Paisianismul reprezintă o mişcare duhovnicească de o reverberaţie mondială, în toată Ortodoxia. Ca mişcare de forţă mistică, ea a primit o formă de expresie artistică superioară, preţuită acum 200 de ani atît în rîndul monahilor şi clericilor, cît şi al mirenilor. Efuziunea lucrării rugăciunii neîncetate, a respectărilor aşezămintelor monahale chinoviale ale Sfîntului Vasilie cel Mare, studierea continuă a Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi au reprezentat miezul românesc cel plin de sevă ce hrăneşte, prin răsfrîngerea profundă pe care a avut-o lucrarea cărturărească, muzicească şi duhovnicească din Mănăstirile Neamţ, Secu, Dragomirna, Văratec, Căldăruşani, Cernica, Ciolanu, Sinaia şi multe altele, pentru întreaga suflare din Biserica Ortodoxă.

Ce este paisianismul muzical? O recunoaştere se poate face pe trei coordonate principale:

– tradiționalismul formulaic (com-poziţia fiind punerea-împreună a tezaurului de formule revelate, regăsite în compoziţiile psaltice ortodoxe vreme de un mileniu),

– bilingvismul compozițional (care nu e doar la nivel de limbaj, ci şi de păstrare a ethosului etnic în care s-a compus iniţial sau din care s-a transcris / exighisit, măiestrie care atestă evlavia cu care era privită individualitatea etnică încadrată în gîndirea ecumenică ortodoxă),

– elemente specifice școlii paisiene (întregi turnuri de fraze, cadenţe, modulaţii, ornamente, tip de gândire semiotică şi interpretare ce reprezintă, prin expresia sintetică paisiană, specificul naţional românesc). Însăşi scrierea partiturilor paisiene (sau rescrierea lor după 1832) într‑o formă mult mai analitică decît a contemporanilor constantinopolitani sau athoniți poate fi înţeleasă ca pe o încercare de diseminare a unui ethos autohton; aceasta o afirmă însuși Ieromonahul-melurg Visarion, în prefața Kalofoniconului său.

Paisianismul muzical reprezintă epoca de aur a muzicii bisericeşti din spaţiul românesc. El a început în veacul al XVII-lea, prin renaşterea bizantină susţinută de Principatele Române. Manuscrisele copiate şi alcătuite în anii 1620-1640 de muzicieni precum Iacov Arhiereul, ori psalţii bucureşteni Ioan şi Meletie, dau mărturie că încă înainte de întemeierea Academiilor Domneşti de la Bucureşti şi de la Iaşi muzicienii din spaţiul românesc s-au implicat activ în marele fenomen muzical intitulat „înfrumuseţare” sau „calofonie” (îmbogăţirea vechilor sau noilor compoziţii cu noi formule revelate, cu ornamentare interpretativă, barocă, a formulelor, şi cu intercalarea de pasaje papadice şi uneori cratimi), fenomen renăscut după 1600 cu putere în Grecia şi în Principatele Române.

La 1663 este adus dascăl de muzică al Academiei Domneşti din Bucureşti arhiereul Gherman Neon Patron, un uriaş compozitor din epoca „înfrumuseţărilor” muzicale. Acesta lasă moştenire Bisericii, în puţinii ani în care a trăit în Bucureşti (s-a săvîrşit în 1677) mari muzicieni precum Ivaşcu Vlahul, preotul Hurmuz Moldoveanul şi medelnicerul domnesc Ianache.

După 1686 este adus la Iaşi (capitală şi centru cultural pentru întreaga lume ortodoxă), ieromonahul Damian Vatopedinul, ca dascăl de muzică şi protopsalt, iar în 1717, tot la Iaşi, vine ca dascăl de muzică pentru o scurtă perioadă fostul patriarh Athanasie al V-lea. La 1753 vine la Iaşi cel mai desăvîrşit muzician grec al vremii (aşa îl numeşte părintele Macarie Ieromonahul), Anastasie Rapsaniotul; acesta l-a avut ca ucenic pe tînărul Ioniţă din Suceava, cu care a şi scris împreună o antologie psaltică păstrată acum la Athena (ms EBE 2225), şi care i-a şi copiat şi tradus în româneşte multe compoziţii de-a lungul următoarelor decenii.

