Partea I. Sfântul Duh şi persoana umană

În zilele noastre este pe cale să se constituie o teologie a persoanei, întemeiată pe pnevmatologia ortodoxă. Se ştie că antropologia creştină a evoluat încet şi că teologii nu au tras întotdeauna toate concluziile, privind pe om, care rezultau din principalele dogme. Numai pornind de la învăţătura despre Sfânta Treime, precum şi de la dogma hristologică, poate fi elaborată o doctrină asupra persoanei, -adânc înrădăcinată în credinţa creştină. Unitatea fiinţială a Sfintei Treimi, precum şi multiplicitatea Ipostasurilor divine oferă un punct de plecare pentru a încerca să dezlegăm enigma fiinţei umane.

În om trebuie să distingem între natură şi persoană. Natura este comună tuturor oamenilor, pe când persoana are un caracter de unicitate. Fiecare persoană reprezintă un aspect unic, absolut original al naturii comune tuturor, sublinia Lossky. Şi tot el adăuga că taina unei persoane umane, ceea ce o face unică şi de neînlocuit nu poate fi definită, nici înţeleasă prin mijlocirea unui concept de ordin raţional.

Persoana nu este reductibilă la natura pe care o depăşeşte, conţinând-o. Caracterul supranatural al persoanei îşi găseşte temeiul în dogma de la Calcedon, care subliniază unitatea dintre uman şi divin în Hristos. Umanitatea sa integrală înglobează vizibilul şi invizibilul. Trebuie de asemenea să-l privim pe om în unitatea sa, care implică natura şi persoana. Persoana nu se identifică nici cu trupul, nici cu sufletul, nici cu duhul, căci ea se înscrie în altă sferă a realităţii. Singura distincţie valabilă rămâne aceea între natură şi persoană şi trebuie subliniat că persoana nu este determinată de natură, ci liberă prin raport cu aceasta.

De asemenea nu trebuie să se confunde noţiunile de persoană şi de individ. Termenul de individ «exprimă un anumit amestec al persoanei cu elemente oare aparţin naturii comune, persoana desemnând dimpotrivă ceea ce o distinge de natură».

În virtutea existenţei chipului divin, după care omul a fost creat, fiecare fiinţă umană constituie o persoană, dar nu fiecare atinge deplina sa înflorire. Aici apare contribuţia Duhului Sfânt, care, prin energiile Sale, pătrunde în om şi face ca persoana să se manifeste în toată plenitudinea sa.

La baza unei antropologii creştine va trebui să se găsească noţiunea de persoană care îşi află fundamentul ontologic în existenţa Ipostasurilor divine. Începând din Evul Mediu, creştinismul a devenit, după cum remarca Oliver Clément, religia sufletului şi nu a persoanei, a nemuririi sufletului şi nu a învierii, evoluţie care a alterat semnificaţia profundă a mesajului creştin. A repune persoana în drepturile sale, iată misiunea actuală a teologiei, care totuşi nu se poate realiza decât în strânsă legătură ou adâncirea pnevmatologiei.

La creare Sfântul Duh i-a dăruit lui Adam harul care avea drept scop să-l înrudească cu Dumnezeu, prin mijlocirea energiilor, să facă din el o fiinţă după chipul lui Dumnezeu. În acest mod s-a născut persoana care se găsea într-o relaţie deosebită şi unică faţă de Dumnezeu, persoană a cărei finalitate era să atingă asemănarea divină. Căderea a oprit această evoluţie, dar între persoană şi Duhul Sfânt a continuat să existe o anumită legătură, deoarece, ea şi El, ea este «tainică, enigmatică şi nesesizabilă, neputând deveni obiect de cunoaştere pur intelectuală. De aceea «nu ne putem apropia de persoana creată decât printr-o antropologie negativă». Orice existenţă cu adevărat personală este opera Sfântului Duh, oare cheamă pe fiecare fiinţă umană să devină un univers propriu, diferit de toate celelalte, dar totuşi în strânsă comuniune cu semenii.

Fără întruparea Fiului lui Dumnezeu şi biruinţa Sa asupra morţii şi a păcatului, căderea l-ar fi menţinut pe om departe de Dumnezeu şi lipsit de har. Natura omenească, desfigurată de păcat, a fost restaurată, în puritatea sa iniţială, datorită lucrării mântuitoare a lui Hristos şi a devenit capabilă de a primi harul, condiţie esenţială pentru dezvoltarea persoanei.

