Cînd primăvara soseşte şi stihiile  trupurilor se întorc iarăşi către înnoire, atunci toţi oamenii, venind întru buna amestecare a aerului, primesc buna sănătate a trupului. Atunci şi pămîntul, înflorindu-se cu frumuseţea semănăturilor şi înfrumuseţîndu-se cu tot felul de flori ale ierburilor, vine spre gătirea roadelor sale. Atunci şi vitele, aflînd pajişte verde de păşune, se arată bine înflorite cu trupurile. Atunci şi neamurile păsărilor, suindu-se la înălţime cu mai înaltă zburare, fac prea-multă ciripire. Şi privighetoarea şi rînduneaua – clătindu-şi ciocuşoarele cu mare, şi repede, şi dulce şi lesne întors glas – cîntă şi clătesc munţii, şi văile şi copacii cu strigările. Prin dulcile glasuri ale limbii lor, arată primăvara dulce, veselindu-se. Atunci şi păstorii, urmînd păsărilor şi înalt strigînd dulce cîntare împletită din fluier, îşi pasc turma lor prin verdeaţă veselitoare. Atunci şi soarele – revărsîndu-se pe pămînt strălucit peste văi, şi peste grădini şi peste ţarini – împlineşte şi înfrumuseţează trebuinţa cea prea-încuviinţată a crinilor şi a tot felul de trandafiri, şi cu mirosuri dulci face să bine-miresmuiască mirosirile tuturor, şi creşte ramurile pomilor roditori şi ale celor neroditori şi face florile de tot felul şi veselitoare ale sadurilor. Atunci şi lucrătorilor de pămînt, venind către gătirea ostenelilor lor, li se pare că şi seceră secerişul acestor osteneli. Atunci şi via, tăindu-se, îşi împodobeşte goliciunea sa, înflorind vlăstari şi struguri. Atunci şi munţii, odrăslind frunzele copacilor, păzesc neamurile jivinelor sălbatice cu îndesirea cea împletită a crîngurilor pădurii. Atunci şi marea, liniştindu-şi valurile şi făcîndu-se lesne de înotat corăbiilor, le dă înotare fără de poticnire, şi fără de osteneală şi fără de tulburare.

Tot astfel şi cînd S-a născut Domnul nostru din Fecioara Maria, El a risipit la toată lumea ca o primăvară veselitoare şi a întors-o către înnoire. Căci astăzi S-a născut Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, Raza măririi Lui, Chipul de-a pururea vecuirii şi al ipostasului Lui, hotarul şi cuvîntul Tatălui, prin Care şi vecii i-a făcut, prin Care toate s-au făcut, şi cele văzute, şi cele nevăzute . Căci Cuvîntul cel prea-sfînt al Tatălui S-a făcut trup fără de schimbare de la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria. Şi mijlocitor între Dumnezeu şi oameni a fost Cel singur iubitor de oameni, Care nu S-a zămislit din voie, nici din poftă, nici din împreunare bărbătească (Ioan 1:13) în prea-curatul pîntece al Fecioarei, ci din Duhul Sfînt, [precum] întîia zidire a lui Adam. Şi S-a făcut ascultător Părintelui Său şi, prin luarea firii noastre, a vindecat neascultarea noastră. Pentru că Duhul cel Sfînt a venit peste [Fecioara], şi a curăţit-o pe dînsa şi i-a dat ei puterea primitoare şi născătoare a întrupării Cuvîntului. Şi atunci a umbrit peste dînsa înţelepciunea şi puterea cea ipostatică a lui Dumnezeu celui prea-înalt, adică Fiul lui Dumnezeu cel de o fiinţă cu Tatăl ca o dumnezeiască sămînţă Şi-a închegat Lui-Şi din prea-curatele şi neîntinatele ei sîngiuri trup însufleţit şi suflet cuvîntător şi gîndit, care este pîrgă a frămîntăturii noastre nu după semănare, ci după zidire prin Duhul Sfînt; nu prin adăugirile cele cîte puţin săvîrşindu-se şi împlinindu-se trupul, ci făcîndu-se săvîrşit deodată, Însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu fiind ipostas al trupului. Căci Cuvîntul lui Dumnezeu nu S-a unit cu dînsul prin mai-nainte ipostasierea trupului, ci, sălăşluindu-Se în pîntecele Fecioarei nescris împrejur cu ipostasul Său, din prea-curatele sîngiuri ale pururea Fecioarei Şi-a înfiinţat trup însufleţit, şi cuvîntător şi gîndit, luînd pîrga frămîntăturii celei omeneşti. Însuşi Dumnezeu-Cuvîntul S-a făcut ipostas trupului, precum întru aceeaşi dată şi trup însufleţit, şi cuvîntător şi gîndit. Pentru aceea nu Îl numim „om îndumnezeit”, ci Îl mărturisim Dumnezeu înomenit. Căci, fiind cu firea Dumnezeu desăvîrşit, S-a făcut şi om desăvîrşit, neschimbîndu-Şi firea, nici nălucind iconomia; ci, cu trupul cel însufleţit, care cuvîntător şi gîndit s-a luat din Sfînta Fecioară şi a luat pe a fi întru sine-şi unindu-se după ipostas neamestecat, El este şi Se numeşte Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit, neprefăcut, neschimbat, nedespărţit.

