Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întîmpinaţi-L! Hristos pe pămînt, înălţaţi-vă! Cîntaţi Domnului, tot pămîntul![1] (Psalm 95:1). Şi, ca să le cuprind pe amîndouă (adică şi pe cele cereşti, şi pe cele pămînteşti), zic: „Veselească-se cerurile şi să se bucure pămîntul!” (Psalm 95:11) pentru Cel ceresc, şi acum pămîntesc. Hristos este acum în trup, cu cutremur şi cu bucurie vă veseliţi! (Psalm 2:11); cu bucurie, pentru nădejde, iar cu cutremur din pricina păcatului (pentru care adică sîntem nevrednici de venirea Lui). Hristos este acum din fecioară! Femei, petreceţi întru feciorie, ca să vă facaţi maici ale lui Hristos! Cine nu se închină acum Celui dintru început (pentru dumnezeire)? Cine nu-L slăveşte pe Cel mai de pe urmă (pentru omenire)?

Iarăşi întunericul se risipeşte, iarăşi lumina ia înfiinţare, iarăşi Egiptul se pedepseşte cu întuneric (Ieşire 1:21), iarăşi Israil se luminează cu stîlp (Ieşire 13:21)! Norodul ce şade întru întunericul necunoştinţei (Isaia 20:2) să vadă lumina cea mare a cunoştinţei! Cele vechi au trecut, iată s-au făcut noi toate (2 Corinteni 5:17)! Slova (adică Legea cea scrisă) se dă în lături, duhul (adică evanghelia) întrece şi stăpîneşte; umbrele (adică poruncile Legii) trec, adevărul vine. Melhisedec Se dovedeşte Cel fără genealogie (Evrei 6:20; 7:1), Cel fără de mamă Se face fără de tată: fără de mamă după naşterea cea de sus şi întîi, fără de tată după naşterea cea de jos şi a doua. Legile firii se strică, trebuie să se plinească lumea cea de sus; Hristos porunceşte să nu ne împotrivim. „Toate neamurile, plesniţi cu mîinile” (Psalm 46:1), căci prunc S-a născut nouă Fiul (Isaia 9:7), şi S-a dat nouă, a Cărui stăpînire se înalţă peste umărul Lui împreună cu crucea. Şi se cheamă numele Lui „Înger (adică vestitor) al sfatului celui mare al Tatălui” (Isaia 9:5). Ioan să strige: „Gătiţi calea Domnului!” (Matei 3:3), şi eu voi vesti strigînd puterea acestei zile: Cel fără de trup Se întrupează, Cuvîntul Se îngroaşă, Cel nevăzut Se vede, Cel nepipăit Se pipăie, Cel fără de ani Se începe, Fiul lui Dumnezeu fiu al omului Se face, Iisus Hristos, acelaşi astăzi şi în veci (Evrei 13:8)! Iudeii să se smintească, Elinii să batjocorească, ereticii să bîrfească! Atunci Îl vor crede, cînd Îl vor vedea că Se suie la cer; iar dacă nu, atunci cînd Îl vor vedea că vine din cer şi şade ca un judecător. Ci acestea, pe urmă.

Praznicul de azi este arătarea lui Dumnezeu, adică naşterea, căci se zice în amîndouă felurile, două numiri fiind puse aceluiaşi lucru. Căci Dumnezeu S-a arătat neamurilor prin naştere, El care era şi de-a pururea era din Cel ce pururea este mai presus de pricină şi de cuvînt[2] (căci nici nu a fost cuvînt mai sus decît Cuvîntul, care însemnează că nici nu a fost mai înainte vreo pricină pentru care S-a născut Fiul din Tatăl). Iar aceasta [întruparea] s-a făcut pentru noi mai pe urmă, ca Acela ce ni l-a dat pe a fi să ni-l dăruiască şi pe a fi bine, iar mai vîrtos pe noi, aceştia ce am căzut prin răutate şi neascultare dintru a fi bine, iarăşi să ne întoarcă la aceea prin întruparea Sa. Căci numele praznicului s-a pus „arătare” pentru că Dumnzeu S-a arătat, iar „naştere” pentru că S-a născut. Acesta este praznicul nostru, aceasta sărbătorim astăzi: venirea lui Dumnezeu către oameni, ca prin aceasta noi să ne ducem sau să ne întoarcem către Dumnezeu. Căci aşa este mai potrivit să zicem, că, lepădînd pe omul cel vechi, întru cel nou să ne îmbrăcăm (Efeseni 4:22-24); şi, precum întru Adam am murit, întru Hristos să viem, împreună cu El născîndu-ne, şi răstignindu-ne, şi îngropîndu-ne şi sculîndu-ne din morţi.[3] Căci trebuie să pătimesc întoarcerea cea bună la cele împotrivă, şi – aşa cum din cele bune au venit cele de întristare (adică din desfătarea raiului căderea în cele de aici) – aşa din cele de întristare să se întoarcă cele bune (adică petrecerea iarăşi în rai). „Căci, unde a prisosit păcatul, s-a înmulţit darul” (Romani 5:20). Iar dacă gustarea [din rodul oprit] ne-a osîndit, cu cît mai vîrtos ne-a îndreptat patima lui Hristos?

