Sunt două feluri de mucenicii: una în secret, alta în văzul lumii. Chiar dacă prigonirea nu se face în exterior, meritul mucenicului există în secret atunci când în sufletul lui arde gata să pătimească. Într-adevăr, că poate fi mucenicie şi fără pătimire pe faţă o afirmă în Evanghelie Domnul când zice fiilor lui Zevedeu, care doreau să stea într-un loc mai înalt în comparaţie cu slăbiciunea sufletului lor: „Puteţi, oare, să beţi paharul pe care-l voi bea Eu?” După ce I-au răspuns: „Putem”, Domnul a zis amândurora: „Cu adevărat, paharul Meu veţi bea, dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a vă da”. Ce altceva semnifică paharul, dacă nu cupa Pătimirii? Este foarte limpede că Iacov a murit în pătimire, dar Ioan a adormit în pacea Bisericii. Se poate trage concluzia că există o mucenicie fără pătimire pe faţă, de vreme ce despre Ioan s-a spus că va bea paharul Domnului, dar el nu a murit prin pătimire.

Despre aceşti oameni ai lui Dumnezeu atât de mari, a căror menţionare am făcut-o mai înainte, de ce am putea spune că ar fi putut fi mucenici, dacă ar fi fost vremea prigoanei? Aceştia, îndurând cursele vrăjmaşului ascuns, iubindu-şi vrăjmaşii lor în această lume, opunându-se tuturor dorinţelor trupeşti şi prin ceea ce au omorât în inima lor pentru Atotputernicul Dumnezeu, au fost mucenici chiar în vreme de pace. Chiar şi în zilele noastre se întâmplă ca oameni cu o viaţă obişnuită şi mirenească, despre care se părea că a îndrăzni la slava cerească nu este deloc posibil, să ajungă la cununa muceniciei, dacă se iveşte ocazia.

Atunci ce este de mirare dacă, pe timpul prigonirii, aceia ar fi putut fi socotiţi mucenici, ei care, chiar în pacea Bisericii, au urmat calea îngustă a muceniciei, torturându-se întotdeauna pe ei înşişi, de vreme ce, în plină perioadă a prigonirii, au fost chinuiţi să primească loviturile muceniciei, după ce păreau că urmează, în pacea Bisericii, căile largi ale acestei lumi?

Totuşi, ceea ce spunem despre aceşti bărbaţi aleşi nu o ţinem ca regulă pentru toţi. Căci, în timp ce năvăleşte vremea prigonirii deschise, aşa cum cei mai mulţi pot îndura mucenicia, cei care, în pacea Bisericii, păreau nepăsători, tot aşa, uneori, se prăbuşesc în slăbiciune şi frică aceia care mai înainte, în pacea Bisericii, se credeau curajoşi şi întăriţi. Dar cei despre care am vorbit mai înainte, recunoaştem cu toată încrederea, puteau deveni mucenici, întrucât deducem aceasta chiar din sfârşitul lor. Căci nu au putut să cadă nici în <timpul> prigonirii deschise aceştia despre care este clar că au stăruit până la sfârşitul vieţii în forţa ascunsă a sufletului.

Sf. Grigorie cel Mare – Despre minunile părinţilor italieni, ed. Doxologia, Iaşi, 2016