Pentru aceea, cu blagocestie [bună-credinţă, evlavie] mărturisindu-L pe Hristos din două şi în două firi, nici pe unire nu o facem amestecare, nici despărţire nu facem deosebirea; de unde o mărturisim pe Preacurata Fecioară cu adevărat născătoare de Dumnezeu. Căci, aşa cum Cel ce S-a născut dintr-însa este Dumnezeu adevărat, tot astfel adevărată născătoare de Dumnezeu este ceea ce L-a născut pe adevăratul Dumnezeu întrupat dintru sine-şi.

Căci, născîndu-Se, Domnul şi Dumnezeul nostru ne-a izbăvit din iarna înşelăciunii şi din frigul rătăcirii şi ne-a întors către primăvara bucuriei, după ce a luat astăzi asupră-Şi chipul nostru şi l-a înnoit pe dînsul prin luarea trupului Său. Căci – îmbrăcîndu-Se întru toată firea noastră, afară de păcat – ne-a făcut fii ai Tatălui Său prin înfiere şi după dar şi moştenitori ai împărăţiei Sale. Deci, de vreme ce am curăţit cuvîntul către privelişte, veniţi de aici să răsunăm şi noi auzurile voastre, culegînd ca nişte flori de tot felul de trandafiri. Deci vino să-l aducem în mijloc pe Matei Evanghelistul, ca, bine-povestind naşterea lui Hristos, să zicem cu de-amănuntul:

„Căci naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost. Căci, logodită fiind cu Iosif mai-nainte de a se aduna ei, Maria mama Lui s-a aflat avînd în pîntece din Duhul Sfînt. Iar Iosif bărbatul ei, drept fiind şi nevrînd să o vădească, voia să o lase pe dînsa în taină. Şi, gîndind el aceasta, Îngerul Domnului s-a arătat lui în vis, zicîndu-i: «Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Mariami femeie a ta, căci ce s-a zămislit întru dînsa este din Duhul Sfînt” (Matei 1:20). Deci auzi luminat împlinirea lucrurilor care de aici se tîlcuiesc cu de-amănuntul. Căci nu fără rost şi în deşert s-au făcut lucrurile cele pentru înomenirea lui Hristos-Dumnezeului nostru, ci toate pentru ceva, şi către ceva şi cu oarecare însemnare ascunsă. Deci ascultă luminat împletirea ghicitorilor. Iosif s-a logodit cu Maria ca bărbat ca nu cumva, cunoscînd naşterea lui Hristos din fecioara cea fără de bărbat, diavolul să fugă de împletirea la luptă, ca unul ce a cunoscut şi şi-a dobîndit scopul. Căci l-ai auzit pe Evanghelistul Luca zicînd: „Ieşit-a poruncă de la Chesarul Avgust ca să se înscrie toată lumea. Această întîi înscriere s-a făcut domnind peste Siria Qvirinius (Kirineu), ca să se înscrie fiecare întru a sa cetate. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Vitleem, pentru că era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie cu Mariami, cea logodită lui femeie, fiind ea grea” (Luca 2:1-5). Deci caută şi vezi de aici iubirea de oameni a Stăpînului Dumnezeu: Cel ce are scrisă în cer toată zidirea şi Care a zis către ucenicii Săi: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi pentru că numele voastre s-au scris în cer” (Luca 10:20) , a primit ca Maica Lui să se înscrie în condicile cele lungi ale Romanilor; ca pe noi, cei ce ne-am făcut de voie robi zidirilor, să ne slobozească în dar, şi numele noastre să se scrie în cer şi să ne facă robi adevăraţi ai Săi. Pentru aceea, El a dat voie stăpînirii Romanilor să-L scrie şi pe Dînsul, spre adeverirea şi întărirea legilor poruncite. Căci atunci stăpîneşte legea împăratului, cînd împăratul, cel ce legiuieşte, va împlini legea. Şi ca să se împlinească cea zisă prin proorocul ce zice: „În zilele Lui va răsări dreptatea şi mulţimea păcii” (Psalmul 71:7). Şi, mergînd ei să se înscrie, se zice că Fecioara vedea două neamuri: pe unul de-a dreapta, care era vesel şi drăgălaş, adică duhurile Proorocilor şi ale sfinţilor, care săltau şi se bucurau de naşterea lui Hristos; iar pe altul de-a stînga, care se afla întru plîngere şi întru tînguire, adică cetele dracilor, care plîngeau şi îşi tînguiau pieirea. Şi prea cu cuviinţă.