După Cincizecime, opera lui Hristos a fost continuată de către Sfântul Duh. De atunci iconomia Duhului Sfânt, deosebită, dar nu despărţită de aceea a Cuvântului întrupat, coexistă cu aceea a Fiului care nu încetează să lucreze pentru mântuirea noastră, chiar şi după înălţare. De fapt, cele două iconomii se împletesc, formând ioonomia Sfintei Treimi.

Sfântul Atanasie a afirmat, încă din secolul al IV-lea, că Hristos S-a întrupat pentru ca omul să devină pnevmatofor, adică purtător al Duhului Sfânt.

De la Cincizecime încoace Sfintele Taine, conferite de Biserică, ne împărtăşesc Sfântul Duh şi ne unesc cu Hristos. În virtutea prezenţei Lui Hristos în Biserică, aceasta este centrul unei continue Cincizecimi care îmbogăţeşte şi reînnoieşte neîncetat viaţa credincioşilor prin mijlocirea Tainelor. Prin Taine, omul intră în relaţie, datorită energiilor necreate, ou toate Persoanele divine şi tot ele menţin în Biserică tensiunea către lumea de dincolo, către eshatologie. Fiecare Taină, dobândită datorită epiclezei, deci intervenţiei Duhului Sfânt, realizează o revărsare reînnoită a energiilor Paracletului.

Botezul este Taina care reface chipul divin, înnegurat datorită căderii, restaurează natura umană şi dăruieşte darul Sfântului Duh, chemat să înflorească cu ajutorul propriilor noastre strădanii. Apa de la botez, sfinţită prin venirea Duhului Sfânt, are darul de a şterge păcatul originar şi de a-l elibera pe neofit de puterile demonice care îl înrobeau. Începând cu Botezul şi de-a lungul întregii existenţe a creştinului se constată că Baracletul nu încetează de a-l ocroti pe om împotriva asalturilor demonilor şi de a-1 întări în lupta dusă împotriva păcatului. Diadoh al Foticeei a arătat că de la Botez harul Sfântului Duh rămâne în adâncul sufletului, chiar când suntem asaltaţi de ispite. Iar Dionisie Areopagitul afirmă că Botezul devine «matricea filiaţiei» căci îi redă Tatălui pe copilul său.

Taina care în Biserica Ortodoxă urmează îndată după săvârşirea Botezului, adică Mirungerea, conferă darurile Sfântului Duh şi ca atare este socotită Taina persoanei prin excelenţă. în timp ce Botezul este Taina unităţii în Hristos, căci el ne adună pe toţi în Trupul Său mistic, constituit de Biserică, Mirungerea, care face să încolţească darurile individuale, este sacramentul care iniţiază diversitatea vocaţiilor individuale întru Duhul Sfânt. Mirungerea întemeiază deci, în Sfântul Duh, existenţa persoanei şi constituie începutul sfinţirii.

Strânsa legătură care există în Biserica Ortodoxă între Botez şi Mirungere accentuează dimensiunea pnevmatiică a acestei Taine. Fruntea, organele simţurilor, pieptul, mâinile şi picioarele celui botezat sunit unse cu Sfântul Mir pentru ca omul «să înveţe să simtă, să gândească, să respire, să lucreze şi să umible nu întru moarte, ci întru Duhul Sfânt». Trebuie subliniat aici că omul este restaurat şi chemat să fie mântuit nu numai în spiritul său, ci şi în trupul său. Ritualul acestei Taine indică în mod clar că creştinul este pecetluit de Duhul Sfânt în vederea vieţii pământeşti, dar şi în vederea învierii. Sfântul Pavel a afirmat că trupul omenesc este templul Duhului Sfânt, îndemnându-i pe credincioşii să slăvească pe Dumnezeu atât în trupurile cât şi în duhurile lor (I Cor. VI, 19, 20). Experienţa marilor mistici care se bucură încă din viaţa aceasta de sfinţirea nu numai a duhului, ci şi a trupului, constituie o anticipare a transfigurării finale.

Harul primit la Botez şi la Mirungere începe să modeleze personalitatea umană, dar este nevoie şi ca omul să răspundă, căci altminteri darul va rămâne o simplă virtualitate, care va aştepta în zadar să înflorească.

