cu urechile, şi cu inima să priceapă, şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec” (6:10). (n. aut.)

[8] Iar Coresi zice: „Unii au înţeles că «masă» arată oţetul şi fierea cu care Iudeii L-au adăpat pe Domnul întru setea Lui, pentru care şi ei au căzut în robia lui Tit. Iar Ilarie înţelege că «masă» înseamnă jertfele şi mielul pe care îl mîncau ei, care s-au prefăcut întru durere din pricina robiei ce au pătimit – precum zice Iosif.” Iar Teodorit zice că spinarea Iudeilor se va gîrbovi de greutatea robiei, dar şi pentru că ei poartă greutăţile celor pămînteşti fără a cugeta cele înalte.

Şi, într-adevăr, „masa” pe care au gătit-o Iudeii atunci Mîntuitorului prin Cruce şi prin Patimi s-a făcut lor „spre cursă şi răsplătire”. Căci citim în istorii cum, la robirea Ierusalimului, se vindeau cîte treizeci de Iudei pentru un argint, ca răsplătire a celor treizeci de arginţi cu care au cumpărat ei viaţa Mîntuitorului. Şi, ca răsplată a biciuirii Domnului, au murit cei mai cinstiţi dintre dînşii sub bătăile cu biciul, avîndu-şi mîinile legate. Şi, ca răsplată a crucii pe care L-au pironit pe Mîntuitorul lumii, s-au răstignit de către Romani atîţia Iudei în Ierusalim, încît nu mai rămăsese în cetate nici loc pentru a înfige cruci, nici crîng pentru a tăia lemnele trebuincioase pentru cruci (vezi în tomul 2 al lui Procopie, capitolul 42). (n. aut.)

[9] În anul 70, urmînd proorociei Mîntuitorului, Care le-a spus ucenicilor că din Biserica lui Solomon nu va mai rămîne piatră pe piatră. (n. m.)

[10] Iar mai ales în capitolul 22 de la Matei, unde se pomeneşte despre „Nuntă”, şi în capitolul 14 al Evangheliei lui Luca, unde se pomeneşte despre „Cină”. În aceste locuri se arată, că – de vreme ce Iudeii chemaţi la „Nuntă” şi la „Cină” nu au voit să intre şi să se îndulcească – atunci au fost chemaţi „cei de prin uliţe” şi cei din „neamuri”, ce se aflau „prin căi”, şi aşa au intrat şi s-au îndulcit din masa de Nuntă şi din bunătăţile duhovniceşti ale Cinei. (n. aut.)

[11] După Icumenie, aceasta: „dacă nu viaţă din morţi”, se poate înţelege şi aşa: „Atît de multă şi deplină bucurie va urma cînd vor crede Evreii, încît va fi ca şi cum s-ar scula şi ar învia din morţi.” Iar Teodorit tîlcuieşte aceasta aşa: „Căci – dacă «neamurile» s-au primit din pricina necredinţei Iudeilor, slobozindu-se de lipsa de bun-neam [evghenie, nobilitate, n. m.] dinainte – e arătat că, dacă Iudeii ar crede, nu ar rămîne nimic altceva decît învierea morţilor. Căci şi Domnul a zis aceasta: «Se va propovădui această evanghelie a împărăţiei la toate neamurile, spre mărturia lor, şi atunci va veni sfîrşitul.»” (n. aut.)

[12] Iar Ambrozie numeşte „pîrgă” pe Apostolii şi Creştinii cei dintîi (la Coresi). Iar Teodorit zice că Apostolul numeşte „pîrgă” pe Stăpînul Hristos, după firea Sa omenească; „rădăcină”, pe Patriarhul Avraam; „ramuri” de măslin numeşte norodul Evreilor, ca pe cei odrăsliţi dintru acela, şi „grăsime” a măslinului numeşte învăţătura bunei-cinstiri de Dumnezeu. Şi – zice – Apostolul porunceşte credincioşilor din „neamuri” a nu se ridica (adică a nu se mîndri) asupra Evreilor necredincioşi, căci pe aceştia îi numeşte „ramuri dezbinate”. (n. aut.)

[13] Iar Icumenie adaugă că Evreii, din pricina nepotrivirii întru credinţă cu sfinţii lor strămoşi, au căzut şi din rudenia cu Avraam şi nu sînt vrednici a se numi strănepoţi şi fii ai acelora. (n. aut.)