Să prăznuim deci nu cum este obiceiul în adunările norodului, ci precum place lui Dumnezeu. Nu lumeşte, precum vrea stăpînitorul lumii acesteia (Ioan 14:30), ci mai presus de lume, duhovniceşte. Nu cu cele ce ne sînt plăcute nouă, ci cu cele ce sînt plăcute Celui ce este al nostru (adică de un neam cu noi după omenire), iar mai vîrtos cu cele ce sînt plăcute Celui ce este Stăpîn al nostru (după dumnezeire). Nu cu cele ale neputinţei şi neascultării, ci cu cele ale vindecării şi mîntuirii. Nu cu cele ale zămislirii şi naşterii celei trupeşti, ci cu cele ale înnoirii şi naşterii celei duhovniceşti. Şi cum va fi aceasta? Să nu punem cununi de flori şi verdeaţă la pragurile uşilor, să nu facem jocuri, să nu împodobim uliţele, să nu ospătăm ochiul, să nu îndulcim cu sunet de fluier şi zicături auzul, să nu muierim mirosul cu parfumuri, să nu curvim gustul, să nu facem hatîr pipăirii. Căci acestea – zic adică simţurile, neînfrînîndu-se – sînt căi lesnicioase spre răutate şi intrări ale păcatului. Să nu ne subţiem şi să ne moleşim cu îmbrăcăminte moale alunecoasă împrejurul trupului şi a cărei bunătate este a se păstra netrebnică. Nu cu raze de pietre, nu cu străluciri de aur, nu cu meşteşuguri de vopsele, care mint frumuseţea cea firească şi s-au născocit împotriva chipului celui făcut de Dumnezeu. Nu cu ospeţe, cu cîntece şi cu beţii, cu care ştiu înjugate paturile şi curviile. Căci ale dascălilor celor răi (precum sînt adică ospeţele şi beţiile) rele le sînt şi învăţăturile, iar mai potrivit să zic, ale seminţelor celor rele, rele le sînt roadele. Să nu facem mese înalte cu grămezi de cărnuri şi de bucate, gătind şi pricinuind desfătări pîntecelui. Să nu alegem vinurile cele tămîioase şi mirositoare, dresurile şi îndulcirile bucătarilor, mirurile cele de mult preţ. Nici marea şi nici pămîntul să nu ne facă daruri din baliga cea de noi cinstită, căci aşa ştiu eu a preţui desfătarea. Să nu ne silim a ne întrece unul pe altul cu neînfrînarea. Căci neînfrînare e la mine tot ce este de prisos şi mai presus de trebuinţă, şi mai ales cînd alţii sînt flămînzi şi lipsiţi, făcuţi dintru acelaşi pămînt şi frămîntătură.

Ci acestea să le lăsăm Elinilor[4], şi trufiilor şi praznicelor lor, acelora care numesc „dumnezei” pînă şi pe cei ce se bucură de mirosul jertfelor de dobitoace şi care aşadar îl slujesc şi-l cinstesc pe dumnezeul lor cu pîntecele, răi cu adevărat, fiind scornitori, propovăduitori şi ucenici ai răilor draci. Iar nouă, care Îl închinăm pe Cuvîntul cel ipostatic al Tatălui, ne trebuie ceva ca să ne desfătăm? Să ne desfătăm în cuvîntul cel despre Dumnezeu şi despre cele dumnezeieşti, şi în legea cea dumnezeiască şi în povestirea atît despre altele, cît şi despre acelea ale praznicului de acum. Ca astfel desfătarea să fie potrivită şi nu departe de Cel ce ne-a chemat.

Sau voiţi (pentru că eu vă sînt astăzi ospătar), să vă pun înainte cuvîntul despre acestea vouă, oaspeţilor celor buni, pe cît este cu putinţă din destul şi bogat. Ca să cunoaşteţi că eu, cel străin[5], pot să-i hrănesc pe localnici; şi cel de la ţară pe cei din cetate; cel ce nu se desfătează pe cei ce se desfătează; şi cel sărac şi fără de casă pe cei străluciţi cu bogăţia. Şi voi începe de aici, iar voi, cîţi vă desfătaţi cu acestea, curăţiţi-vă – mă rog – mintea, auzul şi cugetul. Căci despre Dumnezeu şi dumnezeiesc este cuvîntul, ca să vă desfătaţi cu adevărat de cele ce nu se deşartă şi nu sînt zadarnice. Şi va fi acesta prea-deplin, dar şi prea-scurt, ca nici cu lipsa şi cu scurtimea să nu mîhnească, nici să fie greţos pentru saţiu şi lungime.

Dumnezeu a fost, este şi va fi pururea, iar mai bine să zic este pururea. Căci aceea, anume „a fost” şi „va fi”, sînt părţi ale vremii noastre şi ale firii celei curgătoare şi stricăcioase, iar Acela este pururea. Şi aşa Se numeşte pe Sine El, vorbind cu Moisi în munte: „Eu sînt Cel ce sînt” (Ieşirea 3:14). Căci El îl are pe a fi întru totul, cuprinzîndu-l întru Sine; şi nici început nu a avut, nici sfîrşit nu va avea, ca un noian de fiinţă nemărginit şi nehotărît împrejur, covîrşitor a toată înţelegerea şi nălucirea – şi a vremii, şi a firii – însemnat şi priceput de minte numai în chip umbrit. Dar şi de aceasta foarte întunecat şi puţin, nu din cele ale Lui (adică din firea Lui, căci aceasta este neînţeleasă), ci din cele ce sînt împrejurul Lui (adică din lucrările şi lucrurile Lui); o oarecare nălucire aducîndu-se din alt lucru, spre o închipuire şi asemuire a adevărului, care mai înainte de a se prinde de minte alunecă şi fuge mai înainte de a se înţelege, atît luminîndu-ne mintea – şi mai vîrtos de va fi curată – cît luminează vederea ochilor iuţeala fulgerului care nu stă, socotesc eu. Ca, prin ceea ce se înţelege [despre El], să ne tragă la Sine, căci nici nu nădăjduieşte cineva ce este cu totul de neînţeles, nici nu se ispiteşte a-l dobîndi. Iar cu ceea ce nu se înţelege, să ne minuneze; şi, minunîndu-ne, să fie mai mult dorit; şi, fiind dorit, mai mult să curăţească; şi, curăţind, să ne facă cu chip dumnezeiesc şi dumnezeieşti. Şi, făcîndu-ne noi întru acest fel, să vorbească de aici înainte ca şi cu ai Săi – cuvîntul îndrăzneşte a zice oarece cu vitejie – Dumnezeu unindu-Se şi cunoscîndu-Se cu dumnezei. Şi pe atît poate, pe cît îi cunoaşte acum pe cei ce se cunosc (1 Corinteni 13:12).[6]

