Arhimandritul Melchisedec Dumitriu a fost stareţ din anul 1936 cu o întrerupere de aproape 4 ani (1940-1946), când a revenit din nou la acest post, iar în perioada 1940-1946 a funcţionat ca secretar personal al Patriarhului Nicodim, după care la de data 1 august 1946, a fost trimis din nou stareţ la Neamţ. Stareţul Melchisedec era trecut în evidenţele Securităţii pentru motivul că „este conducător şi organizator, element cu multă influenţă mistică asupra populaţiei”. Într-o notă a Securităţii apărea următoarea informaţie despre el: „Cel mai blând şi măreţ om din timpul nostru, Arhim. Melchisedec Dumitriu, acest om este înzestrat de Dumnezeu cu mare putere, e făcător de minuni. A făcut unele lucruri pe care dacă auzi nu-ţi vine să crezi, se ridică la zeci şi sute numărul celor pe care i-a vindecat sau acelor care au avut necazuri şi el i-a scăpat. Dacă vreţi să vă duceţi la acest călugăr sfânt, să nu spuneţi că vă duceţi direct la el, pentru ca ceilalţi să nu ia în nume de rău, când intraţi la el spuneţi ce vreţi şi precis vă va ajuta”.

Melchisedec Dumitriu se interesa să afle adresa fiecărui deţinut, dintre foştii seminarişti, ca să ştie şi el pe cine a avut în seminar, căci în anul 1949, la seminar au stat numai călugări catolici, care au fost arestaţi de organele noastre. După arestare, ca măsură luată de Mitropolie asupra lui Dumitriu Melchisedec a fost aceea că l-a mutat ca preot deservent la M-rea Războieni din raionul Piatra-Neamţ. Iar pe Victor Ojog la Mănăstirea Almaş tot din Piatra Neamţ, care era mănăstire de călugăriţe, dar fiind în apropiere, călugării de la Mănăstirea Neamţ le duceau acestora alimente. În timpul unei vizite, Arhim. Melchisedec s-a arătat bucuros că a scăpat din închisoare şi a mărturisit că era groaznic numai când se închidea uşa, în rest a avut parte de tratament bun, doar cei de la Securitate erau mai aspri când îl anchetau. Probabil că Lt. Dolhescu a vrut să-şi facă un titlu de glorie din cazul lor. El a primit cu resemnare toată întâmplarea şi i-a mulţumit lui Dumnezeu că a putut să rabde aceste încercări.

La 10 august potrivit dispoziţiilor Sf. Sinod, Stareţul Melchisedec a fost îndepărtat din monahism, în luna mai 1960 şi a fost mutat la Mănăstirea Topliţa, iar aici a vieţuit până în anul 1973. Nici în Mănăstirea Topliţa nu a găsit linişte, căci şi aici organele Securităţii „îi făceau vizite”, aşa cum se arată într-un raport că: acest călugăr de la Mănăstirea Topliţa, „este în etate de 79 de ani, relaţiile acestuia se rezumă la persoane mistice”. în anul 1973 s-a stabilit la Catedrala „Reîntregirii” din Alba Iulia, unde a vieţuit până în anul morţii sale, 1975.

