Preotul american John Whiteford, aparţinînd Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, are o activitate pastorală şi catehetică mai rar întîlnită astăzi în lumea ortodoxă. Prezenţa sa în spaţiul virtual şi în cel tipărit, pentru creştinismul ortodox de peste ocean este una extrem de bogată şi căutată, deoarece abordează cele mai discutate subiecte de interes creştin şi aduce din tezaurul Sfinţilor Părinţi răspunsuri la acestea, potrivite contextului şi zilelor noastre. Se străduieşte, aşadar, să fie unul din împlinitorii cuvîntului Evangheliei „tot cărturarul / intelectualul care este învăţat în Împărăţia Cerurilor este asemenea omului stăpîn al casei care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Mat. 13:52).
Problema citirii cu voce tare a rugăciunilor de taină nu este una nouă. Precum se va vedea mai jos, chiar şi în antichitatea tîrzie (şi nu numai atunci, ci şi mai tîrziu) au fost voci autoritare care au cerut citirea lor în auzul tuturor. Dar acestea au fost, mai mult sau mai puţin, nişte voci singulare.
Practica comună, atestată de imensa majoritate a manuscriselor liturgice şi a cărţilor tipărite, este ca anumite rugăciuni din sfintele noastre slujbe să fie rostite „în taină” de către arhiereul sau preotul slujitor, adică pe un ton scăzut, cu glas stins, în şoaptă sau în gînd (în funcţie de momentul liturgic[1], bineînţeles).
De la manuscrisul Vatican Barberini Gr. 336 (cel mai vechi Liturghier manuscris cunoscut din lume), scris în preajma anului 600 d.Hr., pînă la ultimele ediţii ale Liturghierelor şi Molitfelnicelor ortodoxe, toate spun unul şi acelaşi lucru: unele rugăciuni ale Liturghiei şi ale altor slujbe se rostesc „în taină” de către arhiereul sau preotul slujitor.
Sub influenţa iezuitului Robert Taft (care şi-a dedicat întreaga viaţă studierii istoriei slujbelor, atît la romano-catolici, cît şi la ortodocşi, cît şi la ne-calcedoneni), dar mai ales politicii reformiste a Conciliului II Vatican[2], o seamă de liturgişti ortodocşi au început să copieze ideile protestante[3] ale aceluia şi mai apoi clericii – fie ei arhierei ori preoţi – au început să treacă cu vederea indicaţiile liturgice din sfintele cărţi de slujbă.
Am întîlnit cazuri de clerici români care nu doar că slujesc cu uşile împărăteşti permanent deschise şi pentru care tragerea dverei a devenit un gest depăşit, dar care aşteaptă ca strana să termine de cîntat pentru ca apoi să citească ei cu voce tare şi în microfon rugăciunile de taină. În mod evident, primul neajuns la slujbele acestora este lungirea lor. Un al doilea ar fi întrebarea legitimă: „Care mai este rostul cîntărilor stranei / poporului, dacă clericul rosteşte aceste rugăciuni atît de importante?” Evident, pe această logică, în curînd în biserici cîntarea stranei / poporului va fi suprimată cu totul, iar liturghia va deveni, din comuniunea cu Hristos asumată prin rugăciune a unui popor întreg, o simplă slujire a clericului, care se încheie cu Împărtăşanie ori pîine sfinţită, după caz.
Cum ar putea fi convinşi aceştia că schimbarea protestantă la care au recurs nu are nici un temei în Sfînta Tradiţie? Ce Sfinţi Părinţi ar putea să le fie puşi înainte, ca ei să lepede părerile moderniste şi să revină la unitatea de cult a Bisericii? Poate că ar merita, pe viitor, o compilaţie de texte din Sfinţii Părinţi ai Bisericii lămuritoare despre importanţa rugăciunilor de taină (între aceştia: Sfîntul Dionysie Areopagitul, Sfîntul Vasilie cel Mare, Sfîntul Nicolae Cabasila, Sfîntul Nicodim Aghioritul ş.a.) care să lămurească pe aceşti fraţi sfinţiţi ai noştri că se află (nădăjduim doar temporar) în rătăcire.