Aşadar, nemărginit este Dumnezeu şi cu anevoie de înţeles. Şi numai aceasta se poate înţelege despre El, că este nemărginit, deşi cineva ar socoti că nu este cu anevoie de înţeles, de vreme ce are firea simplă[7]; ci este sau cu totul neînţeles, sau cu desăvîrşire înţeles. Ci vom cerceta în ce fel are firea simplă. Fiindcă simplitatea nu Îi este firea, după cum nici firea celor alcătuite nu este numai a fi alcătuite. Şi – fiindcă Cel nemărginit e privit despre amîndouă părţile, şi după început, şi după sfîrşit (căci ce este mai presus de acestea şi nu se cuprinde întru acestea este nemărginit) – cînd mintea va căuta la adîncul cel din sus (al veacurilor), neavînd unde să stea şi să se rezeme cu nălucirile cele pentru Dumnezeu, a numit „fără de început” nemărginirea şi nesfîrşirea; iar cînd priveşte la cele din jos şi care sînt după acestea, le numeşte „fără de moarte şi nepieritoare”; iar cînd le va aduna şi le va împreuna pe amîndouă, va zice „veşnic”. Căci veacul nu este vreme, nici vreo parte oarecare a vremii (eonos), fiindcă nici nu se numără (cu zile adică şi cu luni); ci, ceea ce ne este nouă vreme care se numără cu curgerea şi călătoria soarelui, aceasta este celor pururea vecuitori „veacul”, adică ceea ce se întinde ca o mişcare a vremii şi prelungire împreună cu cei ce sînt pururea vecuitori. Acestea se filosofează şi se zic de mine acum despre Dumnezeu. Căci nu este vreme a grăi mai multe, iar ceea ce ne stă înainte nu e despre teologie, ci despre iconomie (adică scopul nu ne este a grăi despre Dumnezeirea celor trei Ipostasuri, ci despre iconomia întrupării Domnului).

Iar cînd vorbesc despre Dumnezeu, vorbesc despre Tatăl, şi Fiul şi Sfîntul Duh, Dumnezeirea nerevărsîndu-Se şi întinzîndu-Se afară de acestea, ca să nu aducem în lăuntru mulţime de dumnezei; nici în lăuntrul acestora strîngîndu-Se şi hotărîndu-Se, ca să nu ne osîndim şi să fim defăimaţi că am sărăcit Dumnezeirea. Şi astfel să cugetăm fie cele ale Iudeilor, pentru întîietatea Unuia, fie cele ale Elinilor, pentru mulţimea dumnezeilor. Căci întru amîndouă răul este asemenea, măcar că se află întru cele împotrivnice. Deci aşa se află Sfînta Treime, Care şi de Serafimi Se acoperă şi Se slăveşte cu trei Sfinţenii, unite şi împreunate întru o domnie şi o Dumnezeire – precum şi de un altul din cei mai înainte de noi s-a filosofat şi s-a bogoslovit [teologhisit] prea-frumos şi prea-înalt.[8] Dar – fiindcă nu era de ajuns Bunătăţii (adică lui Dumnezeu celui bun) a Se mişca numai înaintea privirii Sale, ci trebuia ca binele să se reverse şi să se mute, pentru a fi mai multe cele primitoare de facerea de bine, căci acesta era lucru al Bunătăţii celei mari – Dumnezeirea (anume Tatăl) le gîndeşte întîi pe puterile cele îngereşti şi cereşti. Şi gîndirea s-a făcut lucru, împlinindu-se de către Cuvîntul şi săvîrşindu-se de către Duhul. Şi aşa s-au adus întru fiinţă strălucirile de-al doilea, slujitoare ale Strălucirii celei dintîi (sau duhuri înţelegătoare, sau foc oarecum nematerialnic şi fără de trup sau altă fire prea-aproape de cele zise, adică de foc şi de duh). Şi voiesc să zic că sînt nemişcate către rău şi au numai mişcarea către bine, ca unele ce sînt în preajma lui Dumnezeu şi care îşi primesc dintîi strălucirea de la Dumnezeu. Fiindcă cele de aici, de jos, îşi iau lumina de la o a doua strălucire (căci noi adică ne strălucim şi ne luminăm după dînşii şi printr-înşii). Dar mă pleacă a le socoti şi a le zice pe acestea nu cu totul nemişcate, ci cu anevoie de mişcat, cel ce pentru strălucire s-a făcut şi se zice „luceafăr”, iar pentru mîndrie „întuneric”, şi puterile cele potrivnice de sub dînsul care, cu fuga de la Cel bun, au zidit şi ne-au pricinuit nouă răutatea. Deci întru acest chip şi pentru aceste pricini (adică pentru bunătate, iar nu pentru trebuinţă) s-a adus de El întru fiinţă lumea cea înţeleasă (aşadar care se înţelege cu mintea), pe cît pot eu să filosofez şi să grăiesc drept despre aceste lucruri, măsurînd şi cercînd lucrurile cele mari cu cuvînt mic. Iar după ce s-au făcut bine cele dintîi, El gîndeşte a doua lume, materialnică şi văzută. Şi aceasta este cea alcătuită din cer, şi din pămînt şi din lucrurile ce sînt în mijlocul acestora, împreună aşezare şi amestecare lăudată cu adevărat pentru buna fire şi podoabă a fiecărei zidiri deosebi, dar mai lăudată pentru buna întocmire şi potrivire dintre toate ale ei. Fiindcă una către alta dintre zidiri şi toate către toate se află bine, spre împlinirea unei lumi, ca să arate că [Dumnezeu] este puternic a aduce întru fiinţă nu numai o fire apropiată de El, ci şi cu totul străină. Căci aproape de Dumnezeire sînt firile cele înţelegătoare şi care numai de minte sînt înţelese, iar cu totul străine sînt cele ce cad sub simţire; şi mai departe decît însăşi acestea sînt cele neînsufleţite şi nemişcate.