Arhimandritul Victor Ojog

Victor Ojog s-a născut la data de 13 noiembrie 1909, în com. Colăneşti-Tecuci şi a intrat ca frate la Mănăstirea Neamţ în anul 1924, în anul 1932 a fost hirotonit diacon, iar preot în 1939. Datorită calităţilor sale vocale a fost trimis la studii la Academia de Muzică Bisericească de la Bucureşti, pe care absolvit-o în anul 1945. In mănăstire a îndeplinit ascultările de Eclesiarh Mare, Egumen şi profesor la Seminar. Din rapoartele şi informaţiile Biroului de Securitate Tg. Neamţ reieşea că: „în anii 1939-1940 a organizat cuiburile legionare în mănăstire, sprijinind şi luând parte la toate şedinţele şi ceremoniile ce se făceau. În timpul războiului a avut o atitudine ostilă faţă de Uniunea Sovietică şi a ajutat germanii care erau cantonaţi la mănăstire. Victor Ojog împreună cu alţi prieteni ai săi ascultă la radio diferite posturi reacţionare, iar apoi cele auzite le difuzează prin mănăstire”. Arhim. Victor Ojog a fost numit duhovnic la Mănăstirea Almaş din raionul Piatra Neamţ. În 1957, din cauza regimului a fost transferat la Mănăstirea Moldoviţa, iar în 1959, după Decretul 410, a fost trimis din mănăstire în viaţa civilă, inclus între cei din prima listă. La 10 august 1959, potrivit dispoziţiilor St. Sinod, Victor Ojog a fost îndepărtat din monahism şi a ajuns taxator pe autobuz I.R.T.A, Piatra Neamţ. Retras în oraşul Piatra Neamţ ca simplu pensionar, în anul 1972 a paralizat şi după multe luni de suferinţă i s-a amputat piciorul stâng, care nu se mai putea vindeca, deoarece bolnavul era diabetic. Zbuciumul care i-a fost rânduit de Domnul părintelui Victor Ojog în perioada anilor 1959-1973 nu se poate descrie, căci fiecare îşi poate da seama ce înseamnă a fi departe de casă. În ziua de 10 februarie 1973, pe când era în drum spre Bacău ca să ajungă la sora lui cu domiciliul acolo, a încetat din viaţă. În ziua de 12 februarie, ora 21, a fost adus la M-rea Neamţ şi a fost aşezat în Biserica „Sfântul Gheorghe”. Joi 15 februarie 1973, după rânduiala monahală, a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii, condus fiind de către un sobor de 24 preoţi şi diaconi, atât din M-rea Neamţ cât şi din alte mănăstiri, care l-au cunoscut cât a fost în viaţă.

Monahi nemţeni, vizaţi de Securitate

Ceea ce s-a petrecut în domeniul religios în perioada comunistă nu poate fi înţeles fără o scurtă privire asupra realităţilor bisericeşti din România de dinainte de anul 1944, deoarece regimul comunist a ştiut să se folosească cu abilitate, în interes propriu, de toate slăbiciunile şi conflictele existente. Problema colaboratorilor şi a informatorilor Securităţii aflaţi în interiorul Bisericii trebuie atent reevaluată, deoarece şi aici există o serie întreagă de prejudecăţi. Pe baza unor statistici parţiale, dar totuşi cu o anumită relevanţă, nu se poate afirma că procentul de informatori din cadrul BOR a fost mai mare sau mai redus faţă de celelalte culte. Securitatea a căutat să aibă atâţia informatori cât era nevoie pentru a ţine sub control „situaţia operativă”. Iniţial, urmărirea activităţii cultelor a fost încredinţată Serviciului III din cadrul Direcţiei I a Securităţii, Bisericii Ortodoxe fiindu-i rezervat Biroul 1, cu cele mai multe cadre. În cele ce urmează prezentăm cazul a doi monahi, luaţi în mod special în vizorul Securităţii: Protos. Petru Pogonat şi Arhim. Mina Prodan.

Petru Pogonat s-a născut la 23 ianuarie 1880 în Bârlad, jud. Tutova, a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti şi cursurile şcolii de Doctorat ale Facultăţii Juridice din Paris. A intrat în monahism la Mănăstirea Neamţ ladata de 22 ianuarie 1947, iar în seara zilei de 23 august 1947, la slujba privegherii, a fost tuns în schima monahală. A fost hirotonit diacon în ziua de 5 septembrie 1947, iar în ziua de 6 septembrie, preot, duhovnic şi protosinghel de către Episcopul Pavel Ploieşteanul.