Încheiem această scurtă introducere cu un cuvînt al Părintelui Dumitru Stăniloae:
„Ruga în taină a preotului semnifică această prezentare a lui pentru popor în fata lui Dumnezeu, sau a lui Hristos prin el, cel a cărui rugăciune nu se aude. Preotul e cel în care se unifică comunitatea în faţa lui Hristos sau în Hristos, întrucât aduce, pe de o parte, rugăciuni pentru toată comunitatea şi pentru fiecare dintre membrii ei, pe de alta, reprezintă pe Hristos, Care şi El aduce rugăciuni şi Se pregăteşte să prezinte jertfa Sa în continuare în faţa Tatălui în chip nevăzut sau în cer, şi în chip văzut, prin preot”.[4]
Monah Filotheu Bălan
Mănăstirea Petru Vodă
Rugăciuni de taină[5]
Există o porţiune în partea a doua a dumnezeieştii liturghii, în Biserica Ortodoxă, numită „anaforá”. Este cea mai solemnă porţiune a liturghiei, cînd pîinea şi vinul sînt puse înainte Domnului şi devin Trupul şi Sîngele Său. „Anafora” este un cuvînt grecesc însemnînd „purtare în spinare, sau purtare în sus”, şi astfel, oferire / punere înainte. Anumite rugăciuni sînt rostite în şoaptă de către preot în altar în vremea anaforalei, în vreme ce strana cîntă, iar poporul nu le aude.
De ce nu sînt rugăciunile anaforalei citite de preot cu voce tare în timpul dumnezeieştii liturghii? De ce sînt „rugăciuni de taină”?
Răspunsul pe scurt la această întrebare este: deoarece episcopul nostru, cărţile de slujbă, Tipicul şi Tradiţia neîntreruptă a Bisericii confirmă că aşa trebuie făcut, precum o facem.
Iar răspunsul pe larg este:
Practica preotului sau episcopului care spune multe rugăciuni în şoaptă este fără îndoială Tradiţia Bisericii antice şi universale. Robert Taft, care este un cercetător iezuit liturgist şi un avocat ermetic al „reformei” liturgice, afirmă foarte clar în introducerea unui articol pe care l-a scris pe acest subiect:
„Mişcarea liturgică modernă a înlăturat cu totul obiceiul învechit al recitării în taină cel puţin a unor rugăciuni liturgice, în speciat cea mai solemnă rugăciune a anaforalei euharistice”.[6]
Şi el zice că aşa e bine. El laudă faptul că în „biserica” romano-catolică, luată ca întreg, şi în multe dintre „bisericile” vechi, inclusiv unele din Biserica Ortodoxă, a apărut o mişcare de a citi toate sau aproape toate rugăciunile cu voce tare. Dar el recunoaşte, prin aceasta, că înainte de secolul al XX-lea, practica universală din fiecare biserică veche a fost de a spune aceste rugăciuni “în taină”.
Ce înţelegem prin „de taină / în taină”?
Înainte de a merge mai departe, ar trebui lămurit ce înţelegem prin „de taină / în taină”. Sînt multe rugăciuni pe care preotul le spune cu voce tare; dar sînt rugăciuni despre care cărţile de slujbă spun şi Tradiţia îndeamnă ca preotul să le spună cu o voce scăzută, în şoaptă. În funcţie de mărimea clădirii bisericii, de cîte perosane sînt prezente şi dacă strana uneori termină de cîntat înainte ca preotul să termine aceste rugăciuni, acestea pot sau nu să fie auzite, dacă stai cu credincioşii sau se întîmplă vreodată să auzi ultima parte a acestora. Aceste rugăciuni sînt de obicei rostite ceva mai tare decît o şoaptă, dar nu într-un fel în care să fie auzite cu uşurinţă de către toţi.
