Nu veleităţile unei vieţi de stat mai mult sau mai puţin precare, nu deşertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim. Oamenii de care se vorbeşte mai puţin şi popoarele item sunt cele mai fericite. Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.

Şi nu sunt aşa de multe condiţiile pentru păstrarea naţionalităţii. Căci mai mulţi oameni nu sunt meniţi de a-şi apropria rezultatele supreme ale ştiinţei, nu sunt meniţi de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazem moral într-o lume a mizeriei şi durerii, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi. Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una încă nu e lipsită de expresia concretă a simţirii şi numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin. Şi într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: “aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut alte limbi pe pământ? Prin urmare simplul fapt că noi românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, “una singură“ ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare străine ce ne înconjură, e dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel.

Vedem dar că chestiunea noastră se simplifică din ce în ce. Românii voiesc a li se garanta uzul public al limbii lor pe pământurile în care locuiesc şi vom vedea că toate mişcările pe care le-au făcut, în acest sens le-au făcut.

Faţă cu această cerere întâlnim însă în amândouă părţile Imperiului austo-ungar o rezistenţă necalificabilă prin obrăznicia ei.

Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi chestiunea originii noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă chestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne-nveţe ce-am fost sau ce-am trebuit să fim; voim să fim ceea ce suntem – români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruşi ne-ar ademeni să ne facem nemţi sau viceversa, sau cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flataţi să ne contopim cu naţia maghiară, toate aceste sunt iluzii de şcoală; limba şi naţionalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin deznaţionalizare şi renegaţiune.

A persecuta naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor.

Ş-apoi ni se pare că nici un neam pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimeni nu este mai tolerant decât dânsul. Numai ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice dumnezeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hughenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii, ungurii cu românii – toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi sunt de faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vreo biserică sau vreo şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una. Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimeni nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.

Austria, crezând a putea abstrage de la serviciul oamenilor cu părinţi cerţi, care să fi vorbit o limbă certă, să fi ţinut la un cămin, să fi avut în suflet “simţ istoric”, singurul care întăreşte împărăţiile, s-a folosit din contra de oameni care nu ţineau la nimică, nici la Austria ca abstracţie, de oameni pe care în jurnalele lor îi vedem vânduţi la turci (ca Neue freie Presse), la imperiul german, la ruşi, cu-n cuvânt Austria s-a servit de un element venal, corupt, lipsit de caracter, adevărat gunoi al catilinarismulul. Aceşti oameni guvernau şi guvernează.[…] Ei nu au naţionalitate, pentru că n-au trecut, n-au istorie. […]Astfel dar era firesc ca predecesorii lui Hohenwart, care în viaţa lor n-au simţit instinctul respectării proprietăţii, să răspundă într-un rând bucovinenilor că “fondul religionar greco-oriental nu ar fi al bisericii, ci al guvernului”. Noi nu ne putem nici închipui măcar o asemenea lipsă de orice simţ de pudoare. Într-adevăr, la noi moşiile mănăstireşti s-au prefăcut în avere a statului, dar numai moşiile bisericii statului român, care a luat asupră-şi întreţinerea fără deosebire a tuturor şcolilor, spitalelor, mănăstirilor mai însemnate, punându-se capăt exploatării prin călugări străini, care se îmbogăţeau aici în ţară şi ridicau cu banii noştri institute greceşti. Dar guvernul român nici a gândit vreodată să ieie în administrarea sa averea bisericilor catolice, protestante, lipoveneşti etc., care nu sunt biserici ale statului român. Şi nici în Austria n-ar fi cutezat nimeni până la aceşti parveniţi să ridice pretenţii asupra averii unei biserici neatârnate, neconfundabile cu statul austriac.