[14] Marele Vasilie ne-a arătat această „asprime” a lui Dumnezeu prin pilda lui Moisi, zicînd aşa: „Cînd îl văd pe Moisi – pe slujitorul lui Dumnezeu, pe acela care s-a învrednicit de atîta cinste de la Dumnezeu, despre care Dumnezeu a mărturisit de multe ori, zicîndu-i: „Ai aflat har înaintea Mea fiindcă Te cunosc pe tine mai mult decît pe toţi” (Ieşirea 33:17); cînd îl văd aşadar pe acesta la «apa grăirii-împotrivă», primind îngrozire că nu va intra în pămîntul făgăduinţei, doar pentru că a zis norodului ce cîrtea fiindcă nu avea apă: „Au doar din piatra aceasta vă voi scoate apă? (Numeri 20:10); cînd îl văd că, din pricina acelui mic grai, nu s-a învrednicit de nici o iertare pentru atît de multe isprăvi pe care le-a făcut, cu adevărat văd «asprimea» lui Dumnezeu – după cum zice Apostolul. Şi negreşit mă înduplec a crede că e adevărată zicerea aceea: „Dacă dreptul abia se mîntuieşte, necredinciosul şi păcătosul unde se va afla?” (Petru 4:18) (Despre judecata lui Dumnezeu). La aceasta se potriveşte şi zicerea aceea a lui Zaharia: „Tînguiască-se tufa, pentru că a căzut cedrul!” (capitolul 11:2) – adică: Să se tînguiască cel neputincios şi lesne de frînt, precum coconarul sau bradul, fiindcă a căzut cedrul cel puternic şi cu anevoie de frînt. (n. aut.)

[15] Iar ce este orbirea şi cum se înţelege ea de către Teodorit, vezi la tîlcuirea şi subînsemnarea zicerii: „pentru orbirea inimilor lor” (Efeseni 4:18). (n. aut.)

[16] Pentru aceasta zice şi Sfîntul Chiril Alexandrinul: „Iar depărtarea de slugi a lui Avraam (a tatălui) şi a lui Isaac (a fiului) – atunci cînd Patriarhul zice: «Eu şi copilaşul vom merge pînă acolo şi, închinîndu-ne, ne vom întoarce la voi» – aceasta însemnează vremelnica depărtare a lui Dumnezeu de fiii lui Israil şi întoarcerea Lui către dînşii, care se va face la sfîrşitul veacurilor, împlinindu-se prin credinţa întru Hristos, căci, «cînd va intra tot numărul celor din „neamuri”, atunci tot Israilul se va mîntui»” (Cartea întîi despre Avraam şi Isaac). (n. aut.)

[17] „Tot Israilul” însemnează: „cei mai mulţi dintre Israiliteni”, în afară de seminţia lui Dan. Fiindcă mulţi din Iudei vor urma lui Antihrist, după capitolul al 5-lea de la Ioan, stih 43, unde zice: „Eu am venit întru numele Tatălui Meu, şi nu M-aţi primit; iar de va veni altul întru numele său, pe acela îl veţi primi.” Şi Pavel încă zice: „(…) a cărui venire va fi prin lucrarea lui Satana, întru toată puterea şi întru toată amăgirea nedreptăţii pentru fiii pierzării, pentru că nu au primit iubirea adevărului, ca să se mîntuiască” (2 Tesaloniceni 2:9, 10). La fel spune şi Ipolit [Sfînt Mucenic, papă al Romei, mult înainte de ieşirea aşa-zisului „catolicism” din Biserica lui Hristos, n. m.]. (n. aut.)

[18] Şi Coresie zice că aceasta va lua sfîrşit prin propovăduirea lui Ilie, precum zice Maleahi, în capitolul 3:23, căci atunci va lua sfîrşit şi păcatul. Acelaşi lucru zice şi Teodorit: că „neamurile”, primind propovăduirea, vor crede şi ele, după ce va veni marele Ilie, aducîndu-le învăţătura credinţei. Căci şi Domnul a zis aceasta în Sfinţitele Evanghelii: „Va veni Ilie, şi le va pune la cale pe toate.” (n. aut.)

[19] Bagă de seamă că – după Teodorit – Pavel vorbeşte aici de darurile cele necăite ale lui Dumnezeu doar spre îndemnarea Evreilor, „căci Dumnezeu ia înapoi bunătăţile pe care le dă, atunci cînd vede că cei ce le-au luat bolesc de nemulţumire. Şi martor e Saul, care a dobîndit dar duhovnicesc, dar apoi a rămas pustiu de acesta. La fel şi Solomon, care, dobîndind pacea din milostivire dumnezeiască, a fost lipsit de dar după ce a călcat Legea. Şi Evreii toţi, după ce s-au îndulcit totdeauna de purtare de grijă proorocească, acum s-au lipsit de aceasta.” (n. aut.)