Cuvîntul grecesc care este tradus în indicaţiile liturgice ca „în taină” sau „cu glas încet” este μυστικῶς / mystikos, iar înţelesul acelui cuvînt este destul de limpede. Cuvîntul „mystikos” se regăseşte o singură dată în Septuaginta, şi anume în cartea a 3-a a Maccabeilor. Ediţia sinodală a Sfintei Scripturi[7] spune: «Iar unii vecini şi prieteni şi neguţători grăiau pe ascuns unii cu alţii, făgăduindu-le că le vor fi credincioşi şi cu toţi dimpreună îi vor apăra şi bucuroşi vor veni să le ajute. » (3 Maccabei 3:7; în Septuaginta şi în ediţia Anania 3:10). Ediţia Anania spune «O seamă dintre vecinii, prietenii şi părtaşii de negoţ ai Iudeilor îi chemau în taină să mai stea de vorbă, se îndatorau să-i ajute şi făgăduiau că vor face pentru ei tot ceea ce se poate face». În Biblia lui Şerban textul este: «Şi însă oarecarei vecini şi priatini, şi împreună neguţătorind pre taină, pre unii trăgîndu-i cătră ei, credinţe le da să să scutească împreună şi cu tot denadinsul să priimească spre ajutoriu. » (p.735, ed. 1988)
În context, aceştia sînt oameni care aveau motive serioase să se teamă că ceea ce spun ar putea fi auzit de alţii, şi pentru aceea vorbeau aproape în şoaptă.
Ar putea Toată Biserica să fie în eroare în cea mai mare parte a istoriei sale?
Robert Taft încearcă să aducă argumentul că în Biserica primară aceste rugăciuni erau citite tare, şi astfel, aceasta, împreună cu alte presupuse beneficii ale oamenilor ce ar putea să audă aceste rugăciuni, justifică schimbarea a ceea ce el socoteşte ca practică universală creştină. Întîi, nu cred că are dreptate, dar înainte de a ajunge la aceea, să presupunem, de dragul argumentului, că are dreptate în privinţa practicii Bisericii primare. Ar însemna asta că trebuie să ne întoarcem la acea practică?
Au fost multe schimbări în practica liturgică de-a lungul vremii încît Biserica s-a adaptat la noile circumstanţe, şi multe dintre ele sînt legate de declinul strictei discipline a Bisericii după epoca persecuţiilor primare asupra Bisericii, şi astfel nu este de neconceput că dacă a existat o asemenea schimbare, trebuie să fi fost un motiv pentru ea.[8] Spre exemplu, puţini şi-ar dori să se întoarcă la un sistem în care oamenii care au păcătuit grav ar trebui să stea afară din biserică şi să ceară celor ce intră să se roage pentru ei. A alege după bunul plac practici din Biserica primară ce îţi convin este o liturgică asemănătoare unui Jurassic Park, şi contrară unui cuget sănătos ortodox.
Întrebarea cheie aici este dacă sau nu să credem că Duhul Sfînt călăuzeşte Biserica. Este cu siguranţă posibil ca anumite părţi din Biserică să cadă în eroare. S-a întîmplat de multe ori în istoria Bisericii. Dar dacă crezi că practica rostirii rugăciunilor anaforalei în taină este o eroare, atunci pledezi că întreaga Biserică a căzut în eroare chiar la cel mai însemnat moment din cea mai însemnată slujbă.[9]
Nu numai că toate cărţile de slujbă ale Bisericii indică clericilor să spună anumite rugăciuni în taină, dar Tipicul indică şi el clericilor să facă asemenea (spre exemplu, cap. 2, în care se dau indicaţii generale pentru slujirea vecerniei, care instruieşte preotul să spună în taină anumite rugăciuni la anumite momente ale slujbei). Chiar şi Canoanele Sinoadelor fac referire la rugăciunile de taină / în taină (a se vedea Canonul 19 din Laodikea).
Care a fost practica Bisericii primare?