Dar ce trebuinţă ne este nouă de acestea? – va zice poate cineva din cei iubitori de praznic şi mai fierbinţi. Mînă calul la semn! – după cuvîntul cel de obşte (adică: Mută cuvîntul la scopul pricinii tale!). Filosofează-ne şi ne spune nouă despre cele ale praznicului, despre cele pentru care şedem astăzi aici. Aceasta voi şi face, cu adevărat, măcar că am început puţin mai de sus (adică de la teologie), silindu-mă aşa dorinţa de a bogoslovi [teologhisi] şi rînduiala cuvîntului. Deci mintea şi simţirea (adică lumea cea dintîi – îngerii, lumea care se înţelege cu mintea – şi lumea cea de-a doua, aceasta care cade sub simţire), una de alta alegîndu-se şi deosebi zidindu-se, stăteau acum în hotarele lor şi purtau în sînul lor mărimea Cuvîntului Ziditor (adică puterea şi înţelepciunea), lăudători fiind fără de glas şi propovăduitori arătaţi ai lucrării celei mari şi minunate. Dar încă nu era amestecare din amîndouă şi împreunare a celor împotrivnice (adică a lumii celei înţelese de minte şi a celei simţite), care este arătare (semn) de mai mare înţelepciune, şi de bogăţie şi îndestulare către firi (anume către zidirea firilor), şi nici toată bogăţia bunătăţii nu era cunoscută. Deci aceasta voind să arate Cuvîntul cel meşter şi cugetînd El la o vieţuitoare din amîndouă – zic din firea cea nevăzută şi din cea văzută – îl zideşte pe om. Şi – luînd trupul de la materie (adică de la pămînt), care acum se adusese întru fiinţă; iar de la Sine punînd suflare de viaţă, pe care cuvîntul Scripturii o ştie şi o numeşte „suflet înţelegător şi chip al lui Dumnezeu” – îl pune pe pămînt ca pe o a doua lume mică într-una mare, ca pe un alt înger (adică vestitor), închinător amestecat, privitor al zidirii celei văzute, tăinuitor al celei înţelese de minte, împărat al celor de pe pămînt, împărăţindu-se de sus, pămîntesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi înţeles de minte, întru mărime şi întru smerenie (mărimea adică pentru suflet şi pentru nemurire, iar întru smerenie pentru trup şi pentru moarte). Unul şi acelaşi, duh şi trup: duh pentru har şi facerea de bine, iar trup pentru înălţare (adică pentru mîndrie); aceea ca să rămînă şi să-L slăvească pe Făcătorul de bine, iar aceasta ca să pătimească şi, pătimind, să-şi aducă aminte şi să se înţelepţească atunci cînd se înalţă pentru mărime. Vieţuitoare care aici se iconomiseşte şi se ocîrmuieşte, şi se mută în altă parte şi – ca să zic sfîrşitul tainei – care, prin plecarea către Dumnezeu, se îndumnezeieşte. Căci către aceasta mă duce puţina luminare a adevărului, adică la a vedea strălucirea lui Dumnezeu şi a mă străluci. A o vedea – zic – vrednică de Cel care m-a alcătuit, şi Care mă va desface (întru moarte) în cele din care am fost alcătuit şi Care mă va aduna iarăşi mai înalt (întru înviere).