[…]Trecând Bucovina sub Austria, Divanul Moldovei şi Vodă se vede că s-au îngrijit ca prin tratatul de cesiune Austria să fie obligată de a menţine în aceste ţinuturi status quo. Guvernul austriac a găsit în Bucovina stări de lucruri cu totul fericite în privirea îndestulării materiale a locuitorilor. Au găsit mănăstirile pline de averi, o numeroasă clasă de ţărani cu totul liberi, mazilii, ruptaşii şi răzeşii, bresle de meşteşugari, stărostii de negustori, c-un cuvânt, o feudalitate cam târzietică în viaţa ei, dar liniştită şi liberă. Ceea ce era vechi în vechea Moldovă era legătura pe care clase întregi o aveau cu statul. Mazilii şi ruptaşii, boierii cu scutelnicii lor erau obligaţi de a servi gratis în orice ocazie statului, era se vede rămăşiţă a organizaţiei militare de sub domniile vechi. Aceste legături dintre domnie şi populaţie, prerogativele acestei din urmă erau neînţelese pentru noii guvernanţi, obligaţi a ţine statu quo, afară de aceea ei sperau a deduce din drepturile domniei moldoveneşti drepturi ale împărăţiei Austriei. Cu acest scop guvernul austriac face la a. 1782 întrebare Divanului Moldovei ca să-l lumineze în materiile juridice, dar mai ales în materie de succesiune. Din toate acele întrebări (26 de toate) se vede cum noii guvernanţi umblau ca mâţa pe lângă păsat, doar s-ar putea deduce cumva dreptul de proprietate a “Stăpânirii” asupra pământurilor mănăstireşti, răzăşeşti şi a locurilor de târguri. Iată câteva din aceste curioase întrebări:

Veniturile podurilor şi alte venituri ce au fost domneşti le-au stăpânit domnii înşişi sau cu scrisori le-au dat altora? Un stăpân de moşii ce nu are copii sau moştenitori are putere a face cu moşiile sale ce-i va fi voia? Poate să facă pe un străin moştenitor fără voia domnului ţării? Poate fiecare stăpân de moşii să facă diată sau are osebire unul de altul? Un stăpân poate să vânză moşia sa de istov?

Din răspunsurile Divanului se vede că, deşi tot pământul Moldovei a fost înainte de vremi nepomenite “domnesc”, prin daniile luminaţilor domni, prin descălecare de oraşe şi sate, au devenit proprietăţi particulare, la care “stăpânitorul ţării” nu are nici un amestec, şi că fiecare om “slobod” din Moldova este volnic să dispuie de averea sa cum îi place, fără să întrebe pe “stăpânitorul ţării”.

C-un cuvânt, toate întrebările scoposesc [au scop] de a afla drepturi domneşti asupra drumurilor, morilor, crâşmelor, podurilor, pădurilor, târgurilor, şi proprietăţi mari şi mici. E păcat că n-avem de pe aceste întrebări şi răspunsuri decât o copie defectă; caracteristic este însă că în acest an al întrebărilor (1782) Dosotei, episcopul de Rădăuţi, cedează guvernului administraţia bunurilor episcopeşti.

Asupra propunerilor Consiliului Suprem Iosif II pune rezoluţia:

Se ia spre ştiinţă şi la vreme se va lua seama ca aceste venituri mănăstireşti să se întrebuinţeze cu folos: însă numai spre folosul confesionarilor şi numai în provincia în care s-ar desfiinţa mănăstirile.

Se vede din rezoluţie că Consiliul propusese confiscarea, iar împăratul a refuzat-o făcând deosebire între al meu şi-al tău. În urma măsurilor guvernului, se lăţise îngrijiri asupra “dreptului de proprietate” a moşiilor bisericeşti.

Deci Consiliul Suprem se vede silit de-a declara prin rescriptul din 19 mart. 1783: Luându-se moşiile episcopiei şi poate şi cele mănăstireşti sau ale altor institute, nu se înstrăinează nicidecum de la menirea lui darul făcut episcopiei mănăstirii, sau institutului ci, din contra, veniturile nesigure de mai-nainte, ce nu se pot evita la proprietăţi imobile, se asigurează.

Tot în privinţa întrebuinţării fondului spune rescriptul Consiliului Suprem din 4 iulie 1783: Împuţinarea şi micşorarea mănăstirilor are să continue şi pamânturile şi fondurile lor au să se ieie spre administrare, averea preoţimii care nu locuieşte în ţară, prin urmare străine, are să se ia asemeni; şi din tot fondul ce se va crea astfel are să se susţie întâi clerul greco-răsăritean, apoi are să se înfiinţeze cel puţin o şcoală fie la Cernăuţi sau în Suceava, şi ce va mai rămânea are să se păstreze spre alte întrebuinţări folositoare.