Însemnatul cercetător liturgist Louis Bouyer respinge cunoscuta pretenţie că există dovezi că Biserica primară ar fi spus rugăciunile cu voce tare:
„De fapt, nu avem nici o afirmaţie clară asupra chestiunii în perioada patristică. Argumentele pe care unii le iau în considerare în privinţa recitării cu voce tare a Euharistiei în antichitate sînt în general mai mult deducţii trase din importanţa dată de Părinţi cuvîntului «Amin» rostit de popor la sfîrşitul unei rugăciuni. Dar cel puţin pentru douăsprezece secole în Apus, şi pentru mult mai multe în anumite regiuni, cel puţin, din Răsărit, poporul a dat acest «Amin» ca răspuns la numai cîteva cuvinte spuse cu voce tare de preot, în încheierea rugăciunii, şi niciodată nu au fost preocupaţi să audă sau să cunoască exact ceea ce a spus anterior şi era inauzibil pentru ei”.[10]
Robert Taft vorbeşte pe larg despre faptul că rareori în antichitate oamenii citeau fără să se audă ceea ce citesc, dar asta nu dovedeşte nimic. Aceste rugăciuni nu erau în mod obişnuit spuse fără vreun sunet de vreun fel, ci erau spuse cu glas încet, care, într-o biserică mai mare, le-ar fi făcut în general inaudibile pentru majoritatea oamenilor. Aceasta nu înseamnă că într-o biserică mică poporul nu ar fi putut să audă cel puţin unele dintre aceste rugăciuni. Chiar şi astăzi, în biserici care încă urmează această practică, sînt deseori momente cînd strana termină cîntarea, iar oamenii pot să audă porţiuni din aceste rugăciuni.
Cea mai convingătoare dovadă pe care Robert Taft o citează este din Viaţa Sfinei Melania cea Tînără, care a răposat în anul 439 d.Hr.: în ziua morţii ei un preot a săvîrşit liturghia, la cererea ei, şi se spune că preotul care slujea cu mare zdrobire, nu a putut să rostească cu voce tare, şi cînd Sfînta Melania nu a auzit rugăciunile epiclezei, i-a spus „Rosteşte cu voce tare, ca să aud epicleza” (Taft. p.34). Dar abia dacă această dovadă poate demonstra ceva. Pentru că este greu de crezut că slujba în discuţie a fost într-o mare catedrală cu popor mult de faţă, ci mult mai probabil într-un paraclis şi cu puţini oameni de faţă. Mă îndoiesc că sfînta ar fi întrerupt rugăciunile celorlalţi strigîndu-şi cererea de la o mare distanţă.
Cînd am fost hirotonit preot, am început să slujesc într-o cămăruţă din casa mea, şi, prin forţa lucrurilor, nu era nici un iconostas. Era un mediu intim şi oricare din cei de faţă la slujbe auzeau rugăciunile de taină pe care le spuneam, chiar dacă le rosteam cu o voce mai scăzută decît pe cele obişnuite. Sînt sigur că tot aşa se petrece şi în multe paraclise monastice, chiar şi cu iconostas.
De asemenea, Taft citează o poveste despre copiii care aveau obiceiul de a sta lîngă prestol în timpul liturghiei, care au fost găsiţi jucîndu-se „de-a Biserica” şi recitînd din memorie rugăciunile anaforalei. Dar aceasta poate fi explicată simplu, deoarece ei erau la slujbe în imediata apropiere a clericilor şi aşa au putut auzi ceea ce se spunea, chiar dacă era rostit cu o voce scăzută. Arhiepiscopul meu a spus că a învăţat aceleaşi rugăciuni pentru că ţinea Liturghierul pentru Sfîntul Ioan Maximovici cînd era copil, şi trebuia să ştie cînd să dea paginile pentru acela. Este mai puţin obişnuit pentru un copil să înveţe pe din afară, dar dacă este dornic să înveţe şi este îndeajuns de aproape ca să audă rugăciunile, este cu putinţă.
O lege dată de sfîntul împărat Iustinian este iarăşi citată ca evidenţă în favoarea spunerii rugăciunilor cu voce tare, deşi aceasta arată tocmai opusul.