Presiunile care s-au pus asupra lui de către Organele de Securitate erau foarte mari, mereu fiind ameninţat că va fi arestat din cauza politicii şi activităţii pe care le-a dus înainte de a îmbrăţişa viaţa monahală. El însuşi declara: „mi-e foarte teamă să nu fiu arestat. Aştept cu nerăbdare venirea primăverii anului 1953, deoarece se vor schimba lucrurile”. în toamna lui 1956, fiind în vizită prof. academician Roller, cu o delegaţie din URSS, care a fost primit de Părintele Petru Pogonat, căruia îi era încredinţată ascultarea de ghid al mănăstirii, cu prilejul acestei delegaţii din URSS translatorul nu traducea întocmai ceea ce spunea Părintele Petru. În cele din urmă, acesta indignat de aceste false istorisirii, s-a răstit la ghid: „nu permit, înţelegi, nu permit să se falsifice istoria patriei mele!!!” Iar în urma discuţiilor avute, Roller a raportat că la Mănăstirea Neamţ este un mare duşman al comunismului şi se impune să fie trimis în altă parte, fiind un real pericol pentru tineret. Stareţul i-a comunicat Părintelui Petru dispoziţia celor de sus şi că trebuie să plece la Schitul Icoana.

Însă există şi o altă versiune care arată că, în biserică, pe când vorbea Părintele Pogonat despre icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, ghidul l-a întrebat „ce minune a făcut icoana?”, iar Părintele i-a răspuns: „Ce minune mai mare decât aceasta poate să facă icoana, că dracii de comunişti restaurează mănăstirea”. În urma acestor declaraţii acide, dar şi pentru faptul că era un intelectual şi făcuse parte din partidul „cuziştilor”, urma să fie arestat. Însă, în urma intervenţiilor lui Mihail Sadoveanu, avea să plătească numai cu surghiunul. Autorităţile Statului s-au sesizat şi urma să fie arestat, dar stareţul Melchisedec, printr-o fină diplomaţie, l-a detaşat la Schitul Icoana, pentru a fi departe de lume şi a-l face pierdut din ochii Securităţii. Nu a mai apucat să plece deoarce s-a îmbolnăvit şi a decedat în 1957.

Mina Prodan, egumen al Schitului Vovidenia, Mănăstirea Neamţ, era acuzat că „are o atitudine potrivnică regimului, astfel din unele scrisori ale sale rezultă că regimul duce prigoană împotriva religiei, aducând calomnii la adresa ţărilor cu democraţie populară, afirmând în scrisorile sale că a venit satana cu toate relele lui, lansând zvonuri că se desfiinţează toate mănăstirile. Tot el îndeamnă pe cetăţeni să îşi petreacă mai mult timp în rugăciuni afirmând că a sosit timpul de apoi”.

Represiunea monahilor din Mănăstirea Neamţ

Mănăstirile au intrat la început în atenţia Securităţii, în primul rând datorită fenomenului rezistenţei armatei anticomuniste. Într-o notă a Securităţii se arăta că „experienţa democraţiilor populare vecine, ca şi experienţa serviciilor noastre de securitate au dovedit că multe mănăstiri au devenit locuri de găzduire a unor elemente legionare sau de rezistenţă, fie depozite clandestine de muniţii. Din această cauză ele constituie obiective pentru acţiunile informative”. Încercând să contureze o hartă a mănăstirilor din România, organele represive ajungeau la următoarele concluzii: „în prezent (1949) există în Republica Populară Română numai mănăstiri ortodoxe, stilisto-lipoveneşti şi romano-catolice. Astfel se prezintă situaţia în cazul mănăstirilor ortodoxe: în ţară există 206 mănăstiri şi schituri cu 5.564 călugări şi călugăriţe, fraţi şi surori, aşezate în regiunile muntoase greu de supravegheat. Dacă această aşezare a mănăstirilor şi schiturilor ortodoxe este datorită faptului că slujeau drept adăpost în caz de invazie militară, în prezent constituie o gravă preocupare a autorităţilor, pentru că mereu se descoperă legături între călugări şi călugăriţe, pe de-o parte, şi elemente subversive pe de altă parte. În timp ce în mănăstirile mari şi populate astfel de legături subversive sunt rare, în schiturile izolate din creierul munţilor sau puncte prielnice, activitatea subversivă este aproape continuă”.