Euharistia, ca şi Botezul şi Mirungerea, este o Taină de iniţiere, care contribuie în a face din omul trupesc un om duhovnicesc. Aceste trei Taine sunt neapărat necesare pentru a face posibilă naşterea persoanei umane în sensul creştin al cuvântului. Euharistia este, după cum se ştie, precedată de Taina Pocăinţei, care implică mărturisirea păcatelor săvârşite după Botez şi ea atare ea constituie un al doilea Botez prin care harul este reînnoit, pentru a şterge păcatele şi a permite credinciosului să se împărtăşească.

Pocăinţa, ca şi Taina Maslului, care constituie al şaptelea sacrament în Biserica Ortodoxă sunt Taine numite de restaurare. Prin Taina Mărturisirii, credinciosul care a săvârşit un păcat este reintegrat în comuniunea Bisericii şi redevine vrednic să se unească cu Hristos. Maslul se săvârşeşte pentru cei grav bolnavi şi are drept scop uşurarea suferinţelor lor şi întărirea sufletului pentru a-şi purta crucea cu seninătate, plecându-se la voia lui Dumnezeu. Dacă bolnavul este chemat la Dumnezeu, acea Taină îl face să moară creştineşte, pătruns de credinţa în înviere. Este de la sine înţeles că aceste două Taine îşi află originea în moartea răscumpărătoare a lui Hristos precum şi în lucrarea simţitoare a Paracletului, a cărui misiune constă în a purifica, a vindeca şi a mângâia.

Prin Euharistie, credinciosul intră în comuniune cu natura umană îndumnezeită a lui Hristos primind de asemenea darul Sfântului Duh şi aceasta, în primul rând, în vederea vieţii veşnice. În acelaşi timp el participă la moartea şi învierea Domnului, actualizate prin lucrarea Duhului Sfânt, care în aceeaşi Taină descoperă «ivirea sacramentală a împărăţiei» potrivit expresiei iui Olivier Clément. Se observă aici caracterul eshatologic al Euharistiei, al cărei scop final este să-l îndrume pe om spre lumea de dincolo.

Implantat prin Botez în trupul mistic al lui Hristos, creştinul primeşte prin Euharistie darul de a dezvolta potenţele care erau latente în el de la primirea harului. Unindu-se cu Hristos şi cu Sfântul Duh el dobândeşte puterea de a învinge ispitele care continuă să-l încerce, chiar şi după Botez, şi de a înainta pe calea virtuţilor.

Sfântul Duh, a cărui vocaţie constă în a restabili comuniunea din-, tre oameni, după pilda Sfintei Treimi, lucrează prin mijlocirea Euharistiei, spre a face să sporească dragostea care îi leagă între ei pe credincioşi. Euharistia este Taina care îndeplineşte unirea plenară a omului cu Hristos şi cu Sfântul Duh şi în acelaşi timp aceea a credincioşilor între ei prin participarea laolaltă la Sfânta Cină. Ea este prin excelenţă Taina comuniunii frăţeşti, îndeplinită prin suflarea Duhului, a cărui invocare consacră darurile euharistiee. Dar, pentru ca Duhul să coboare şi să sfinţească darurile, ca şi celelalte elemente care constituie materia diferitelor Taine, este nevoie ca un membru al Bisericii, posesor al unui har ‘deosebit, adică un preot, să-L invoce după un ritual ce-şi are originea în epoca apostolică. Sacerdoţiul, instituit de Hristos în ajunul Patimilor şi actualizat în seara de Paşti, conferă unui credincios darul de a împărtăşi harul. Existenţa Tainei Preoţiei este condiţia îndeplinirii celorlalte Taine, dar ea nu poate fi exercitată în lipsa Tainelor de ini-ţiere, adică a Botezului şi a Mirungerii.

Hristos are nevoie de o persoană vizibilă, care să transmită darurile Sale invizibile. Ca atare preotul nu este decât instrumentul Sfântului Duh, îndreptăţit prin primirea unui har aparte, să se unească cu Hristos şi cu Paradletul. Prin mijlocirea preotului, Duhul Sfânt lucrează în vederea sfinţirii omului.

Hristos, Arhiereul suprem şi unic, în adevăratul înţeles al cuvântului, Şi-a jertfit viaţa o dată pentru totdeauna, jertfă pe care s-a întemeiat Noua Alianţă, făcânjd posibilă naşterea Bisericii. Toţi aceia care primesc darul preoţiei sunt slujitorii vizibili ai Preoţiei unice şi nevăzute a lui Hristos. Această Taină însă nu devine lucrătoare, ca şi celelalte de altfel, decât prin pogorârea Duhului Sfânt, invocat în momentul epiclezei.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că «dacă nu ar fi Duhul Sfânt, n-ar fi păstori şi învăţători în Biserică».