La 1722 s-a născut la Poltava (Ucraina de astăzi) tînărul Petru Velicicovschi, dăruit încă din fragedă pruncie cu un dar unic chiar în interiorul Bisericii Ortodoxe – rugăciunea neîncetată, fierbinte, dumnezeiască. Aşa se face că la vîrsta de 14 ani, tot prin rugăciune, şi-a înţeles chemarea monahală şi şi-a urmat-o cu toată dragostea. După un scurt periplu prin Academia Teologică de la Kiev şi prin schiturile ucrainene unde se nevoiau cunoscători şi lucrători ai rugăciunii, tînărul Petru, devenit rasoforul Platon, s-a aşezat la unul din schiturile isihaste ale Sfîntului Vasilie de la Poiana Mărului (+1767) în ţinutul Vrancei. După cîţiva ani de nevoinţă sub povăţuirea marelui rugător, în căutarea desăvîrşirii duhovniceşti, tînărul Platon Velicicovschi a plecat în Sfîntul Munte Athos, unde s-a bucurat de sprijinul şi ajutorul ultimilor reprezentanţi ai unei generaţii de trăitori autentici ai vieţii monahale. În 1750, stareţul său, Sf. Vasilie de la Poiana Mărului, a venit în Athos să-şi caute ucenicul, pe care l-a călugărit sub numele de Paisie şi căruia i-a dat binecuvîntarea să se nevoiască spre buna plăcere a lui Dumnezeu.

În 1755, Sfîntul Paisie Velicicovschi (1722-1794), deja cu ceva faimă de om al lui Dumnezeu în rîndul monahilor athoniţi, începe să primească pentru a vieţui împreună cu el diferiţi monahi români, slavi şi greci din Muntele Athos. Între aceştia a avut ca psalt pe un celebru muzician şi copist grec de manuscrise muzicale, Damaskinos Agraforendiniotis. În doar opt ani, obştea a ajuns la 63 de vieţuitori şi au primit de la chinotita athonită Mănăstirea Simonos Petra. Din păcate, aceasta aflîndu-se în mari datorii, au fost forţaţi să o părăsească şi în cîteva săptămîni au ajuns în Moldova, unde au primit spre vieţuire Mănăstirea Dragomirna.

La Dragomirna repertoriul era deja unul clasic: compoziţiile vechi, înfrumuseţate de marii muzicieni ai veacului al XVII-lea, la care s-au adăugat şi compoziţiile mai noi. Se păstrează în bibliotecile din Iaşi şi Bucureşti o parte din manuscrisele muzicale întrebuinţate de obştea paisiană în acei ani. După războiul austro-ruso-turc din 1774, obştea, acum avînd mai mult de 300 de călugări, s-a mutat la Mănăstirea Secu, iar după încă puţini ani, în 1779, a primit spre vieţuire Mănăstirea Neamţ, cea mai mare chinovie românească. Faima vieţii duhovniceşti a Sfîntului Paisie Velicicovschi se răspîndise deja în toate colţurile lumii ortodoxe. Hramul Mănăstirii Neamţ – Înălţarea Domnului – era prilej pentru obşte de a intra în contact nu numai cu psalţii români din Iaşi şi Bucureşti, ci şi cu psalţii greci veniţi de la Constantinopol sau de pe continent pentru a-şi face un rost în mijlocul unui popor iubitor de muzică duhovnicească, a cărui boierime comisiona şi cînta ea însăşi partituri psaltice. Privegherile de hram sau de la alte sărbători, cîntate de monahii paisieni împreună cu psalţii români sau greci l-au făcut pe un călător grec să exclame că la slujba din Mănăstirea Neamţ „s-a simţit de-a dreptul în cer”.

În mod cu totul evident, Sfîntul Paisie Velicicovschi a sprijinit psaltica de expresie românească a vremii, fie ea în limba română, fie în limba greacă ori slavonă. În anul 1769, un monah ucrainian îşi copiază în obştea paisiană de la Dragomirna o antologie de cîntări psaltice în limba greacă (dar şi cîteva în slavonă!) pentru folosul Lavrei Pecersca din Kiev, transcriind psaltica paisiană în notaţie kieveană de portativ.