Soluţia propusă era desfiinţarea mănăstirilor din zone greu accesibile şi comasarea călugărilor în marile mănăstiri: „Se opinează ca locuitorii mănăstirilor să fie comasaţi într-un număr mai redus de locaşuri, considerând că ei, fiind mai mulţi la un loc, pot lucra la atelierele în curs de înfiinţare de către Patriarhie. Clădirile rămase libere în urma acestor comasări pot fi întrebuinţate în mare măsură drept cămine pentru salariaţi, drept cămine permanente pentru copiii debili, pentru orfelinate, şcoli etc. Schiturile şi mănăstirile care vor rămâne, datorită izolării lor complet părăsite, nu vor da nici un folos special eventualelor elemente subversive ce le-ar frecventa, întrucât neexistând călugări curieri, care să se ocupe de aprovizionare şi co-respondenţă, aceste clădiri vor deveni încă o serie de «sălaşuri», pe care şi aşa aceste elemente le utilizează pentru adăpostire”.

În planul Securităţii figurau explicit un număr de 18 mănăstiri şi schituri, în care fie deja avuseseră loc „acţiuni subversive”, fie poziţia lor le făcea periculoase. Călugării scoşi din aceste lăcaşuri urmau să fie „concentraţi” în următoarele mănăstiri „spaţioase, puţin populate şi situate în puncte uşor de supravegheat”: pentru călugări – mănăstirile Neamţ, Ghighiu (Ilfov) şi Căldăruşani (Ilfov), iar pentru călugăriţe – mănăstirile Bistriţa (Vâlcea), Răteşti (Buzău), Vladimireşti (Galaţi) şi Agapia (Neamţ).

Încă din anul 1948, organele represive îşi intensificaseră acţiunile de supraveghere a mănăstirilor, indiferent cărui cult îi aparţineau. Aceste acţiuni erau legate şi de faptul că, începând din acest an, mai multe organizaţii anticomuniste, între care şi Mişcarea Naţională de Rezistenţă, au găsit un sprijin important în bisericile, mănăstirile şi schiturile din întreaga ţară. De altfel, într-un material informativ al Securităţii din 10 noiembrie 1948, se arată că în România „fiinţează 176 de mănăstiri deservite de 5941 de călugări. Aceste mănăstiri sunt fie situate în oraşe, aproape de biserici, şcoli sau alte locuri publice, ceea ce face supravegherea lor foarte dificilă, fie sunt situate în regiuni izolate care permit adăpostirea unor elemente certate cu legea”.

În prima perioadă a comunismului românesc, între 1945-1964, guvernul a operat numeroase arestări în rîndurile clerului şi, în special, în rândul celui monahal, care era acuzat că duce o activitate „duşmănoasă” regimului. În concepţia oficialităţilor, mănăstirile ortodoxe reprezentau un pericol şi pentru faptul că aveau o anumită autonomie, fiind înzestrate cu aşa-numite „instalaţii industriale”: mori, motoare şi dinamuri, întrebuinţate la producerea energiei electrice, gatere, ateliere de ţesătorie şi de fierărie etc.

Numărul mare de călugări era o altă preocupare a organelor de partid, după cum rezultă din mai multe note informative şi referate ale Securităţii. Aceste materiale consemnează faptul că măsurile adoptate de guvern, precum naţionalizarea şi confiscarea unor terenuri ale mănăstirilor, nu au reuşit să contribuie la scăderea numărului de monahi, întrucât conducerea Bisericii Ortodoxe a creat o nouă bază materială prin utilizarea cooperativelor meşteşugăreşti din mănăstiri.

Intensificarea represiunii a atras şi o sporire a formelor de nesupunere, mai ales din partea monahilor. Iată ce scria, la 3 iunie 1960, Alexandru Drăghici, într-o informare adresată lui Emil Bodnăraş: „Ca urmare a apariţiei Decretului 410/1959, care reglementează regimul mănăstirilor aparţinând cultelor religioase din Republica Populară Română, în rândul călugărilor şi călugăriţelor din mănăstirile ortodoxe s-au manifestat două curente distincte: unii care vor să părăsească mănăstirile de bună voie, înţelegând just prevederile decretului, iar o altă categorie care se opune ieşirii lor din mănăstiri, aceştia fiind şi cei care lansează zvonuri duşmănoase împotriva prevederilor decretului”.