În ultima vreme s-a discutat mult în jurul ideii preoţiei universale. Prin Botez fiecare creştin este încorporat în Biserică şi participă în acest mod la Preoţia lui Hristos, Capul Trupului mistic, constituit de Biserică. Totuşi, aşa după cum observă Congar, în Biserică există două linii de participare la Preoţia lui Hristos, prima fiind încorporarea baptismală şi a doua prin mijlocirea Tainei Hirotoniei.

Toţi credincioşii participă la Sfintele Ţaine şi deci la viaţa harismatică a Bisericii şi ca atare se unesc cu Hristos şi cu Duhul Sfânt. Totuşi numai aceia care au primit Taina Hirotoniei sunt investiţi cu darul preoţiei lucrătoare şi ca atare pot administra Sfintele Taine în numele lui Hristos, în timp ce ceilalţi credincioşi nu posedă decât preoţia baptismală care le conferă doar darul participării la trupul mistic.

În Biserica Ortodoxă, Nunta este a şasea Taină, care ca şi Hirotonia este de natură să demonstreze că persoana nu se realizează decât în comuniune. Un creştin nu poate considera căsătoria decât din punct de vedere sacramental şi nu sociologic, căci ea îndeplineşte împăcarea între bărbat şi femeie, între eros şi persoană.

Începând cu căderea lui Adam, apariţia instinctului sexual, ancorat în sfera biologicului, viza supravieţuirea speciei, dar ignora existenţa persoanei şi în consecinţă tindea spre nefiinţă. Între moarte şi sexualitate există o legătură strânsă, aceasta din urmă străduindu-se totuşi să elimine moartea, încercare însă sortită eşecului tocmai fiindcă nu ţine seama de existenţa şi de unicitatea persoanei.

În căsătorie, instinctul sexual, care îl defineşte pe individul situat la nivel biologic, este depăşit, dorinţa erotică, cu caracter impersonal, fiind sublimată datorită alegerii unei persoane unice, care devine obiectul unei iubiri, în stare să se jertfească pe sine. în acest mod, omul depăşeşte condiţia biologică şi atinge planul spiritual. O asemenea taină nu se poate îndeplini decât în sânul Bisericii. Energiile Duhului Sfânt coboară peste miri, constituind «Cincizecimea nupţială» după expresia lui Evdokimov. Sfântul Duh le împărtăşeşte soţilor darul de a face să crească iubirea dintre ei, precum şi pe acela al răbdării, de care fiecare soţ are nevoie, de-a lungul vieţii, spre a arăta înţelegere pentru slăbiciunile celuilalt. Primirea energiilor divine, cobor ii e peste cei doi soţi, are darul să-i reînnoiască, din punct de vedere spiritual şi să întărească legătura care îi uneşte cu Hristos, în căsătoria creştină, Hristos Se apropie de un soţ prin mijlocirea celuilalt şi contribuie la înaintarea spirituală a fiecăruia. Călea nupţială, ca şi cea monahală, dar prin modalităţi diferite, ajută la progresul spiritual al creştinilor, adevăratul scop al căsătoriei, căci naşterea de prunci nu este decât una din urmările sale, dar nu ţelul principal.

Stăpânind instinctul sexual şi făcând posibilă dezvoltarea integrală a persoanei, căsătoria tinde deci să reducă urmările păcatului originar şi pregăteşte în acest mod, oa şi monahismul, venirea noului eon, adică transfigurarea finală.