În privinţa administrării fondului religionar, rescriptul Consiliului Suprem din 10 ianuarie 1784, către generalul Enzenberg, spune următoarele:

Spre a da pretutindene, iar mai ales poporului din Bucovina, dovadă vederată că economia cea nouă introdusă la moşiile episcopeşti şi preoţeşti nu are alt scop decât numai binele religiunii şi al indigenilor şi că banii ce vor incurge nu se vor întrebuinţa spre alte cheltuieli decât pentru acelea ce ţin de susţinerea episcopului şi a preoţilor, de cerinţele cultului şi ale păstoriei, apoi de ţinerea mănăstirilor şi a zidirilor preoţeşti, precum şi de creşterea preoţilor învăţaţi şi cucernici, apoi de infiinţarea şcolilor şi a altor institute pioase ce lipsesc încă acuma: toate veniturile episcopeşti şi preoţeşti ce au incurs şi vor incurge încă mai departe trebuie să se păstreze aşadar în deosebită evidenţă şi într-o casă separată, care va purta numele de “casa fondului religionar”, şi toate dispoziţiile în privinţa aceasta, de s-ar ţine ele de oricare rubrică numită mai sus, trebuie să se facă sub privegherea şi respectiv cu ştirea episcopului şi a Consistoriului, aşa încât toate îndrumările de felul acesta să ajungă la cunoştinţa poporului.

Tot în privinţa administrării, întrebuinţării şi a însăşi proprietăţii fondului s-au garantat prin rescriptul Consiliului Suprem din 3 martie 1784, către generalul Enzenberg următoarele:

Pentru că după prea-înalta intenţiune a Maiestăţii Sale veniturile moşiilor preoţeşti şi mănăstireşti sunt îndeobşte menite pentru susţinerea episcopului şi a celeilalte preoţimi ce se va sistemiza pentru înfiinţarea şcolilor şi a altor institute pioase, apoi pentru ţinerea zidirilor preoţeşti, prin urmare pentru că aceste moşii nu sunt a se confisca după cum spune intimaţiunea cea foarte scandaloasă trimisă de Domnia Ta către Consistoriu, ci au să se ia numai spre administrare; în fine, pentru că veniturile ce se vor mări prin îmbunătăţirile scoposite n-au să se adune în visteria fiscului, ci în casa separată a fondului religionar: de aceea toată manipulaţiunea aceasta trebuie să se petreacă sub privegherea şi conducerea episcopului şi a Consistoriului, prin urmare şi tot personalul economic ce este de trebuinţă pe moşiile episcopeşti şi mănăstireşti trebuie să fie ales şi aşezat în înţelegere cu episcopul şi cu Consistoriul.

Totodată citim în decretul Consiliului Suprem către generalul Enzenberg:

Nu o dată, ci de mai multe ori s-a dat de înţeles administraţiunii că intenţia Maiestăţii Sale nu este nici decât de a tulbura proprietatea privată sau şi numai de a îngădui să se purceadă cu puterea şi cu sila la vreuna din economiile de pe moşiile preoţeşti.

În fine citim în decretul Consiliului Suprem de Curte din 8 mai 1784 următoarele:

După instrucţiunea de mai-nainte trebuie să se ieie seama ca primirea şi cheltuielile tuturor banilor scolastici, mănăstireşti şi preoţeşti să se poarte separat de ai casei districtuale administrative, şi toate mandatele trebuincioase de bani din casa fondului religionari să se facă prin Consistoriu.

Mai clar nu s-a putut garanta proprietatea, întrebuinţarea, administraţia averilor eparhiei Rădăuţilor. Amploiaţii se numesc, şcolile se înfiinţează, plăţile se fac numai cu expres mandat al Consistoriului şi a episcopului, guvernul e un notariu oficial al afacerilor, nimic mai mult!