În Novella 137, Sf. Iustinian a decretat:
„Îi îndemnăm pe toţi episcopii şi preoţii să pronunţe rugăciunile legate de Sfînta Euharistie şi Sfîntul Botez nu în tăcere, ci cu o voce care să se poată auzi de către credincioşi, astfel încît inimile auzitorilor să se înalţe spre o mai mare căinţă şi o mai mare laudă a lui Dumnezeu”.
Dar deşi e limpede din aceasta că Sf. Iustinian nu agrea practica, faptul că nu se referă la ea ca la un nou „abuz”, ci vorbeşte limpede despre ea ca despre practica comună pe care el căuta să o schimbe arată că aceasta era practica de mai înainte de vremea sa, şi evidenţa arată că a rămas şi după vremea sa, în ciuda decretului şi ameninţărilor cu pedepse civile pentru cei ce îl încalcă.
Dar Robert Taft mai face trimitere la o mică evidenţă despre care eu cred că invalidează toate celelalte argumente ale sale. El îl citează pe Theodor de Mopsuestia, care a fost un contemporan al Sfîntului Ioan Gură de Aur şi scrie:
„Omiliile 15-16 ale lui Theodor de Mopsuestia (+428) despre liturghia euharistică, scrise probabil în Antiohia pe la 388-392, subliniază în mod repetat că tăcerea este un semn de cucernicie. Şi din cuprinsul prefaţat în Omilia a 16-a se poate conchide că anafora era recitată cu voce scăzută, de vreme ce susţine că episcopul ridica tonul vocii pentru Sanctus” [Sfînt, Sfînt, Sfînt] (Taft, p.36).
Acesta este citatul respectiv:
„Nu înlăturăm înfiorarea din mintea noastră, ci pentru măreţia celor ce se petrec, o păstrăm de-a lungul întregii slujbe, şi ne plecăm capetele şi înainte şi după ce recităm cu glas tare Sanctus şi ne arătăm această frică în chip potrivit”.[11] Dar şi mai limpede este pasajul următor, din acelaşi text:
„Preotul recită încet aceste rugăciuni şi, imediat după aceea, ia sfînta pîine cu mîinile şi priveşte către cer şi îşi îndreaptă ochii în sus. El aduce o rugăciune de recunoştinţă pentru aceste mari daruri şi frînge pîinea”.
Şi Theodor de Mopsuestia, şi Sf. Ioan Gură de Aur erau din Antiohia, şi dacă aceasta era practica pe care Theodor o cunoştea, putem fi siguri că aceasta era şi practica pe care o cunoştea Sf. Ioan Hrysostom, şi, în ceea ce mă priveşte, aceasta ar rezolva chestiunea.[12]
În plus, dacă priveşti la diferitele comentarii liturgice ale Sfinţilor Bisericii, cu toţii vorbesc despre aceste rugăciuni ca fiind făcute în taină.
Mai mult, faptul că toţi nestorienii şi monofiziţii urmează aceeaşi practică este o dovadă limpede că această practică precede vechile ruperi de Biserică.
Care este motivaţia?
Motivul rostirii acestor rugăciuni în taină nu e ca să se asigure că nimeni nu aude vreun cuvînt. Mi se pare că există trei motive pentru care anumite rugăciuni sînt rostite în taină:
1. Un motiv este că multe dintre aceste rugăciuni sunt, evident, rugăciuni personale ale preotului; spre exemplu, la începutului heruvicului, preotul rosteşte rugăciunea:
„Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie, sau să slujească Ţie, Împăratul slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti. Dar, totuşi, pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare Te-ai făcut om, şi Arhiereu al nostru Te-ai făcut, şi, ca un Stăpân a toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice şi fără sânge; că singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpâneşti cele cereşti şi cele pământeşti, Care Te porţi pe scaunul heruvimilor, Domnul serafimilor şi Împăratul lui Israel, Cel ce singur eşti Sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti. Deci pe Tine Te rog, Cel ce singur eşti bun şi binevoitor, caută spre mine păcătosul şi netrebnicul robul Tău, şi-mi curăţeşte sufletul şi inima de cugete viclene; şi învredniceşte-mă, cu puterea Sfântului Tău Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei şi mă rog Ţie: Să nu întorci faţa Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoieşte să-Ţi fie aduse darurile acestea de mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău. Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”
Rugăciunea este evident intenţionată să ajute preotul ca să se pregătească duhovniceşte pentru mult mai sfintele momente ale liturghiei pe care urmează să le slujească.