Din opiniile consemnate cu atâta scrupulozitate în informarea Ministrului de Interne aflăm şi alte amănunte despre starea de spirit care domnea în rândul slujitorilor Bisericii. În primul rând nu dispăruse speranţa „că nu va mai fi mult şi va veni salvarea acestei ţări”. Evident, speranţele se legau de o schimbare a situaţiei internaţionale. Astfel, în vreme ce stareţul Mănăstirii Neamţ, Dionisie Velea, credea că măsurile luate împotriva călugărilor şi a călugăriţelor erau „o urmare a ameliorării situaţiei internaţionale, iar dacă aceasta s-ar încorda, astfel de măsuri nu ar mai fi luate”.

Mănăstirile erau supuse unei presiuni constante şi din toate direcţiile. Securitatea ancheta monahii, iar autorităţile locale îşi însuşeau proprietăţile mănăstirilor, Partidul încerca să compromită moralitatea vieţii monahale, prin delaţiuni josnice şi prin urzirea a tot felul de dezbinări în mănăstiri. Se atrăgea atenţia a se întări acţiunea informativă în mediul mănăstirilor, fiind necesară pentru a se cunoaşte orice manifestaţii ale călugărilor, vizitatorilor, a cunoaşte orice persoană care solicită adăpost.

Acolo unde îşi putea face simţită influenţa, Miliţia şi Sfatul Popular făceau anchete şi percheziţii. Securitatea avea să se confrunte cu o opoziţie constantă în anii ’50. Într-un plan al organelor de represiune din 1949, se arăta cum mănăstirile ortodoxe constituie cuiburi de activitate contrarevoluţionară sub masca legală a monahismului şi prezintă greutăţi în ceea ce priveşte pătrunderea informativă şi chiar trecerea la acţiune. Chestiunea trebuie aprofundată, se arată în document, „în lumina ordinelor noastre instructive nr. 60060 din 10 noiembrie 1948 şi 53 475 din 7 mai 1949. Pentru a scăpa de vigilenţa autorităţilor, foarte multe elemente duşmănoase s-au călugărit după 6 martie 1945, situaţia cerută cu ordinul 58 869 din 20 mai 1949, care reprezintă numai o bază de pornire a acţiunii informative în acest domeniu”. Prezentarea conţine o anumită doză de adevăr, iar îngrijorarea organelor de represiune din perspectiva ideologiei comuniste, s-ar putea spune că era justificată. După 1948 monahismul ortodox cunoscuse o relansare atât prin creşterea numărului personalului monahal, cât mai ales în privinţa educării şi formării teologice a vieţuitorilor din mănăstiri.

Mănăstirea Neamţ era una dintre mănăstirile vizate de Securitate, după declaraţia preotului din Borleştii de Sus: „când Siguranţa din Piatra Neamţ opera câteva percheziţii la Mănăstirea Neamţ, s-au putut observa o întreagă serie de călugări retrăgându-se grăbiţi spre Schitul Nechit, care, de altfel, prin poziţia lui putea adăposti elemente periculoase Republicii”

„Chestiunea” Mănăstirii Neamţ a fost o adevărată provocare pentru Biserică şi ierarhia ei, întrucât acest centru de cultură şi educaţie bisericească, prin personalităţile care îşi coagulau forţele în jurul Seminarului, a fost la un pas de a fi desfiinţat. Nu ştim ce ar fi făcut autorităţile cu ea, probabil muzeu, însă în analiza Securităţii mănăstirea figura ca unul dintre cele mai puternice focare contrarevoluţionare. Pricina pericolului ce plana asupra Mănăstirii Neamţ trebuie căutată ceva mai devreme însă. Ca şi în alte cazuri, Securitatea nu a făcut nimic altceva decât să preia anchetele şi acuzaţiile formulate de Siguranţa Statului în perioada regimului carlist şi imediat după aceea, care prin mijloacele folosite s-a dovedit precursoarea Securităţii. Când s-a instaurat regimul comunist, care avea inserată în Constituţie lupta împotriva fascismului, vechile dosare au fost redeschise, chiar şi cele încheiate la vremea respectivă cu achitarea inculpaţilor. Neamţul avusese în 1938 o astfel de problemă, asupra unor membri ai obştii sale, aducându-se învinuiri de legionarism.