[20] După Coresie, înţelepciunea lui Dumnezeu covîrşeşte înţelepciunea celorlalţi din mai multe pricini. Mai întîi, pentru că cunoaşte cele ce vor fi. Al doilea, pentru că le ştie pe toate cu desăvîrşire. Şi nu prin mijlocire, adică nu cunoaşte lucrul ce este cunoscut prin arătare [eidos = formă, chip, n. m.], ci le cunoaşte pe toate de-a dreptul, iar nu prin idei [forme, vederi, înfăţişări, n. m.], pretutindeni fiind de faţă şi toate plinindu-le. Al treilea, pentru că le cunoaşte şi le ştie pe toate. Al patrulea, pentru că le cunoaşte pe toate de-a pururi. Al cincilea, pentru că le ştie din fire, iar nu după împărtăşire. Al şaselea, pentru că le cunoaşte fiind pricină a celor cunoscute. Pentru aceasta a zis Dionisie Areopagitul: „Căci nu aflînd de la cele ce sînt ştie mintea dumnezeiască cele ce sînt, ci din sine şi în sine, prin ştiinţa şi cunoaşterea tuturor; şi are de mai înainte cunoştinţa lor, căci a cugetat de mai înainte fiinţa lor, fiind pricină a lor, nu apropiindu-se de înţelesul fiecăreia, ci ştiindu-le şi ţinîndu-le pe toate într-o singură cuprindere.” (Despre numirile dumnezeieşti, capitolul 7). Iar a şaptea pricină, şi cea mai de pe urmă, este că le cunoaşte şi le ştie pe toate împreună şi totodată deosebi, întru una şi aceeaşi lucrare – după Thicara. (n. aut.)

[21] Foarte potrivit e să însemnăm aici cuvintele marelui Părinte Vasilie, care, tîlcuind zicerea: „(…) pus-a în vistierii adîncurile” (Psalm 32:7), zice aşa: „Oare nu cumva, prin «adîncuri», sînt numite cuvintele [raţiunile, n. m.] judecăţii dumnezeieşti, după care se iconomisesc toate, cuvinte ce sînt negrăite şi nepricepute înţelegerii omeneşti, fiind învistierite întru singură cunoştinţa lui Dumnezeu? Căci – întru alt Psalm, care zice: «(…) judecăţile Tale – adînc mult» – ne-a învăţat că judecăţile despre fiecare lucru s-au numit «adînc». Deci – de cauţi pentru ce viaţa păcătosului se prelungeşte, iar zilele dreptului se scurtează întru nemernicie; pentru ce cutare nedrept se îndreptează în căi, iar dreptul se necăjeşte; pentru ce copilul a fost răpit de moarte mai înainte de a ajunge la vîrsta cea deplină; de unde sînt războaiele; de ce se întîmplă înecările cu corăbii, cutremurele, secetele, puhoaiele; pentru ce s-au zidit cele stricătoare ale oamenilor; pentru ce unul este rob, iar celălalt slobod; unul bogat, iar altul sărac – toate acestea gîndindu-le, adu-ţi aminte că «adînc» sînt judecăţile lui Dumnezeu. (n. aut.)

[22] Pentru aceasta a zis şi Marele Vasilie: „Ce zice însă Pavel, vasul alegerii? Ce învăţătură ne-a lăsat despre fiinţa lui Dumnezeu Pavel, care – cînd a vorbit despre iconomie, oarecum alunecînd către lucrarea cea necheltuită a teoriei [vederii cu mintea, n. m.] – a strigat: «O adîncul bogăţiei, şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cît de necercetate sînt judecăţile Lui, şi neurmărite căile Lui!» Şi, dacă acestea sînt neatinse pentru cei ce au ajuns la măsura cunoştinţei lui Pavel, cîtă mîndrie au aceia ce zic că ştiu fiinţa lui Dumnezeu?” (Cuvîntul întîi împotriva lui Evnomie). (n. aut.)

Zice şi Sfîntul Dionisie Areopagitul: „Vei afla mulţi teologi lăudînd Dumnezeirea nu numai ca nevăzută şi necuprinsă, ci şi de necercetat şi fără urme, nefiind nici o urmă prin care să se străbată spre ascunsa ei nemărginire” (Despre numirile dumnezeieşti, capitolul 1). Pentru aceasta, Dumnezeu Se aseamănă cu leul – după acelaşi Dionisie, în Despre cereasca ierarhie, capitolul 15 – căci, precum leul îşi acoperă urmele cu coada cînd umblă, ca să nu-l afle vînătorii, tot aşa Îşi ascunde Dumnezeu urmele cunoştinţei Sale. De aceea s-a şi zis: „În mări, căile Tale; şi cărările Tale, în ape multe, şi urmele Tale nu se vor cunoaşte.” „Căci – precum calea în ape nu stă, nici urma leului – tot aşa nici căile lui Dumnezeu” – însemnează Sfîntul Maxim. (n. aut.)