2. Există şi unele rugăciuni în care preotul se roagă, în mod limpede, pentru popor şi evident Biserica nu a crezut necesar ca poporul să audă aceste rugăciuni particulare spuse din partea sa, precum este rugăciunea înclinării capetelor la sfîrşitul vecerniei:
„Doamne, Dumnezeul nostru, adu-Ţi aminte de noi, păcătoşii şi netrebnicii robii Tăi, când chemăm numele Tău cel sfânt, şi să nu ne laşi pe noi ruşinaţi în aşteptarea milei Tale, ci ne dăruieşte, Doamne, împlini-rea tuturor cererilor cele spre mântuire. Şi ne învredniceşte să Te iubim şi să ne temem de Tine, din toată inima noastră şi să facem întru toate voia Ta. Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.[13]
3. În ce priveşte chiar rugăciunile de la anafora, spunem aceste rugăciuni în taină ca să demonstrăm sfinţenia cuvintelor şi momentului liturgic care are loc. Aşa cum observă Cyril Quatrone:
„În liturghia noastră, ceea ce este cel mai de preţ, cel mai sfînt, este acoperit. Altarul este acoperit de iconostas, al cărui scop, în mod ironic, este de a uni cele două părţi ale Bisericii. Iconostasul este opusul unei bariere. Departe de a ne tăia de ceea ce este în spatele său, în chip mistic ne aduce chiar în prezenţa altarului.
Sfintele Taine sînt acoperite în vremea vohodului. Iarăşi, aceasta este o parte a naturii ierarhice, precum şi ca aspect mistic al slujirii noastre. Ceea ce urmează să consumăm şi ceea ce urmează să devină parte a înseşi făpturile noastre, este ascuns de la ochii noştri…
La fel, anumite rugăciuni sînt ascunse de urechile noastre pentru însemnătatea lor înaintea lui Dumnezeu. În vreme ce strana cîntă în vremea anaforalei, «episcopul a spus întîi în taină rugăciunea de invocare, apoi de trei ori rugăciunea Ceasului al treilea… Acestea sînt cu adevărat cele mai solemne momente ale slujirii duhovniceşti în slujbele Bisericii Ortodoxe de Răsărit. ».[14] Pentru aceea, anafora cu siguranţă se înscrie într-un timp care să fie acoperit de tăcerea mistică a necunoscutului, încît canalele simţite ale cunoştinţei noastre să nu împiedice înţelegerea noetică a adevărurilor netrupeşti exprimate prin Slujba cea Dumnezeiască”.[15]
Concluzie
Deşi recunosc că există mulţi oameni sinceri şi evlavioşi care astăzi pledează în favoarea rostirii acestor rugăciuni cu voce tare, în plus la ceea ce s-a zis pînă aici, aş vrea să spun, ca răspuns la argumentele privitoare la marile binefaceri care s-ar părea că sporesc în rîndul mirenilor cînd aceste rugăciuni se rostesc în auzul lor, nu există nici un semn al vreunei reînvieri duhovniceşti în acele biserici care au început să procedeze astfel. De fapt, dacă te uiţi la ce a produs reforma liturgică post-Vatican II, aş zice că evidenţa este chiar contrară. Duhul modernismului este cel aflat în spatele acestor „renovări” ale slujbelor noastre, şi acesta este un duh străin de Credinţa Creştină.