Organele Securităţii căutau orice modalitate de a compromite monahismul şi în special pe monahi; sunt cunoscute cazurile când au parcurs la tot felul de înscenări pentru a denigra şi a destabiliza monahismul. Astfel de cazuri erau des semnalate de către stareţi, către Chiriarh sau către organele Statului. Soluţionarea nu venea întotdeauna la timp şi până să vină un răspuns, de cele mai multe ori aveau loc grave abuzuri din partea celor de la Securitate. Singurele clipe de linişte de care se putea bucura mănăstirea erau atunci când poposea acolo Mihail Sadoveanu. Dintr-o notă a Biroului de Securitate Tg. Neamţ reiese: „Conducerea mănăstirii a primit cu satisfacţie vestea că va veni la Mănăstirea Neamţ Mihail Sadoveanu, care i-a îmbucurat, spunând că le pare bine că va sta în vara aceasta aici în mănăstire pentru faptul că atâta timp cât vor fi ei aici sunt asiguraţi că nu-i va mai suspecta si supăra nicio autoritate si vor trăi şi ei in voia lor”.

Ţinta înscenărilor de tip NKVD au fost deopotrivă marile mănăstiri, precum Mănăstirea Neamţ, în cadrul căreia a fost arestată conducerea în frunte cu stareţul Melchisedec Dumitriu. La sfârşitul anului 1957, stareţului Melchisedec Dumitriu, lui Victor Ojog, economul mănăstirii şi monahului Antonie Popârţac, li s-au adus acuzaţii de imoralitate, fiind imediat arestaţi, fără a fi judecaţi în prealabil. Iţele acestui caz sunt destul de complexe, iar documentele extrem de contradictorii. In mod sigur însă totul a fost instrumentat de Securitate, pentru a compromite Mănăstirea Neamţ, unde avuseseră loc foarte multe acţiuni considerate ostile regimului (trebuie avut în vedere că numai la hramurile mănăstirii, în fiecare an luau parte peste 8000 de oameni). Acest lucru este întărit şi de faptul că într-un raport al Direcţiei Regionale MAI Bacău se spune că „o dată cu arestarea s-a încercat a fi recrutat stareţul Mănăstirii Neamţ (Melchisedec n.n), însă s-a stabilit că nu se poate face nimic cu acesta, datorită fanatismului de care este stăpânit şi au fost predaţi organelor de Miliţie pentru a-i deferi justiţiei conform articolului 431 din Codul Penal”. Din multele note informative cu privire la acest caz aflăm că: „sâmbătă, 5 octombrie 1957, sursa s-a întâlnit în Târgul Neamţ cu Vasile Stângu, care foarte alarmat a întrebat că ce sunt cu arestările de la Mănăstirea Neamţ, că el a auzit faptele ce se pun în spatele acestor călugări, dar el nu crede acest lucru, că aceşti oameni şi în special stareţul Melchisedec este socotit drept un sfânt, deci Securitatea pune în spatele lor aceste păcate, dar de fapt aici este lupta care o duce comunismul împotriva Bisericii şi acesta este dedesubtul nu altul. Dar a intervenit pentru ei Sadoveanu, Traian Săvulescu şi Prâsnea zis Stângu, şi acum Securitatea vede că a greşit şi ei dau vina unii pe alţii, că nu ei sunt vinovaţi de arestarea celor de la Mănăstirea Neamţ, că, cei de la Bacău dau vina pe cei de la Tg. Neamţ, aşa că până la urmă vor scăpa cei trei călugări arestaţi. Comuniştilor le este frică acum să nu audă apusul căci a aresta pe stareţul Mănăstirii Neamţ este ceva, aşa că ei singuri nu ştiu cum să iasă din această încurcătură”. Din informaţiile existente la dosar cu privire la învinuirile şi arestarea acestor călugări, tinde să se dea dreptate lui Vasile Stângu. Aceste acuzaţii au avut rolul de a denatura şi discredita pe stareţul Mănăstirii Neamţ de la acea vreme, anume Melchisedec Dumitriu, care se bucura de o reputaţie bună în rândul credincioşilor, socotindu-l sfânt.