Pentru a arăta însă cum se întrebuinţează aceste averi, vom lăsa să vorbească pe un ţăran din Bucovina, pe primarul din satul Crasna, Grigorie Iliuţ:

Numai despre un lucru am auzit vorbindu-se mai puţin, adică despre şcolile noastre din ţară, despre şcolile noastre bisericeşti pentru creşterea şi luminarea poporului nostru drept credincios. Dară şi despre acest lucru să nu aşteptaţi o cuvântare iscusită, căci noi ţăranii n-avem atâta învăţătură ca să putem vorbi cu iscusinţă. Cuvântul meu va fi scurt dară adevărat din inimă. Noi ştim cu toţii că din banii fondului nostru bisericesc s-au înfiinţat în Suceava un gimnaziu, în Siret o şcoală normală şi în Cernăuţi o şcoală reală şi o şcoală normală cu o preparandie. Ştim cu toţii şi ceasta că prin parohii s-au înfiinţat, pe cheltuiala comunelor bisericeşti, peste o sută de şcoli primare, dintre care mai mult de jumătate sunt sprijinite şi din fondul nostru religionar. Aceste şcoli sunt confesionale, adică bisericeşti, şi până acum se purtau toate trebile lor de preoţi şi de învăţători drept credincioşi sub privigherea preonoratului Consistoriu. În urma legilor împărăteşti mai nouă din 25 mai 1868 şi din 14 mai 1869, atât biserica cât şi fiecare parohie are tot dreptul de a înfiinţa şcoli proprii bisericeşti şi a le dirigui după legile generale.

Cu toate acestea şcolile noastre săteşti susţinute parte de parohieni, parte din fondul nostru religionar, seamănă a ni se înstrăina cu totul. În multe ţinuturi din ţară sunt puşi priveghetori de şcoli şi de altă lege şi de altă limbă. Aceştia dispun acum şi de şcolile noastre bisericeşti, fără de a mai întreba de cei ce reprezintă comunele parohiale şi biserica noastră din ţară. Pe cât văd şi pricep, lucrul merge într-acolo ca şcolile noastre bisericeşti să treacă în rândul şi numărul celor nebisericeşti, şi ce vrea să zică aceasta? Nici mai mult nici mai puţin decât că, pe lângă preveghetori scolastici de altă lege şi de altă limbă, încetul cu încetul să ni deie şi învăţători de altă lege şi de altă limbă, şi de va merge lucrul ca până acuma, în curând ne vom pomeni şi cu învăţători [evrei]. Eu ştiu că nu voiţi şi nu doriţi una ca aceasta, însă după legile mai noi pot fi în şcolile nebisericeşti [evrei] învăţători.

Dară să va mai spun încă una. În Viena a fost mai deunăzi o adunare mare de învăţători. Şi din Bucovina au fost câţiva. În acea adunare s-a hotărât ca în şcolile nebisericeşti să nu se mai înveţe religiunea. Şi dacă acea hotărâre se va primi, atunci preoţii nici nu vor intra în şcoală ca să înveţe pe copiii noştri religiunea. Şi eu vă întreb, oare ne-ar fi de folos astfel de şcoli? Ce s-ar alege din copiii noştri cu învăţători de altă lege şi de altă limbă? Eu nu mă pot înţelege cu aceea ca să lăsăm pruncii noştri fără învăţătură, ci vă întreb, oare să ne lăsăm noi şcolile noastre bisericeşti? Nime nu poate aştepta de la noi una ca aceasta, ci, dimpotrivă, trebuie să dorim şi să cerem ca în fiecare parohie să avem câte o şcoală bună bisericească.

Una, numai una, ne mănâncă pe noi ţăranii, ştiţi ce? Sărăcia. În cele mai multe sate sunt oamenii noştri săraci, şi n-au de unde face şcoli şi susţine pe învăţători. Dară bun este Dumnezeu şi fondul nostru bisericesc este avut. El este menit şi pentru şcoli. Aşadar de vom rămânea pe lângă astfel de şcoli, ce ne convin mai bine în împrejurările în care ne aflăm, fondul nostru ne va sta într-ajutor cu bani pentru susţinerea lor de care vom putea zice cu drept cuvânt că sunt ale noastre şi nu străine. Văd că vă înţelegeţi cu toţii ca să avem şcoli confesionale sau bisericeşti. Văd că cunoaşteţi că numai ele ne sunt de folos. Acum nu ne rămâne altă decât să poftim pe comitetul ce se va alege ca în adresa ce se va face cătră minister să se scrie şi această dorinţă a noastră, adică că poporul nostru dreptcredincios doreşte şi voieşte a avea ca până acum şcoli confesionale sau şcoale bisericeşti.

O asemenea adresă s-a făcut la minister şi se va face încă multe cu aceeaşi menire de a putrezi la acte.

