Din Urali spre Soare-Apune,
cum veneau încinşi cu piei,
parcă fumega din ei
duhnet de sălbăticiune.

Blestemata Miazănoapte
se zbârlea pe-obrajii sluţi,
şi pe cai mărunţi şi iuţi –
foamea stepelor răscoapte.

Viclenii răsăritene
ascuţeau ca un tăiş
gândul galben şi pieziş
în ochi mici fără sprâncene.

Toată arşiţa din puste
şi tot crivăţul turbat.
Numai ciumă şi bubat,
numai viscol de lăcuste.

Bălţi de moarte sub copite,
scări de leşuri sub hanger,
ciurde-mpiedecate-n fier,
robii ţării cotropite.

Geamătul cetăţii slabe
sub prăpăd şi sub măcel.
Evul mormăi şi el
Ca un urs supus pe labe.

În biserici şi-n altare
caii ronţăiau ovăz –
câtă cruce-a stat în văz
zăcea ţăndări sub picioare;

cât Arhanghel în icoană
luminând pe-un zid bătrân –
pradă ghearei de păgân,
pentru flăcara duşmană;

câtă Precistă-n vopsele,
câtă candelă-n ungher,
se făcea spărturi de cer,
sfărâmat argint de stele.

Chipul Domnului pe uliţi,
dus în urlet şi ocări,
încă surâdea iertări,
sfâşiat în vârf de suliţi.

Şi cum tot gonea prigoana
prin cetate, pe sub bolţi,
crucea nu-şi găsea vreun colţ,
vatra nu-şi păstra icoana.

Temători de buturugă
şi de gâde fără greş
prunc, muiere sau unchieş
nu-ndrăzneau să-nchine rugă.

Numai temniţele pline
din cetatea fără rugi,
fremătau sub chei, sub drugi,
ca un zumzet de albine.

Jos, în beznele cu gratii,
ruga se făcea suspin,
iar suspinul – frunţi de crin,
către poarta Prea Curatei.

În zadar puneau la uşe
lanţ şi lacăt robilor –
plânsul nu avea zăvor,
ruga nu ştia cătuşe.

Dar afar’, cetatea –nfrântă,
fără clopote şi sfinţi,
nu ştia că-n nopţi fierbinţi
robii temniţelor cântă.

Şi-au trecut peste cetate
-bivoli sforăind pe nări-
ani cu sânge pe spinări
şi în coarne cu păcate.

Părea ziua săptămână,
luna an şi anul veac…
molimile fără leac
duceau foametea de mână.

Prin clopotniţe-n ruină
bufniţe şi lilieci.
Mocneau inimile-n teci,
săbii roase de rugină.

Tot mai copleşiţi creştinii
şi stăpânii tot mai crunţi.
Tot mai silnice pe frunţi
şi osândele şi spinii.

Se gătea de drum lăstunul
pe-un cer dulce de gustar.
Târgoveţi cu pas amar
nu-şi zâmbeau din mers nici unul.

Uliţi vechi, medievale,
îi vedeau urcând încet.
Un burete de oţet –
gândul îmbibat de jale.

Era ceas de dimineaţă
de smarald şi de mărgean.
Şi deodată, într-un geam,
dimineaţa prinde faţă.

Nimeni nu băgă de seama
cum, din aur şi topaz,
raza se făcea obraz,
limpezimile – maramă.

Cerul deveni privire
şi lumina chip duios –
Maica Domnului Hristos
pe tulpina ei subţire.

În fereastra sclipitoare –
chipul Precistei bălai,
rupt din fulgere de rai
şi din viscole de soare.

Şi cum strălucea Fecioara,
nezărită la-nceput,
ochii ei din geamul mut
luminară ulicioara.

Două tinere drumeţe
îi văzură chipul sfânt;
şi-ntr-un ţipăt lung s-au frânt
cu minunea ei pe feţe.

În metanie – amândouă-
păreau creangă de cais,
legănându-se ca-n vis
de prea multă floare nouă.

Se-nclinau în rugăciune
ţânci, bătrâni, bărbaţi, femei.
Uliţa sorbea scântei
din fereastra cu minune.

De mulţi ani icoana spartă
nu lucise pe pereţi.
Ca din somnul altei vieţi
se scula cetatea moartă.