Pentru cei ce au vîrsta necesară, poate vă aduceţi aminte de o emisiune din anii ’70 intitulată „Omul de şase milioane de dolari”. Scenariul iniţial al emisiunii era că un astronaut foarte atletic (Lee Majors) este rănit grav într-un accident, atît de mult încît savanţii armatei îi reconstruiesc trupul folosind extraordinare componente bionice de înaintă tehnologie, care îl fac mai bine decît era înainte de accident. Putea acum să sară peste clădiri înalte cu un singur salt! Era mai rapid decît glonţul! Mai puternic decît o locomotivă! Fiecare emisiune începea cu un intro care arăta accidentul, savanţii şi doctorii lucrînd intens ca să-l salveze şi apoi principalul specialist spunea cu încredere „Putem să-l reconstruim. Avem tehnologia. Putem să-l facem mai bun decît înainte”.[16]
Am întîlnit prima dată ştiinţa bionică religioasă între profesorii mei protestanţi ceva mai liberali de la colegiu. Atitudinea lor cu privire la Biblie era aceeaşi cu a savanţilor despre Lee Majors – Biblia era pentru ei un oribil accident istoric al textelor şi opiniilor care s-a întîmplat să se ciocnească într-o singură colecţie de cărţi, dar ei aveau tehnologia şi puteau să-l reconstruiască. Şi nu doar atît, dar ei puteau să-l facă mai bun decît a fost vreodată. Pentru mii de ani, nimeni nu înţelesese cu adevărat Biblia, dar acum aceşti cercetători luminaţi aveau puterea de a vedea Biblia aşa cum trebuia şi de a-i reconstrui adevăratul înţeles. Apostolii ar fi fost înşelaţi, Părinţii Bisericii ar fi fost înşelaţi, însă nu ei!
Am întîlnit prima dată această mentalitate între ortodocşi cînd am citit o carte a unui cercetător liturgist ortodox care aborda slujbele aşa cum făceau profesorii mei protestanţi cu Biblia; era un deja vu, de la un capăt la altul. Slujbele erau pentru el o harababură de straturi de tradiţii adăugate la întîmplare, dintre care cele mai multe îşi pierduseră înţelesul din cauza formei şi înţelegerii curente care stăpînesc azi în Biserică. De fapt, pentru el nimeni nu înţelesese cu adevărat slujbele, pentru cel puţin 1000 de ani sau mai mult, şi nici înainte de asta probabil că nu pricepuseră. Abia acum, cu sosirea pe scenă a acestor cercetători luminaţi, slujbele şi-au dezvăluit adevăratul înţeles, pentru că acum „Avem tehnologia. Putem să-l reconstruim.”
Nu cred că Scripturile sau tradiţia liturgică a Bisericii s-au format la întîmplare. Cred că Duhul Sfînt le-a insuflat şi a călăuzit configurarea lor în forma în care Biserica a transmis-o pînă la noi, şi nu cred deloc că este cu putinţă ca nu numai Biserica Ortodoxă, ci întreaga creştinătate să fi căzut în eroare asupra unei practici universale precum aceasta.
Pr. John Whiteford
[1] Spre exemplu, la liturghie, finalul rugăciunii de taină „Cu vrednicie şi dreptate…” este un ecfonis care se rosteşte cu glas tare pentru ca strana să poată începe „Sfînt, Sfînt, Sfînt Domnul Savaoth…”.
[2] În mod evident prima întrebare ce apare în mintea unui ortodox este: „Ce legătură are Biserica Ortodoxă cu acest eveniment şi de ce ar trebui să ţinem şi noi seama de el?”
[3] Înţelegem prin protestantism acea atitudine de schimbare cu orice preţ a ceea ce Tradiţia bimilenară a Bisericii a adus pînă la noi de multe ori cu preţ de sînge. Desigur: nu trebuie trecute cu vederea studiul surselor manuscrise ori al surselor conexe istoriei Bisericii şi liturgicii ei. Adevărul istoric este, indiscutabil, de mare folos. Dar dacă a fost o vreme în care catapeteasma nu a existat în cultul bisericii, şi poate că unele din vechile lăcaşe de cult de prin locuinţe nu aveau nici transeptul pe care s-au adăugat icoanele catepetesmei, este total împotriva Duhului Sfînt – Care a purtat de grijă Bisericii prin Sfinţii Săi – să ceară cineva astăzi înlăturarea ei ori a cărţilor de imnografie (Octoih, Mineie, Triod şi Penticostar) pe motivul că a fost o vreme în care acestea nu au existat.