Pe vieţuitorul acesta l-a pus în rai (oricare a fost raiul cîndva), cinstindu-l cu voinţă liberă, ca binele să fie nu mai puţin al celui ce îl alege (al omului) decît al Celui ce a dat seminţele (al lui Dumnezeu); lucrător de pomi nemuritori – poate de gîndiri dumnezeieşti, fie mai simple şi mai de jos, fie mai desăvîrşite şi mai înalte; gol cu simplitatea, şi cu nevicleşugul şi cu viaţa cea fără de meşteşug (care nu avea trebuinţă de meşteşuguri) şi fără de tot acoperămîntul şi apărarea; căci astfel trebuia să fie cel ce s-a zidit dintru început. Şi îi dă lege, ca o materie şi pricină a stăpînirii de sine [voinţă liberă], iar legea era porunca din care pomi (adică gîndiri dumnezeieşti) trebuia el să se împărtăşească şi de care să nu se atingă. Iar acesta era pomul cunoştinţei, care nici nu s-a sădit rău din început, nici nu s-a oprit pentru vreo zavistie [a lui Dumnezeu faţă de om]. Să nu îşi trimită într-acolo limbile lor luptătorii de Dumnezeu, nici să urmeze şarpelui (adică diavolului)! Ci pomul era bun dacă omul s-ar fi împărtăşit de el în bună vreme. Căci pomul era privire (adică gîndire) înaltă – după socoteala mea – la care a se sui le este fără de primejdie acelora ce sînt mai desăvîrşiţi cu deprinderea, dar nu bun celor ce încă sînt mai simpli şi mai lacomi cu pofta; aşa cum nici hrana cea desăvîrşită nu este folositoare celor ce încă sînt plăpînzi şi au încă trebuinţă de lapte. Iar după ce – din zavistia diavolului şi din bîntuiala pe care a pătimit-o muierea (ca o mai molatică), pe care a adus-o şi lui Adam (ca o mai înduplecătoare, vai de neputinţa mea, căci a mea este cea a strămoşului) – [aşadar după ce omul] a uitat porunca ce i s-a dat şi s-a biruit de gustarea cea amară (Facerea 3:21-23), atunci se izgoneşte pentru păcat şi de la pomul vieţii, şi din rai, şi de la Dumnezeu; şi se îmbracă cu „hainele de piele”, poate cu trupul acesta gros, şi muritor şi aspru. Şi aceasta cunoaşte mai întîi, adică ruşinea sa, şi se ascunde de la Dumnezeu. Totuşi, şi de aici cîştigă ceva: moartea, anume curmarea păcatului, ca să nu fie răul fără de moarte şi veşnic. Şi astfel munca [pedeapsa] se face iubire de oameni. Căci aşa cred eu că munceşte Dumnezeu.

Şi – după ce mai întîi s-a certat în multe chipuri pentru păcatele cele multe pe care le-a odrăslit rădăcina răutăţii întru osebite pricini şi vremi: prin cuvînt (precum Adam), prin Lege, prin prooroci, prin faceri de bine, prin îngroziri, prin răni, prin ape, prin arderi, prin războaie, prin biruinţe, prin biruiri, prin semne (din cer, din aer, din pămînt, din mare), prin schimbări nenădăjduite de bărbaţi, de cetăţi, de neamuri; lucruri prin care sîrguinţa era să zdrobească răutatea – pe urmă [omul] are trebuinţă de o doctorie mai tare pentru o mai cumplită boală, adică pentru ucideri între sine, pentru prea-curvii, pentru jurăminte mincinoase, pentru turbările pentru partea bărbătească şi pentru răutatea cea mai de pe urmă şi cea mai întîi dintre toate răutăţile: slujirea idolilor şi mutarea închinării de la Făcător la zidiri. Şi, fiindcă acestea aveau trebuinţă de mai mare ajutor, mai mare şi dobîndeşte. Iar acesta a fost Însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu, Cel mai înainte de veci, Cel nevăzut, Cel necuprins cu mintea, Cel fără de trup, începutul cel fără de început, lumina cea din lumină, izvorul vieţii şi al nemuririi, însemnarea cea întocmai a frumuseţii celei dintîi (adică a Tatălui), pecetea cea nemişcată (adică neprefăcută), Chipul cel neschimbat, Cuvîntul şi hotărîrea Tatălui. El vine la chipul Său, şi Se îmbracă cu trup pentru trup şi Se împreună cu suflet înţelegător pentru sufletul meu, curăţindu-l pe cel asemenea cu cel asemenea. Şi întru toate Se face om, afară de păcat (Evrei 4:15), născîndu-Se adică din Fecioara, care şi cu sufletul şi cu trupul a fost curăţită mai înainte de Duhul. Căci trebuia ca şi naşterea să se cinstească şi fecioria să se pună mai sus cu cinstea, ieşind în lume Dumnezeu cu firea omenească luată asupră-Şi, una din două firi potrivnice, din carne şi din duh, una îndumnezeind, iar alta îndumnezeindu-se.

O, minunată împreunare! O, prea-slăvită amestecare! Cel ce este Se face, şi Cel nezidit Se zideşte şi Cel neîncăput Se încape, prin mijlocirea sufletului cugetător, care este în mijloc, între dumnezeire şi grosimea trupului. Şi Cel ce îmbogăţeşte sărăceşte, căci sărăceşte cu trupul meu, ca eu să mă îmbogăţesc cu dumnezeirea Lui. Şi Cel plin Se deşartă, căci se deşartă de slava Sa pentru puţină vreme, ca eu să mă împărtăşesc de plinătatea Sa. Care este bogăţia aceasta a bunătăţii? Ce este această taină care s-a făcut cu mine? M-am împărtăşit de chipul cel dumnezeiesc, şi nu l-am păzit; Se împărtăşeşte de trupul meu, ca şi chipul să-l mîntuiască, şi trupul să-l facă nemuritor. Cea de-a doua împărtăşire cu noi e cu mult mai prea-slăvită decît cea dintîi, pe cît atunci a dat [omului] ce era mai bun, iar acum ia El ce este mai prost. Aceasta este mai dumnezeiască decît cea dintîi, aceasta este mai înaltă pentru cei ce au minte.