Ci ascultă-l iarăşi pe evanghelistul, care zice: „Şi, pe cînd erau ei acolo, s-au umplut zilele ca să-L nască ea pe Fiul ei cel întîi născut” (Luca 2:6) O ce lucruri prea-slăvite! Făcătorul vremurilor aştepta vremea cea de nouă luni hotărîtă! A aşteptat-o în chip firesc, ca să nu se creadă că iconomia Lui este părere sau nălucire. „Şi, pe cînd erau ei acolo, s-au umplut zilele ca să-L nască ea pe Fiul ei cel întîi născut; şi L-a înfăşat pe El cu scutece şi L-a culcat în iesle, căci nu le era lor loc în casă” (Luca 2:6, 7). Căci locul era pustiu şi vremea către seară. Şi nu aveau unde să stea, decît numai în peşteră prea-mică. Fiindcă aceasta era buna voinţă a Tatălui, în peşteră mică primind a Se naşte Stăpînul, Cel ce nicăieri nu este încăput, Cel ce are ca scaun cerul şi aşternut picioarelor pămîntul (Psalmul 131:8); ca astfel, pe omul cel căzut întru mare cădere şi care s-a făcut peşteră tîlharilor prin schimbarea chipului, să-l strălucească prin lucrarea cea dumnezeiască întru mai strălucită podoabă a frumuseţii de a doua oară. Şi S-a înfăşat cu scutece de Maica Sa Cel ce dumnezeieşte Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină (Psalmul 103:2), ca astfel să dezlege lanţurile păcatelor noastre cele mult-strîngătoare. Vedeţi tainica naştere a Fecioarei, care n-a cunoscut ispită bărbătească şi a scăpat de cele ale maicilor. Căci toată naşterea vatămă fecioria şi se supune sub dureri şi chinuri, pentru bine-potrivita certare a blestemului aceluia, adică: „Întru scîrbe vei naşte fii” (Facerea 3:16). Iar ea mai-nainte de naştere a petrecut fecioară, şi după naştere a rămas fecioară, căci Dumnezeu era Cel ce S-a născut. Aceasta s-a arătat maică fără de sămînţă şi fără de durere şi slujitoare a naşterii, şi s-a făcut moaşă fără a fi învăţată. Fiindcă L-a născut fără de dureri pe Cel dintru dînsa, mai presus de fire, şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle. O Doamne, ce taină înfricoşată! Dumnezeu, Cel ce Se poartă pe scaun de Heruvimi (Psalmi), S-a culcat în ieslea dobitoacelor vrînd să-i întoarcă pe oameni din necuvîntare [lipsa de raţiune] către cunoştinţa cea dumnezeiască. Fiindcă „dobitoacele” închipuie – după cum li se pare şi celor ce bine-socotesc – necuvîntarea oamenilor, şi slujba cea nefolositoare şi prea-dureroasă către cele zidite  şi însemna întoarcerea către cunoştinţa dumnezeiască şi întru îngereasca bună-rînduială [a celor] care s-au împrietenit cu Stăpînul, adică mai-naintea chemare a „neamurilor”. Căci Isaia Proorocul despre aceasta zicea: „Cunoscut-a boul pe Cel ce l-a cîştigat pe el, asinul ieslea Stăpînului său. Iar Israil nu M-a cunoscut şi norodul Meu n-a priceput” (Isaia 1:3).  […]