Deci starea românilor din Bucovina o rezumăm în acest fel:

1. Deşi libertatea oricărui cult e garantată prin constituţia austriacă, deşi credincioşii fiecărei biserici sunt îndreptăţiţi de a-şi administra averile şcolare şi eclesiastice, numai românii în tot imperiul sunt supuşi unui regim excepţional.
2. Deşi gimnaziul din Suceava, şcoala reală din Rădăuţi, şcoala normală din Cernăuţi şi altele sunt plătite din fondul religionar, numirile profesorilor se fac de-a dreptul de către ministerul din Viena, precum nu se-ntâmplă la nici un popor, la nici o şcoală confesională. Numai românii sunt supuşi în privirea şcolilor lor unui regim excepţional, şi aceasta pentru ca în ele să se păstreze limba de propunere germană.
3. Arhiereii, după scriptură şi canoanele bisericii răsăritene, se aleg, în Bucovina arhipăstorul e numit de-a dreptul, pe când în aceeaşi ţară lipovenii îşi aleg pe vlădica lor de la Fântâna Albă, şi evreii îşi aleg rabinii. Numai românii şi în această privire sunt trataţi în mod excepţional.

Sunt în Bucovina două soiuri de slavi: huţulii, cum se vede, un trib vechi de munte, care cuprinde şirul de nord al Carpaţilor, şi rutenii, fugiţi din Galiţia, aşezaţi între Nistru şi Prut. Cei dintâi sunt populaţie autohtonă şi duc un fel de viaţă care cu greu se poate descrie, viaţă de pasăre pribeagă, originală şi liberă, şi nici autoritatea statului austriac nu prea pătrunde printre dânşii, căci perceptori, sub-prefecţi şi alţii care i-ar prea supăra dispar câteodată fără urmă. E de prisos să mai vorbim despre înfiinţarea cu scopuri politice a aşa-numitei universităţi, în care s-adună toţi profesorii supernumerari de licee de prin Kolomeia şi Kecikemet pentru a figura ca profesori de universitate, nici de liceul de la Cernăuţi, care în vremea din urmă geme de suplinitori rusnaci, nici de neaplicarea obligativităţii învăţământului la şcolile rurale româneşti şi aplicarea strictă la cele ruseşti. Vom atinge numa-n treacăt învrăjbirea artificială introdusă de guvernanţi între români şi ruteni.

Dar nu aceştia li-s duşmanii românilor.

Din contra, românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce-i spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia explicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt “daci slavizaţi”, pe când românii care-i pricep fără să le vorbească limba sunt “daci romanizaţi”. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi.

Dar aceia care-i duşmănesc pe români nu sunt aceşti daci slavizaţi, ci rutenii din Galiţia, care, scăpând pe pământ moldovenesc de apăsarea polonă, de miliţia austriacă şi de alte rele, pretind că a lor e Bucovina, că ei sunt adevăraţii stăpâni ai ţării. Guvernul se foloseşte de ei pentru a-i paraliza pe români şi râde în taină de ei, ştiind prea bine din analele sale statistice că sunt bejenari, aduşi de boierii moldoveni pentru a le cultiva moşiile, lucru care se obişnuia în Moldova până la 1845, pe când în rolurile de contribuţie era o rubrică deosebită pentru “bejenarii ruteni”. Aceşti oameni din vechi se puseseră într-adevăr de bună voie sub autoritatea mitropolitului Sucevei, căci popii lor veneau din fundul Poloniei să se sfinţească la Suceava, servind totodată şi de spioni domnilor Moldovei, încât regii Poloniei s-au găsit siliţi să oprească pe “popones ruthenorum” de a mai merge la Moldova să se sfinţească. Dar credem că din aceste servicii oculte aduse domnilor Moldovei de către „popones” nu se poate deduce un drept exclusiv al bejenarilor ruşi asupra fondului religionar, ba asupra Bucovinei întregi. Afară de aceea, românii nici nu le refuză ajutoarele necesare pentru întreţinerea şcolilor rurale, numai egalitatea nu vor s-o admită – şi cu drept cuvânt. Pe de altă parte, Rusia îşi are agenţii săi printre aceşti oameni, iar guvernul, în loc de a vedea cum stau lucrurile, îi încurajează în aspiraţiile lor şi voieşte să facă din Bucovina un focar de agitaţie rusească în contra polonilor şi a românilor.