Către acestea, ce ne zic nouă năpăstuitorii, luătorii de seamă cei amari ai Dumnezeirii, defăimătorii lucrurilor celor lăudate, cei întunecaţi către lumină, cei neînvăţaţi către înţelepciune, pentru care Hristos a murit în zadar, zidirile cele nemulţumitoare, născocirile vicleanului? Cu aceasta Îl învinuieşti pe Dumnezeu, anume cu facerea de bine? Pentru aceasta este El mic, pentru că S-a arătat smerit pentru tine (Ioan 10:11)? Pentru că Păstorul cel bun, Care Îşi pune sufletul pentru oi (Luca 15:4), a venit la oaia ce se rătăcea pe dealurile şi pe munţii pe care jertfeai[9] şi a aflat-o (Luca 15:4)? Şi pentru că, aflînd-o, a luat-o pe umeri, pe care a luat şi lemnul (adică crucea)? Şi pentru că, luînd-o, a suit-o la viaţa cea de sus? Şi pentru că, suind-o, a numărat-o împreună cu celelalte (Luca 15:8, 9)? Pentru că a aprins făclie însuşi trupul Său şi a măturat casa, curăţind lumea de păcat? Pentru că a căutat drahma (Luca 15:8), anume chipul cel împărătesc, care era îngropat în patimi? Şi pentru că a chemat puterile îngereşti pentru aflarea drahmei şi le-a făcut părtaşe ale veseliei, pe prietenele Sale, pe care le făcuse şi cunoscătoare tainice ale iconomiei (adică slujitoare întrupării)? Pentru că Lumina cea prea-strălucitoare urmează făcliei celei înainte-mergătoare (Ioan 5:35) şi Mirele aducătorului de mireasă, cel ce găteşte Domnului norod ales şi îl curăţeşte mai-nainte prin apă către Duh (Matei 3:3)? Cu acestea Îl învinuieşti pe Dumnezeu? Pentru acestea Îl socoteşti mai de jos, pentru că Se încinge cu fotă, şi spală picioarele ucenicilor şi arată smerenia drept cale prea-bună a înălţării (Ioan 13:5)? Pentru că Se smereşte pentru sufletul ce s-a gîrbovit la pămînt, ca să-l înalţe pe cel plecat în jos de păcat (Luca 13:11)? Dar cum de nu osîndeşti şi că mănîncă cu vameşii, şi-i face ucenici ai Săi, ca să dobîndească şi El ceva (Matei 9:11)? Care este dobînda aceasta? Mîntuirea păcătoşilor, fără numai dacă nu-l va învinui cineva şi pe doctor că se gîrboveşte plecîndu-se peste pătimiri şi suferă putori ca să dea sănătate celor ce pătimesc; sau pe cel ce se pogoară în groapă ca să scape, după porunca Legii, dobitocul cel căzut într-însa (Deuteronom 22:4).

S-a trimis, cu adevărat (Ioan 4:34), dar ca om (căci era din două firi), de vreme ce după legea trupului S-a şi ostenit (Ioan 4:6), a şi flămînzit (Matei 4:2), a şi însetat (Luca 12:34), S-a şi înfiorat şi a lăcrimat (Ioan 11:35). Iar dacă a fost trimis şi ca Dumnezeu, ce este aceasta? Socoteşte că „trimiterea” este buna-voinţă a Tatălui, la care le aduce pe cele ale Sale, pe care Îl cinsteşte ca început dincolo de timp şi ca să nu pară că este potrivnic Lui [Tatălui]. Fiindcă se spune, e drept, că a fost dat de Tatăl spre moarte (Matei 17:22), dar s-a scris şi aceea că El S-a dat de voie (Galateni 2:20). Şi [se zice] că a fost sculat din morţi de către Tatăl (Fapte 3:15; 5:30, 31), dar s-a scris şi aceea că El Însuşi S-a sculat şi S-a înălţat. Acelea sînt arătare a bunăvoinţei Tatălui, iar acestea a puterii Fiului. Dar tu vorbeşti de cele care Îl micşorează şi le treci sub tăcere pe acelea care Îl înalţă; apoi, Îi treci la socoteală că a pătimit, dar aceasta, că a pătimit de buna Lui voie, nu spui.

Asemenea socotinţe pătimeşte şi acum Cuvîntul: de către unii este cinstit ca Dumnezeu şi unit cu Dumnezeu[10], iar de către alţii[11] ca un trup este necinstit şi despărţit de Dumnezeire. Pe care să Se fi mîniat mai mult? Sau – mai bine zis – cui îi va ierta mai mult? Căci trebuie ca şi aceia să despartă, şi aceştia să unească – unii după număr, alţii după Dumnezeire. Te poticneşti de trupul Lui? S-au poticnit de el şi Iudeii (Ioan 8:13). Sau Îl numeşti şi „Samarinean” (Luca 8:48)? Căci restul îl voi trece sub tăcere. Nu crezi în dumnezeirea Lui? Dar aceasta nu au făcut-o nici măcar dracii – o tu, mai necredincios şi decît dracii şi mai nemulţumitor decît Iudeii! Aceia au recunoscut drept Dumnezeu pe alungătorul lor, căci se încredinţau de aceasta din cele ce pătimeau; aceştia au socotit numirea de „Fiu” glas însemnător de a fi El de aceeaşi cinste cu Tatăl; iar tu nu primeşti nici a fi El întocmai cu Tatăl şi nu-i mărturiseşti nici dumnezeirea. Mai bine îţi era dacă te tăiai împrejur şi dacă te îndrăceai – ca să spun şi ceva de rîs – decît să fi întru netăiere împrejur şi sănătos, dar să duci viaţă de nelegiuit şi de necredinţă în Dumnezeu.