Şi mare bucurie a vestit Îngerul păstorilor, zicîndu-le: „Nu vă temeţi, căci iată vă vestesc bucurie mare, care va fi la tot norodul, că S-a născut vouă astăzi Mîntuitor, Care este Hristos-Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2:10). Păstor al păstorilor, şi începător al păstorilor, şi mai-marele turmei, şi împărat şi ocîrmuitor! Care, adunînd turme cuvîntătoare, îi va pune peste dînsele pe păstorii Săi cei înţelepţi şi adevăraţi; care bine îşi vor pune sufletul lor pentru oi – după cum Hristos, începătorul păstorilor, Şi l-a pus pentru toţi – şi îşi vor porni turma către pajiştile cele gîndite ale împărăţiei cerurilor, şi îi vor scoate pe lupi din staulul lor, şi-i vor goni, şi îi vor zdrobi pe aceştia cu toiagul cel de fier, cu crucea Domnului, arma cea nebiruită, prin care Hristos le-a tras pe „neamuri” întru moştenire şi marginile pămîntului către Sine. Acestea vestindu-le Îngerul păstorilor şi ducîndu-se de la dînşii, o oaste de Îngeri a stat de faţă în peşteră, care au răsunat oarecare dănţuire, zicînd: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2:13, 14). Slavă Celui ce le-a unit cu prea-slăvire pe cele de sus cu cele de jos! Slavă Celui ce cu materialnice fluiere a potrivit să ne ospătăm împreună! Slavă Celui ce prin buna-voire S-a întrupat pentru oameni!

Aşa săvîrşindu-se acestea şi toată zidirea cea văzută şi cea nevăzută dănţuind, de la Răsărit a fulgerat o stea prea-minunată a cerescului Împărat ce S-a născut, care vestea naşterea Lui, a Celui ce săvîrşea pe pămînt minuni prea-înfricoşate. Pe care văzînd-o, Magii împăraţi şi astronomi ai Perşilor, strănepoţii lui Valaam, spăimîntîndu-se de strălucirea ei cea prea-luminoasă şi luînd proorocia lui Valaam – adică: „Răsări-va o stea din Iacov, şi se va scula un Om în Israil şi va sfărîma pe toţi domnii Moavului” (Numeri 24:17) – au propovăduit că El va să stăpînească domnie mare a tot pămîntul şi a toată lumea, ca unii ce au înţeles şi au cunoscut prin strălucirea cea mult prea-încuviinţată a stelei celei neobişnuite că mare împărat S-a născut. […]