Paralel cu tabelele prevăzute pentru preoţii de mir, s-au făcut trei feluri de liste pentru personalul monahal. Listele au fost puse în practică înainte de Decretul 410 din noiembrie 1959. Prima listă a fost pusă în acţiune înainte de Paşti, în 1959. Cei mai buni intelectuali ai monahismului au fost trecuţi pe listă.

Întrucât Stareţul Mănăstirii Neamţ, Arhimandritul Dionisie Velea căuta prin orice mijloace să păstreze pe unii monahi, Securitatea îl ameninţa cu demiterea de la conducerea Mănăstirii Neamţ şi trimiterea lui la altă mănăstire. Astfel aflăm cum organele Securităţii îşi făceau planuri cu viitorul Mănăstirii Neamţ; ei propuneau ca, prin organele în drept, să se acţioneze în direcţia înlăturării numitului Dionisie Velea din funcţia de exarh şi stareţ al Mănăstirii Neamţ, care în mod voit a încălcat prevederile Decretului 410/1959, menţinând în cadrul mănăstirii un număr însemnat de călugări, care erau încadraţi în prevederile decretului sus menţionat. Se propunea ca înlocuirea numitului Dionisie Velea să se facă prin numirea în această funcţie a numitului Mitrofan Băltuţă, care în cadrul mănăstirii îndeplinea funcţia de diacon.

Pentru a rămâne cât mai mulţi vieţuitori în mănăstire, stareţul Dionisie Velea a solicitat o comisie medicală pentru a evalua personalul existent în mănăstire şi a obţine un număr de persoane care să rămână în continuare în mănăstire. însă organele Securităţii nu erau de acord deloc cu această măsură, deoarece ei doreau un număr cât mai redus de monahi. Astfel, într-un raport al Securităţii se arată că „întrucât rezultă că, comisiile medicale care au stabilit capacitatea de muncă a celor ce se încadrează în prevederile decretului a aprobat ca fiind bolnave un număr mare de elemente tinere, propunem ca prin Departamentul Cultelor să se facă o nouă comisie (în care să fie introdus şi un agent al organelor noastre) pentru a stabili şi aproba într-adevăr pe acei ce nu erau apţi la muncă la data aplicării decretului”. În urma acestui raport s-a procedat la aducerea altei comisii medicale, care a ţinut cont de sfaturile celor de la Securitate. Un vieţuitor al acelor vremuri povestea despre acest eveniment că: „după un timp, a venit o comisie de la Bucureşti, formată din doi medici şi omul Securităţii, pentru a ne evalua, dar în loc să ne consulte ne-a dat câte un pumn în spate şi ne-a trimis cu domiciliu forţat”.

Stareţul Mănăstirii Neamţ, Arhim. Dionisie Velea, a afirmat că „patriarhul a scăpat frâna din mână lăsând ca mănăstirile să fie pustiite, măsurile luate cu călugării si mănăstirile fiind o urmare a ameliorării situaţiei internaţionale, iară dacă aceasta s-ar încorda, astfel de măsuri nu ar mai fi luate” .

Urmare anchetei făcute în anul 1959, în Mănăstirea Neamţ locuiau 110 călugări, dintre care „au fost găsite necorespunzătoare (şi arestate) un număr de 48 elemente”.

Arhim. Benedict Sauciuc, Mănăstirea Neamţ – vatră de spiritualitate şi cultură românească, vol. I 1945-1989, Ed. Doxologia 2017

Notă: Teza Părintelui Benedict este excelent şi amplu adnotată din arhiva CNSAS, nu am redat notele pentru uşurarea lecturii.