Mai sunt peste Prut şi mulţi români, slavizaţi care, de pe fizionomie, port şi obiceiuri se cunosc a fi români, apoi numele lor de familie, numirile satelor (de ex. Cuciurul mic), cărţile vechi câte se află în biserici, inscripţiile acestora, scrisorile în josul textului, toate arată că înainte de 50 de ani locuitorii acestei părţi erau încă români. Astăzi vorbesc ruseşte şi ni se pare că ruşi vor şi rămâne. Deşi se numesc ei înşii români (Woloch), dar vor ajunge ca cei din Moravia, care şi aceia se numesc români, fără de a-şi mai şti limba.

Şi dacă va întreba cititorul ce biserică este aceea pe care guvernul din Viena o supune administraţiei sale, vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregii creştinităţi, căci atât mitropolitul transdanubian şi al ţărilor tartarice din Proilabum (Brăila), cât şi cei ai Ungro-Vlahiei (din Târgovişte) erau supuşi patriarhului de Constantinopol, iar cel de-al doilea era exarhul acelui patriarhat, continua puterea centrului constantinopolitan pân-în munţii aurarii, sfinţea pe mitropolitul de Alba-Iulia, stătea în legătură întinsă a organismului eclesiastic grecobulgar.

Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei şi a Sucevei se datoreşte introducerea limbii române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc.

De aceea extragem din “Îndireptarea legii” lui Matei Basarab (tipărit la Târgovişte 1652):

Află-se scris în pravila lui Matei-Vlastari cum şi Moldo-Vlahia au fost supusă ohrideanilor, iară acum nici ohrideanilor se pleacă, nici ţarigradeanului, şi nu ştim de unde au luat această putere.

Între mitropoliţii care ţin sub mâna lor episcopii se zice:

Moldoveanul ţine aceasta: Rădăuţul şi a Romanului şi Huşii.

Între exarhi se citează “moldoveanul” al “Sucevei şi a toată Moldo-Vlahia” – ”iară ceilalţi mitropoliţi numai pre cinstiţi să scriu, iară nu şi exarhi”.

Va să zică episcopia Rădăuţilor, supusă celui mai neatârnat mitropolit, exarh sua sponte şi în rang cu un patriarh, această episcopie este azi administrată de beamteri şi de evrei. În şcolile acéstei episcopii se propun obiectele în limba germană, cu profesori nemţi şi elevi evrei. Abia se mai găseşte câte un egumen de mănăstire, câte un preot în creierii munţilor, câte un dascăl de şcoală urbană sau rurală, şi arareori câte un protopop care, întemeiat pe trecutul istoric de cinci sute de ani al acestei sfinte episcopii a Rădăuţilor, să zică: “stăpân peste această bucată de pământ e strălucita roadă de Muşatin şi coborâtorii ei, nu evreii galiţieni şi şvabii din Bavaria”.

Orice s-ar zice despre alte popoare, nu se poate contesta în ele un fel de respect faţă cu trecutul şi acesta e un semn că o naţie are în sufletul său “religia umanităţii”. Şi religia umanităţii constă tocmai în recunoaşterea existenţei unui principiu moral în istorie. Şi n-a reprezentat Mitropolia Sucevei un principiu moral? N-a fost ea aceea care a dat reazemul evanghelic populaţiilor aservite din Polonia, n-a fost ea care a apărat intactă creştinătatea faţă cu agresiunea mahometană, n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul a făcut ca duhul sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redeie în graiul de miere al coborâtorilor armiilor romane Sfânta Scriptură şi perceptele Blândului Nazarinean? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere, contra naţionalizării, iudaizării bisericii creştine prin Luther şi Calvin? Patriarhi şi mitropoliţi au făcut faţă cu propăşirea repede a reformaţiei şi dezbinării; Mitropolia Moldovei şi a Sucevei au ridicat glasul contra lui Luther şi au arătat totodată că reforma era în sine de prisos. Nu reformă – reîntoarcere la vechea şi toleranta comunitate bisericească, precum o încearcă astăzi unii catolici din Germania, era mântuirea omenirii din mrejele materialismului şi din sofismele lui Anti-Crist.