Şi, făcînd călătoria vreme de zile numărate, au ajuns la Ierusalim şi au întrebat, zicînd: „Unde este împăratul Iudeilor, Care acum S-a născut? Căci spre închinarea Aceluia am venit, căci am văzut steaua Lui la Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui. Şi, auzind, Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu dînsul. Şi, chemînd pe preoţi şi pe cărturarii norodului, i-a întrebat unde Se naşte Hristos. Iar ei i-au zis: «În Vitleemul Iudeii, căci aşa este scris prin proorocul: ‚Şi tu, Vitleeme, pămîntul Iudei, nu eşti nicidecum mai mic între domnii Iudei. Căci din tine Îmi va ieşi Mie Povăţuitor, care-l va paşte pe norodul Meu Israil’ (Miheea 5:2)».” Atunci Irod, chemîndu-i pe Magi într-ascuns, i-a întrebat cu de-adinsul pentru vremea în care se arătase steaua. Iar ei i-au zis: Un an de zile avem astăzi de cînd vedem steaua. Şi, făcînd călătoria, pînă aici ne-am povăţuit de dînsa. Căci Irod căuta să înveţe vremea naşterii lui Hristos nu pentru că voia să-L cinstească, ci înnebunindu-se a-L ucide. Şi întrebau şi Iudeii, vrînd să înveţe de la Magi lucrul ce avea să fie şi pentru care veniseră. Şi au zis Magii: Acela pe care voi Îl numiţi „Mesia” S-a născut. Iar Iudeii, auzind, s-au tulburat, însă n-au îndrăznit a le sta împotrivă, ci au zis către dînşii: Pentru osînda cerească, spuneţi-ne nouă ce aţi cunoscut! Iar ei le-au răspuns: Cu boala necredinţei boliţi, şi nici cu jurămînt, nici fără de jurămînt nu credeţi. Căci Hristos, Fiul Celui prea-înalt S-a născut şi va strica şi va dezlega legea voastră şi sinagogile voastre. Iar ei, sfătuindu-se între sine-şi, i-au rugat pe dînşii să primească daruri şi să păstreze tăcerea în ţara lor despre un lucru ca acesta, ca să nu se facă vreo tulburare între dînşii. Iar Magii au răspuns: Noi am adus daruri spre cinstea Lui ca să propovăduim minunile cele mari care s-au făcut în ţara noastră cînd S-a născut El; iar voi ziceţi să luăm noi daruri, şi să ascundem cele arătate de Dumnezeirea cea cerească şi să trecem cu vederea poruncile Împăratului celui de-a pururea vecuitor! Iar Iudeii, auzind acestea, s-au înfricoşat foarte; şi, prea-mult rugîndu-i pe dînşii, i-au slobozit. Şi Magii, ieşind din Ierusalim, au venit unde fuseseră trimişi, steaua arătîndu-le lor Pruncul cel stăpînesc. Şi, văzînd-o pe aceea ce Îl născuse şi pe Cel ce Se născuse, deschizîndu-şi vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămîie şi smirnă. Aur ca unui împărat, tămîie ca unui Dumnezeu, smirnă ca unui mort. Atunci s-a împlinit cuvîntul zis prin proorocul: „Împăraţii Arabilor şi Savva daruri vor aduce. Împăraţii şi ostroavele daruri vor aduce şi se va da Lui din aurul Arabiei” (Psalmul 71:10).

Şi au zis Magii către Fecioara: Cum îţi este numele – o, prea-vestită Fecioară şi Maică? Şi ea a zis: Maria. Iar ei: De unde te tragi de neam? Şi ea a zis: Dintru această latură a Vitleemului. Şi ei: Dar n-ai avut bărbat pe cineva? Şi ea a zis: M-am logodit numai, făcîndu-se tocmelile de nuntă. Şi Magii au zis către dînsa: De ce neam eşti, că ai născut un Prunc ca Acesta? Iar ea a zis: De neam împărătesc şi preoţesc. Eu sînt strănepoată şi a lui David, şi a lui Aaron; şi din rădăcina Iudei, anume fiică a lui Ioachim şi naştere a Anei. Iar ei au zis către dînsa cu blîndeţe: O, maică a maicilor, toţi dumnezeii Perşilor te-au fericit pe tine, lauda ta este mare! Căci le-ai covîrşit pe toate femeile cele slăvite, te-ai arătat mai împărăteasă decît toate împărătesele! Iar Pruncul şedea pe pămînt, începînd al doilea an, avînd din parte oarecari trăsături ale celei ce Îl născuse. Căci era ea puţin mai înaltă decît măsura, şi cu trupul gingaşă, avîndu-şi părul prea-bine şi cu cuviinţă legat pe cap. Şi, avînd cu ei un tînăr zugrav, Magii au dus asemănarea amîndurora în ţara lor, şi au pus icoanele în biserica lor, ca să fie închinate de toţi. Şi le-au scris aşa pe table de aur: În biserica Diopet a dumnezeului soarelui, împărăţia persană le-a afierosit pe acestea marelui împărat Iisus-Dumnezeu.