Deşteptaţi ca din morminte,
toţi nevolnicii de ieri
înviau îngenuncheri
strălucirii Maicii Sfinte.

Se-mbulzea cetatea toată
ca să-nchine fruntea-n praf.
Parcă foşnet de seraf
plutea moale peste gloată.

Pândele de pe creneluri –
semn şi tulnic de furtuni.
Alelei! Creştini nebuni,
ştreang v-aşteaptă şi măceluri.

Cnuturi de smintită hoardă
peste rugile din drum.
Caste flăcări fără fum
taina nu-nceta să ardă.

Geamul spintecat de pietre –
pulbere şi licurici.
Cetele-n genunchi sub bici
nu urniră către vetre.

Beţi de slavă şi mistere
ochii lor priviră-n sus.
Maica Domnului Iisus
sta pe-un zid de giuvaere.

Scânteia în zid granitul,
ardea piatra de bazalt.
Era fruntea-azur înalt,
era zâmbet infinitul.

Strigăt sfânt de adorare.
Urlet de păgân blestem.
Steaua de la Betleem
ziua fâlfâia pe zare.

Gloata tot bătea metanii
când în zid băteau berbeci;
sub divinul chip de veci
sângerară bolovanii.

Murul se surpa cu vaier,
spart în chiotul barbar.
Ochi smeriţi cătară iar:
Maica fulgera în aer.

Peste freamătul mulţimii,
într-un cearcăn de safir,
Ea lucea ca un potir
şi zâmbea ca heruvimii.

Peste haita ticăloasă,
spumegând uimită-n loc,
Ea-ndulcea cerescul foc
pe-un obraz de chiparoasă.

Aerul în vâlvătaie
barda cum să-l surpe-n glod?
Taina, sus, peste norod,
Ce hanger putea s-o taie?

Sfânta lin urca în spaţiu
pe-un chilim de aurori.
Ca un vuiet de vâltori,
jos, vuiau îngenunchiaţii.

Din vecii de ne’nceputuri
aripi verzi dădeau ocol..
Îngheţa hangeru-n gol,
gheara degera pe cnuturi.

Limba împietrea năucă
cu ocara-n vârful ei.
In lumina Precistei
cădea ştreang, pica măciucă.

Numai gloatele-n extaze,
sub un viscol de azur,
se-mbătau de aur pur,
de mirezme şi de raze.

Şi dând sunete minunii,
clopote porniră glas.
Ce Arhangheli le-or fi tras?
Oameni nu trăgeau de funii.

De mulţi ani nu mai urcase
glasul lor în vechiul burg,
fără clopote-n amurg,
fără vechi iconostase.

Şi-acum sunetul străluce
ca o ploaie de arginţi,
în cetatea fără sfinţi,
în cetatea fără cruce.

Robii temniţei de piatră
le-auzeau prin uşi, prin zid.
Zidul tremura fluid,
robii-nchişi vedeau prin piatră.

Vedeau taine de zăpadă,
de văzduh şi de văpăi.
Lanţuri, paznici şi călăi
nu-i puteau opri să vadă.

Zidurile-n strălucire
cum cutremurau năluci,
burgu-ntreg ardea de cruci,
de icoane şi potire.

Uliţa era mireasmă
şi cetatea toată zvon;
orice meterez –amvon,
orice turn –catapeteazmă.

Ce puteri prindeau să mişte,
ce aeriene mâini,
porţile cu vechi ţâţâni
ruginite de răstrişte?

Că sălbaticii de strajă
le vedeau cum se deschid.
Pe turtitul chip livid
Se holba mirarea-n groază.

Din zbârlitele dihanii
spaima-ngălbenea momâi;
şi din creştet în câlcâi
le sluţea în pocitanii

Din cetatea cu lumine,
haita da-napoi prin porţi,
cu ochi mici, cu mâini de morţi,
în piei strâmbe de jivine.

Dar cetatea sub minune
nu privea-napoi nimic.
Pe scări dulci de borangic,
Ea sta sus in rugăciune.

Şi de sus privea-nainte
Cerul Domnului, rămas
ca un vechi iconostas
în Cetatea Maicei Sfinte.