[4] Pr. Dumitru Stăniloae – Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2004, p. 648
[5] de Pr. John Whiteford (preot al parohiei ortodoxe Sf. Iona din Spring, Texas, SUA, aparţinînd R.O.C.O.R), traducere după articolul Secret Prayers, prezent la data de 1 Mai 2018 la linkul http://orthochristian.com/107428.html
[6] “Was the Eucharistic Anaphora Recited Secretly or Aloud? The Ancient Tradition and What Became of It” în Worship Traditions in Armenia and the Neighboring Christian East, ed. Roberta R. Ervine, AVANT Series, Book 3, St. Nerses Armenian Seminary, New Rochelle, NY [Crestwood, NY: St. Vladimir Seminary Press, 2006], p. 15.
[7] Autorul citează ediţia NRSV (n. trad.).
[8] Vezi şi articolul „Fosile liturgice” http://fatherjohn.blogspot.com/2016/06/stump-priest-liturgical-fossils.html
[9] Vezi şi articolul “Are the Ecumenical Councils Infallible?” http://fatherjohn.blogspot.com/2014/10/stump-priest-are-ecumenical-councils.html
[10] Louis Bouye, Eucharist: Theology and Spirituality of the Eucharistic Prayer, Charles Underhill Quinn, trans, [South Bend, IN: University of Notre Dame Press, 1968], p. 367
[11] Theodore of Mopsuestia, Commentary on the Lord’s Prayer, Baptism and the Eucharist (1933), trad. Alphonse Mingana, <;http://www.tertullian.org/fathers/theodore_of_mopsuestia_lordsprayer_02_text.htm>, accesat la 10-3-2017.
[12] Implicaţia acestei afirmaţii este că Liturghia Sfîntului Ioan Gură de Aur a străbătut veacurile nu doar ca text propriu-zis (desigur, cu micile editări aduse de-a lungul vremii de nevoile liturgice), ci şi cu indicaţiile liturgice. Cu alte cuvinte, există o posibilitate extrem de mare ca indicaţiile liturgice care specifică citirea în taină a unor rugăciuni să îi aparţină chiar Sfîntului Ioan Hrysostom şi să reprezinte o practică comună Bisericii Apostolice a Antiohiei, unde ucenicii Mîntuitorului s-au numit pentru prima dată creştini, şi care a reprezentat (alături de Ierusalim), cel puţin pînă în veacul al VII-lea, poate principalul centru ale Creştinismului antic, mai ales în privinţa cultului şi liturgicii (n.trad.).
[13] Liturghierele româneşti au altă rugăciune la sfîrşitul vecerniei, la plecarea capetelor („Doamne, Dumnezeul nostru, Cel care ai plecat cerurile şi Te-ai pogorât pentru mântuirea neamului omenesc…”), dar cu aceeaşi indicaţie, de citire în taină. Rugăciunea citată de pr. John Whiteford este, în Liturghierele româneşti, una din rugăciunile de taină de la începutul privegherii (n.trad.).
[14] Bishop Theophilus, A Short History of the Christian Church and the Ritual of the Eastern of the Orthodox Church, [San Francisco: Douglass Brothers, 1934], p. 46
[15] “The Celebrant: Priest or Pastor. An Investigation of the Mystical Prayers of the Divine Services of the Holy Catholic and Apostolic Church”, Orthodox Life 46/4 (1996), p. 29
[16] A se vedea articolul original (http://fatherjohn.blogspot.com/2017/10/stump-priest-secret-prayers.html) pentru un clip video al “Six Million Dollar Man”.