Şi, luîndu-L pe Prunc în braţele lor, şi sărutîndu-L şi închinîndu-se Lui fiecare, Magii au zis: Ţie pe ale Tale cu osîrdie Ţi le dăruim, prea-puternice Iisuse! Lucrurile lumii nu s-ar fi ocîrmuit bine dacă n-ai fi venit! Într-alt chip nu s-ar fi amestecat cele de sus cu cele de jos, dacă nu Te-ai fi pogorît Tu! Căci se cădea aceasta înţeleptului Tău meşteşug, Stăpîne, ca în acest chip să-i amăgeşti şi să-i surpi pe cei împotrivnici prin naşterea Ta. Iar Pruncul rîdea şi sălta de mîngîierile Magilor. După acestea – luîndu-şi ziua bună de la Maica Lui, şi ea cinstindu-i pe dînşii şi aceştia slăvind-o pe dînsa precum se cădea – s-au dus. Şi, dacă au ajuns la locul întru care au poposit, povesteau unii către alţii cele despre Prunc, adică cum li Se arătase lor. Şi întîi stătătorul lor a zis: Eu Îl vedeam pe El prunc. Cel de-al doilea: Eu – zice – L-am văzut pe El ca pe un tînăr ca de treizeci de ani. Iar cel de al treilea: Eu – zice – L-am văzut pe El bătrîn vechi de zile. Şi, minunîndu-se ei de schimbarea feţei Pruncului şi sosind seara, li s-a arătat lor în vis îngerul Domnului, fulgerînd şi înfricoşat cu vederea, zicîndu-le: Degrabă să ieşiţi de aici, ca să nu pătimiţi vreo bîntuire! Şi aceia au zis cu frică: Şi cine este cel ce bîntuieşte o solire atît de mare, dumnezeiescule Arhistrateg? Şi el a zis: Irod, împăratul Iudeilor. Auzind acestea şi încălecînd pe cai sprinteni şi puternici, Magii s-au dus în ţara lor pe altă cale.

„Şi, ducîndu-se Magii, îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicîndu-i: «Sculîndu-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui şi fugi în Egipt! Şi fii acolo pînă ce-ţi voi zice ţie. Căci Irod vrea să caute Pruncul să-L piardă.» Şi, sculîndu-se întru acel ceas, Iosif s-a pogorît în Egipt cu toată casa lui, după cuvîntul îngerului, ca să se plinească ceea ce s-a zis prin proorocul: «Din Egipt L-am chemat pe Fiul meu.» Atunci Irod, văzînd că Magii l-au batjocorit, a trimis satrapi (adică stăpînitori) ca să-i ucidă pe toţi pruncii Vitleemului de doi ani şi mai jos, după vremea de care întrebase cu de-adinsul de la Magi” (Matei 2:16). Şi, venind satrapii în Gavaa, şi în Rama şi în cetăţile Rahilei şi ale seminţiei lui Veniamin, i-au ucis pe toţi pruncii dintru dînsele. Căci seminţia lui Veniamin a căzut aproape de soarta Iudei, şi cetăţile ei de asemenea, care sînt Vitleemul şi Evus (Ierusalimul); la fel, cetăţile lui Veniamin: Gavaa, şi Rama şi Rahil, căci toate cetăţile Iudei şi ale lui Veniamin sînt aproape unele de altele. „Atunci s-a plinit cuvîntul cel zis de Ieremia Proorocul: «Glas în Rama s-a auzit, plîngere şi jale şi tînguire multă. Rahila plîngînd pentru fiii săi, şi nu vrea să se mîngîie că nu mai sînt»“ (Matei 2:17, 18). […]

[Aşadar,] s-a pierdut toată odrasla şi ridicarea pruncilor cea de doi ani şi mai jos, după cum zice şi evanghelistul. Iar „glas în Rama s-a auzit” arată că s-a auzit întru înaltă propovăduire, căci „rame” se tălmăceşte „înalt”. Drept aceea, acest „glas din Rama s-a auzit” e în loc de: „s-a auzit glas întru înaltă propovăduire”. Căci cu adevărat, uciderea pruncilor s-a vestit pînă la marginile lumii întru înaltă propovăduire, prin glasul Apostolilor. S-a auzit de la o margine a lumii pînă la alta. Deci şi noi să prăznuim astăzi cele după cuviinţă, şi să cinstim naşterea lui Iisus şi luminat să strigăm, cu păstorii să dănţuim, cu îngerii să cîntăm, cu Magii să ne închinăm Dumnezeului nostru celui ce S-a născut pentru noi. Şi mulţumire fie celui ce întru ale Sale străin a venit, că l-a proslăvit pe cel străin. Lui I se cuvine slava, împreună şi Celui fără de început al Lui Părinte şi Preasfîntului şi de viaţă făcătorului Duh, acum, şi pururea şi în vecii vecilor! Amin!

din Sfintii Parinti despre Nasterea si Intruparea Cuvantului, publicate de Florin Stuparu la ed. Sophia