[…] românii din Bucovina au ajuns să apere de “liberalii” din Austria ceea ce n-au fost în stare să răpească turcii şi tătarii, autonomia bisericii, limbii, şcolii.

Vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia vecină, de-a pururea o durere pentru noi. Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noastre mâini o vom deschide de-a pururea, cu a noastre mâini vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme şi şirurile vechi, câte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere-aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul. Căci acolo e sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo scaunul firesc al unui mitropolit care în rang şi în neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sunt moaştele celor mai mari dintre domnii români, acolo doarme Dragoş, îmblânzitorul de zimbri, acolo Alexandru întemeietorul de legi, acolo Ştefan, zidul de apărare al creştinătăţii.

Iată cum un om din veacul trecut descrie ţara:

„Această parte de loc, zice el, care acum s-a făcut Bucovina este la munte şi are aer rece şi sănătos, pe când cealaltă parte a Moldovei este de câmpii călduroase, dar nu atât de prielnice sănătăţii, căci aici se stârnesc un fel de friguri şi locuitorii nu ajung la vreo vârstă de bătrâneţe adâncă; un om de 70 de ani şi încă cel mult de 80 este de-a mirarea. Pe când dincolo sunt munţi cu pomi şi cu alţi copaci roditori, printre care curg apele cele limpezi care dintr-o parte şi dintr-alta de pe vârfurile munţilor se pogoară la vale cu un sunet preafrumos pe aceste laturi, făcându-le asemenea unei mândre grădini.

La marginea ei stă Ceahlăul, care în zilele seninate se poate vedea pe vremea apusului soarelui din Cetatea Albă, cale de 60 de ceasuri, şi se vede aşa de curat ca şi cum ar fi el aproape în unghiul ţării, iar de la miazănoapte se vede de lângă apa Ceremuşului, unde numai hotarăle Moldovei, ale ţării leşeşti şi ale Ardealului se lovesc.

Prin nisipul pâraielor ce se încep din munţi se găseşte praf de aur; în codri sunt cerbi, ciute, căprioare, bivoli sălbatici şi, în munţii dinspre apus, o fiară pe care moldovenii o numesc zimbru. La mărime ca un bou domestec, la cap mai mic, grumazii mai mari, la pântece subţiratec, mai înalt în picioare, coarnele ei stau drept în sus, sunt ascuţite şi numai puţin plecate într-o parte. Fiară sălbatecă şi iute, poate să saie ca şi caprele de pe-o stâncă pe alta.

Pe lângă hotară, despre câmpuri, sunt mari cârduri de cai sălbatici. Oile cele sălbatice caută de păşune îndărăpt hrana lor, căci în grumazul cel scurt nu au nici o încheietură şi nu pot să-şi întoarcă capul nici într-o parte din a dreapta sau din a stânga. Dintre vitele albe, multe mii se duc prin ţara leşască la Saxonia sau la Brandenburg şi de acolo se duc mai departe. Neguţătoria stupilor este multă şi în dobândă. Unii ţărani erau vecini; totuşi stăpânii lor nu aveau putere nici a-i pedepsi cu moartea, ca lucru ce se cuvine numai domnului stăpânilor; nici nu puteau ei ca să vândă pe vreunul din satul de unde era el născut, nici să-l mute într-alt sat. În alte ţinuturi ţăranii sunt oameni slobozi şi aşa au ei o volnicie ca un chip de republică, precum în Câmpul-lung din ţinutul Sucevei. Târgoveţii de pe la oraşe şi târguri sunt moldoveni adevăraţi şi fac neguţătorii cu negoaţă de mâinile lor. Boierii sunt curaţi moldoveni şi socotesc începerea lor de la râmleni că se trage. Ei sunt împărţiţi în trei stări: în cea dentâi sunt boierii acei pe carii îi rânduieşte domnul în trebile ţării, într-al doilea, curtenii sau oamenii care au de moştenire case şi sate, întru al treilea sunt călărimea slujitorilor, care pentru veniturile moşiilor ce li s-au dăruit lor de la domni sunt datori numai cu a lor cheltuială să iasă cu domnii la oaste. În sfârşit, sunt răzeşii, care mai bine s-ar chema oameni de ţară slobozi, ca şi partea boierească, numai că aceşti de pe urmă nu au case ţărăneşti sub stăpânirea lor, ci locuiesc prin sate şi-şi lucrează pământul lor însuşi.