Puţin mai pe urmă însă Îl vei vedea pe Iisus curăţindu-Se în Iordan (Matei 3:13) cu curăţirea mea, sau mai degrabă curăţind apele prin curăţirea Lui, fiindcă Cel care ridică păcatul lumii nu avea trebuinţă de curăţire. Vei vedea şi cerurile deschizîndu-se şi mărturisindu-L Duhul cu Care este de un neam (adică de o fiinţă), şi Îl vei vedea şi ispitit, şi biruind ispita, şi slujit de îngeri (Matei 4:23, 24), şi vindecînd toată boala şi neputinţa (Luca 7:10) şi înviind morţi (o de te-ar fi înviat pe tine, cel omorît de socoteala cea rea!). Îl vei vedea şi gonind draci (Marcu 1:27), uneori prin El Însuşi, alteori prin ucenicii Lui (Matei 14:21); hrănind mii de oameni cu puţine pîini, şi umblînd cu picioarele pe deasupra mării (Marcu 14:21); şi vîndut (Marcu 15:15), şi răstignit şi răstignind cu El şi păcatul meu (Isaia 53:7). Îl vei vedea adus ca un miel spre junghiere, şi totodată jertfitor ca preot; îngropîndu-Se ca om, şi sculîndu-Se din morţi ca Dumnezeu; şi, după aceea, înălţîndu-Se şi avînd să vină întru slava Sa. O, cîte prilejuri de prăznuire sînt în fiecare din tainele lui Hristos! – taine al căror scop este unul: desăvîrşirea, şi zidirea mea din nou şi întoarcerea mea la Adam cel dintîi.

Acum însă, tu primeşte naşterea, şi saltă de bucurie – dacă nu ca Ioan în pîntece (Luca 1:41), atunci ca David pentru aşezarea chivotului (2 Împăraţi 6:4) – şi te cucerniceşte de înscrierea mulţumită căreia ai fost scris în ceruri (Luca 2:2) şi să ai la evlavie naşterea mulţumită căreia ai fost dezlegat de legăturile naşterii! Cinsteşte micul Vitleem, care te-a întors din nou în rai! Închină-te în faţa ieslei mulţumită căreia, atunci cînd erai necuvîntător (neraţional), ai fost hrănit de Cuvîntul! „Cunoaşte ca boul pe stăpînul – îţi porunceşte Isaia – şi ca asinul ieslea domnului său!” (Isaia 1:3), fie că eşti din cele curate de sub lege, care rumegă cuvîntul (adică învăţătura cea dreaptă) şi sînt potrivite pentru jertfă, fie că eşti dintre cele încă necurate, şi oprite a fi mîncate, şi neîngăduite de a fi jertfite şi din latura cea păgînească! Aleargă cu steaua şi adu-I daruri cu Magii – aur, tămîie şi smirnă – ca unui împărat, şi ca unui Dumnezeu şi ca unui mort din pricina ta! Slavosloveşte împreună cu păstorii, cîntă cu îngerii, dănţuieşte cu Arhanghelii! Şi să fie praznic obştesc al puterilor cereşti şi al celor pămînteşti! Căci sînt încredinţat că şi acelea se veselesc şi prăznuiesc astăzi împreună cu noi, căci sînt cu adevărat iubitoare de oameni şi de Dumnezeu, precum acelea aduse de David, puteri care se înalţă cu Hristos după pătimire, şi Îi ies în întîmpinare şi care se îndeamnă între ele la ridicarea porţilor (Psalmul 24:7-10).

Un singur lucru să urăşti din cele legate de naşterea lui Hristos: uciderea pruncilor de care Irod. Ba chiar şi pe aceasta o cinsteşte, jertfa aceasta de vîrsta lui Hristos, jerfită pentru jertfa cea nouă! Dacă va fugi în Egipt, cu osîrdie fugi şi tu împreună cu El! Căci bine este a fugi împreună cu Hristos cel gonit! Dacă va zăbovi mai mult în Egipt (Osea 11:2), cheamă-L din Egipt, iar aceasta va fi de te vei închina Lui acolo bine! Călătoreşte fără de prihană prin toate vîrstele şi puterile lui Hristos, ca un ucenic al lui Hristos! Curăţeşte-te (depărtîndu-te de lucrurile cele rele), taie-te împrejur (tăind gîndurile cele pătimaşe), leapădă acoperămîntul de la naştere! Învaţă apoi în biserică! Alungă-i pe cei care-L crîşmăresc pe Dumnezeu! Lasă-te lovit cu pietre, de va fi să suferi şi aceasta; vei scăpa de aruncători – ştiu bine – şi vei fugi printre ei ca un dumnezeu (făcîndu-te adică după dar)! Căci Cuvîntul nu Se loveşte cu pietre. Dacă vei fi dus în faţa lui Irod, să nu-i răspunzi cele mai multe! Se va cuceri de tăcerea ta mai mult decît de cuvîntările cele lungi! Dacă vei fi biciuit, tu caută şi celelalte pătimiri! Gustă fiere pentru gustarea aceea, adapă-te cu oţet, caută scuipări, primeşte lovituri de vargă, primeşte palme, încununează-te cu spini – adică cu asprimea vieţii după Dumnezeu! Îmbracă-te cu haina cea mohorîtă, primeşte trestie! Fii închinat şi cinstit de batjocoritorii adevărului! Pe urmă, răstigneşte-te cu El, îngroapă-te cu rîvnă cu El, ca să înviezi împreună cu El, şi să fii împreună slăvit cu El şi să împărăţeşti împreună cu El, văzîndu-L pe Dumnezeu atît cît este cu putinţă şi fiind şi tu văzut de El, care este închinat şi mărit în Treime, pe Care şi acum Îl rugăm să ni Se arate cît ne este cu putinţă nouă, celor legaţi cu legăturile trupului, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine mărire în veci! Amin!

din Sfintii Parinti despre Nasterea si Intruparea Cuvantului, publicate de Florin Stuparu la ed. Sophia

[1]„Cîntaţi Domnului cîntare nouă, cîntaţi Domnului, tot pămîntul!”