Chemat deci la o a doua naştere, prin harul conferit la Botez, creştinul înaintează pe calea primejdioasă a vieţii, întărit continuu de prezenţa lui Hristos şi de aceea a Sfântului Duh, ale cărui energii, primite prin mijlocirea Tainelor, îl reînnoiesc neîncetat. Duhul Sfânt, artistul divin, se află lângă om de-a lungul întregii sale vieţi, spre a face să încolţească în el frumuseţea inteligibilă m. Hristos ne-a răscumpărat prin moartea Sa mântuitoare. El a restaurat natura umană pângărită de păcat, dar nu poate lua asupra Sa libertatea noastră personală, căci El ne mântuieşte în libertate. Misiunea Sfântului Duh constă tocmai în a sfinţi libertatea noastră, spre a o orienta înspre Sine, căci libertatea este una din trăsăturile cele mai evidente care îl caracterizează pe Paraclet. Duhul vine să Se ascundă la rădăcina voinţei şi a libertăţii omului, acela care participă la Sfintele Taine şi păzeşte poruncile date de Hristos. în acest mod El creează «libertatea harismatică», graţie căreia omul este eliberat de determinisme şi de condiţionări. Acela care a primit Duhul Sfânt devine capabil de iniţiative creatoare, el face binele, nu spre a asculta de lege, ci sub influenţa unui impuls interior. Fapta, săvârşită în acest mod, îşi are originea în adâncurile fiinţei noastre, iar prin rădăcina voinţei noastre suntem în comuniune cu Dumnezeu. Libertatea se lasă deci condusă de Sfântul Duh, fără a fi prin aceasta slăbită, ci dimpotrivă întărită, după cum subliniază Părintele Stăniloae, căci omul nu mai e atunci robul nici unei patimi, fiind călăuzit de iubire şi nimic nu se mişcă mai liber ca în iubire. Aceasta este «libertatea împărătească» de care vorbeşte Olivier Clément, graţie căreia omul poate atinge asemănarea divină. Desigur că pentru a ajunge la acest grad de spiritualizare, omul trebuie să-şi deschidă inima harului, el trebuie să-şi predea viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi să aştepte ca Duhul să lucreze în el.

Inima deţine un loc central în antropologia dezvoltată de Sfinţii Părinţi. Potrivit Bibliei, inima constituie centrul metafizic de integrare a facultăţilor umane, locul luptei spirituale, dar şi acela al întâlnirii cu Dumnezeu. Ca atare în inimă natura se deschide către adâncul ireductibil al existenţei personale.

Tâlcuind Capetele despre rugăciune ale Patriarhului Calist, Părintele Stăniloae subliniază că pe când Logosul hrăneşte mintea omului, fiind soarele care o luminează şi îi conferă darul cunoaşterii, Duhul Sfânt hrăneşte inima şi îi dă putinţa de a săvârşi binele. Aceste două lucrări se află îmbinate în cel pornit pe calea desăvârşirii. De aceea toţi marii mistici au aspirat la unirea inimii eu mintea, adică la unirea intelectului cu puterile volitive şi afective. Această reunire a minţii cu inima se îndeplineşte la umbra Paracletului, ea fiind axată pe primatul inimii, centru integrator, care poartă pecetea Duhului Sfânt.

Omul este definit prin conţinutul inimii. «Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta» spune Hristos (Matei VI, 21). Pentru ca inima să devină locaşul Duhului Sfânt, este nevoie ca ea să fie purificată de către har, secondat, evident, de efortul omenesc. O inimă, cizelată de către Sfântul Duh, se preface într-un adevărat altar, după expresia lui Grigorie Sinaitul, căci în ea pătrunde însuşi Hristos o dată cu coborârea Duhului. Sfântul Isaac iSirul stăruie asupra faptului că Duhul Sfânt învaţă direct inima.

Între conştiinţă şi inimă există o legătură strânsă. Evdokimov crede că relaţia omului cu conţinutul inimii sale constituie ceea ce se numeşte conştiinţa morală. În Epistola către romani, Sfântul Pavel pune în evidenţă faptul că conştiinţa este subordonată Duhului Sfânt, afirmând: «Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt» (Rom. IX, 1). Din faptul că conştiinţa morală există la orice om normal, evident într-un mod mai mult sau mai puţin pronunţat, rezultă că Duhul Sfânt influenţează în mod indirect şi pe aceia care nu au fost botezaţi şi care, ca atare, nu fac parte din Biserică. După cum Cuvântul luminează inteligenţa oricărui om chemat la viaţă, căci El este lumina lumii, Duhul Sfânt mişcă fiecare inimă, strădui ndu-se să o orienteze către bine. Aici apare însă libertatea anarhică a aceluia care nu a primit harul – din păcate destul de des şi a acelora care l-au primit la Botez – şi care se opune inspiraţiei ve-nite de sus, continuând a fi robul păcatului şi neascultând de îndemnurile conştiinţei.

Sfântul Duh, în schimb, înflăcărează cu o dragoste nemărginită, pentru făpturile Sale, inima în care locuieşte. Iubirea pe care acesta o resimte faţă de aproapele său este sporită în comuniune, sub înrâurirea Duhului, dincolo de orice limită şi astfel inima de piatră se preface într-o inimă de carne.

În acest mod «persoana devine chipul desăvârşit al lui Dumnezeu dobândind asemănarea».

Revista Studii Teologice, seria II, an XLV, nr. 3-4, 1993, pg. 76-93