Cu toate că mitropolitul de Moldova îşi ia blagoslovenia de la patriarhul de Ţarigrad, dar nu este supus lui, ci cei trei episcopi moldoveneşti pun mâinile lor pe deasupra celui ales şi după aceea Vodă roagă pe patriarhul ca să întărească în vrednicie pe acel de curând mitropolit, care patriarhul neapărat trebuie s-o facă. Mitropolitul nu dă nimica patriarhului şi nu este nicidecum îndatorit ca să înştiinţeze pe el pentru pricinile bisericeşti de la Moldova sau să-l întrebe la vreo socoteală de aceste, ci el are asemenea volnicie ca şi patriarhul”.

Din toate acestea, scrise de mâna bătrânească, se vede curat că stat şi biserică erau neatârnate, că clasele societăţii erau libere, căci până şi vecinii, îndeobşte colonizaţi, aveau scutirile şi dreptăţile lor, c-un cuvânt, un popor liber de ţărani şi de păstori. Şi cum era acest popor se poate judeca de împrejurarea că, chiar la 1777, Austria avea de scop a împărţi Bucovina în “ocoale de oşteni pedeştri”, după cum era în Slavonia şi în Croaţia, căci, zice vechiul manuscript, “lăcuitorii au la slujba războiului putere şi îndrăzneală, iar spre plata birului nu au bani”.

Şi ce a devenit astăzi obârşia Moldovei? Făgăduit-a fost Austria s-o ţie în vechile ei legi şi obiceiuri, bunurile mănăstireşti să le întrebuinţeze spre ridicarea poporului moldovenesc, răzeşii să rămâie întru ale lor, târgoveţii întru ale lor şi multe alte lucruri au făgăduit. Şi ce au făcut în ţară? Mlaştina de scurgere a tuturor elementelor sale corupte, loc de adunătură a celor ce nu mai puteau trăi într-alte părţi, Vavilonul babilonicei împărăţii.

[…]

La Putna un călugăr bătrân mi-a arătat locul înlăuntrul bisericii în care stătea odată aninat portretul original al lui Ştefan Vodă. După original el a fost mic de stat, dar cu umere largi, cu faţa mare şi lungăreaţă, cu fruntea lată, ochii mari plecaţi în jos. Smead şi îngălbenit la faţă, părul capului lung şi negru acoperea umerii şi cădea pe spate. Căutătura era tristă şi adâncă ca şi când ar fi fost cuprins de o stranie gândire… Coroana lui avea deasupra, în mijloc, crucea toată de aur, împodobită cu cinci pietre nestemate. Sub crucea coroanei urmau Duhul Sfânt, apoi Dumnezeu tatăl, cu dreapta binecuvântând, cu stânga ţiind globul pământului, pe cercul de margine al coroanei un rând de pietre scumpe de jur împrejur. Îmbrăcat era Vodă într-un strai mohorât cu guler de aur, iar de gât îi atârna un engolpion din pietre şi mărgăritare. Câmpul portretului era albastru, în dreapta şi în stânga chipului, perdele roşii.

Am întrebat ce s-a făcut cu originalul? Călugărul a răspuns ce însuşi auzise. Într-una din zilele anului 1777, la miezul nopţii, Buga, clopotul cel mare, a-nceput să sune de sine, întâi încet, apoi tot mai tare şi mai tare. Călugării treziţi din somn se uitară în ograda mănăstirii. În fioroasa tăcere, în sunetul clopotului ce creştea treptat, biserica se lumina de sine înăuntru de o lumină stranie şi nemaivăzută. Călugării coborâră într-un şir treptele chiliilor, unul deschise uşa bisericii… În acea clipă clopotul tăcu şi în biserică era întuneric des. Candelele pe mormântul lui Vodă se stinseră de sine, deşi avuse untdelemn îndestul. A doua zi portretul voievodului Moldovei era atât de mohorât şi de stins, încât pentru păstrarea memoriei lui un călugăr ce nu ştia zugrăvia, a făcut copia ce există astăzi. Aprinde-se-vor candele pe mormânt? Lumina-se-va vechiul portret?