[2] De logos, de raţiunea de a fi.

[3] „Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1 Corinteni 15:22).

[4] Prin „Elini”, se înţeleg toţi păgînii din împărăţia romană, moştenitoare a aceleia elenistice întemeiată de Alexandru Machidon, care cuprindea aproape întreaga lume.

[5] Căci era venit din Asia.

[6] Stihul este aşa: „Acum cunosc din parte, iar atunci voi cunoaşte pre­cum am şi fost cunoscut.” Pe care Sfinţitul Teofilact îl tîlcuieşte astfel:

„Dumnezeiescul Apostol doboară mîndria Corintenilor în chip îndoit. Întîi, arată că cunoştinţa pe care o avem acum, în lumea aceasta, e «din parte», nedesăvîrşită. Apoi, spune că nici această cunoştinţă nedesăvîrşită de acum nu o avem de la noi, căci zice: Nu eu L-am cunoscut pe Dumnezeu, ci Dumnezeu m-a cunoscut şi a alergat după mine. Tot astfel, în cealaltă viaţă, şi eu Îl voi cunoaşte pe Dumnezeu şi voi alerga după Dînsul mai mult decît L-am cunoscut şi am alergat după El acum. Aşa se întîmplă de pildă şi cu cel ce şade în întuneric: pînă ce nu vede soarele, nu aleargă după frumuseţea razei lui, ci raza îi arată frumuseţea sa, cînd îl luminează; iar după ce va vedea şi va primi acela raza soarelui în ochii săi, atunci aleargă şi el după lumină. Aşadar, aceasta însemnează zicerea «precum am şi fost cu­noscut». Nu că Îl vom cunoaşte fără schimbare pe Dumnezeu, precum ne-a cunoscut Dumnezeu, ci că, precum a alergat Dumnezeu în urma noastră şi ne-a apropiat de Sine-Şi, aşa şi noi vom dori atunci să ne apropiem de El. Şi, ca să luminez zicerea aceasta, voi da o pildă. Să zicem că cineva ar afla un prunc de bun neam şi frumos la faţă aruncat în drum. Şi l-ar lua să-l hrănească, crescîndu-l cu bună creştere, iar apoi l-ar îmbogăţi cu bogăţie şi l-ar băga în curţile împărăteşti. Copilul acela, cît este prunc, nu simte nici una din binefacerile acestea şi nu cunoaşte iubirea de oameni pe care a arătat-o către el omul acela. Iar cînd se va face bărbat şi va ajunge în cunoştinţă desăvîrşită, atunci va cunoaşte binefacerea lui şi-l va iubi după cum se cuvine. La fel şi noi, care în viaţa aceasta nu am cunoscut frumuseţea şi slava Făcătorului de bine şi Ziditorului nostru Dumnezeu, o vom cunoaşte atunci, după putinţa omenească, şi ne vom apropia şi-L vom iubi. De aceea, şi Teodorit zice că acest «am fost cunoscut» e în loc de: «m-am apropiat»“ (în tîlcuirea la epistolele lui Pavel).

[7] nealcătuită din părţi

[8] E vorba fie de Sfîntul Atanasie cel Mare, fie de Sfîntul Dionisie Areopagitul.

[9] Cine citeşte cărţile Cronicilor sau ale Împăraţilor vede că Evreii au fost în cea mai mare parte a vremii idolatri, avînd, pe lîngă biserica lui Dumnezeu din Ierusalim, şi jertfelnice şi capişti păgîneşti aşezate pe aşa zisele „locuri înalte”, pe dealuri şi munţi. Din cînd în cînd, cîte un împărat bine-credincios (au fost doar cîţiva) nimicea aceste aşezăminte şi oprea pentru o vreme închinarea idolească. Aşa a fost acel Iosia (vezi Cartea a patra a Împăraţilor, capitolele 22, 23, şi Cartea a doua a Cronicilor, capitolele 34, 35), despre care fericitul Teodorit zice aşa: „Iosia, împăratul Iudeilor, a fost foarte bine-credincios. Acesta, după ce a văzut că cea mai mare parte a norodului a îmbrăţişat slujba idolilor, a poruncit ca toţi preoţii idolilor să se junghie, şi capiştile lor să se surpe din temelii. Şi, săpînd mormintele preoţilor idoleşti, a ars de tot şi oasele acestora, împreună cu capiştile dracilor. Apoi, aducînd tot norodul, l-a dojenit să se pocăiască, şi pe Dumnezeu să-L milostivească, şi în acest chip să scape de desăvîrşita pierzare ce se îngrozise asupra lui, căci Olda Proorociţa proorocise la tot norodul grele şi cumplite pedepse” (în tîlcuirea Psalmilor). Iar apoi aşezămintele Satanei răsăreau din nou, surpînd în inima Evreilor credinţa în Dumnezeul cel viu, Acela care era cu ei în fiecare clipă.

[10] E vorba de savelieni, următorii ereticului Savelie. Căci ei propovăduiau întru Dumnezeire un singur ipostas (persoană) cu trei nume.

[11] Adică de arieni, care, coborîndu-L pe Fiul în zidire, Îl despărţeau de dumnezeirea Tatălui.