La anii 1782-1784, mai sus menţionatul Ioniţă din Suceava lasă toate ale lumii şi vine la Mănăstirea Neamţ pentru a se face monah. Aici este călugărit după 1785 sub numele de Iosif şi preia conducerea şcolii de muzică a mănăstirii. Împreună cu prietenul său Mihalache Moldoveanul din Bucureşti, Iosif Monahul se implică în fenomenul muzical al exegezei adus de psaltul Petru Lampadarie din Peloponnes (pe lîngă care anterior ucenicise Mihalache) la un nivel care deschidea uşa unor noi posibilităţi de expresie muzicală. Începînd cu 1805, cînd la Iaşi vine să predea sistemul de scriere al lui Petru din Peloponnes ucenicul acestuia Petru Vyzantie, Monahul Iosif (+1813) începe să folosească sistemul celor doi greci pentru a scrie analitic inclusiv ornamentele muzicale ale şcolii paisiene. Ostenelile îi sînt duse mai departe de cei doi ucenici ai săi, Visarion Ieromonahul şi Calinic Ieromonahul, care s-au desăvîrşit în tainele muzicii în şcoala paisiană din Mănăstirea Neamţ, dar şi în Iaşi, sub dascăli ca Nichifor Cantuniari (care a predat în Iaşi între 1813-1821) şi Gheorghe Lesvios (dascăl în Iaşi între 1817-1821). Pe la ~1820 vine pentru scurtă vreme, ca student al părintelui Visarion, părintele Nectarie Schimonahul, protopsaltul Athosului după anul 1845, care a dus în Sfîntul Munte multe din compoziţiile paisiene.

Pe la 1830, Visarion Ieromonahul rămîne şeful şcolii de muzică din Mănăstirea Neamţ după ce prietenul său Calinic Ieromonahul merge la Mănăstirea Slatina. La Neamţ, cei doi începuseră o revoluţie culturală prin exegezele, traducerile şi compoziţiile cu care au uimit lumea muzicală din anii 1820-1840. În 1831 se retrage la Neamţ celebrul Macarie Ieromonahul, care rămîne aici pînă în 1834 şi contribuie din plin la efortul început cu atîtea decenii mai înainte, încă în timpul Sfîntului Paisie. Manuscrisele sale ni s-au păstrat şi reprezintă una din principalele noastre surse de inspiraţie şi documentare.

De prin anii 1830, părintele Visarion Duhovnicul l-a avut ucenic şi urmaş la conducerea şcolii de muzică pe Ieromonahul Dorothei. Prin intermediul acestuia ni s-au păstrat cele mai multe dintre valoroasele manuscrise paisiene ale veacurilor al XVIII-lea şi al XIX‑lea. Spre diferenţă de Visarion Ieromonahul, a cărui viaţă s-a curmat brusc în 1844 (în urma unei suferinţe sufleteşti soldate cu un accident vascular cerebral), părintele Dorothei a avut o viaţă lungă, semnînd manuscrise muzicale şi după 1880 [Ieroschimonahul Dorothei Iordachiu s-a săvîrşit la 29 Decembrie 1888.]. Acesta a avut şi el ucenici vestiţi în acea vreme, între care ieromonahii Irinarh, Gherasim, Theofan, Filaret şi alţii.

Părintele Irinarh semnează primele sale manuscrise muzicale în anul 1875. Pe la anii 1910-1920 a ales să se retragă la liniştea Sihăstriei Durăului împreună cu prietenul său, Ieromonahul Gherasim Stamate (autorul unor manuscrise psaltice dăruite şi Mitropoliei Iaşilor şi tuturor marilor mănăstiri paisiene). Acolo, în liniştea de la Durău, cei doi au lucrat mai departe talantul muzical şi au copiat din vechile manuscrise paisiene cîntări pentru sărbători şi pentru slujbele de fiecare zi. Acolo i-a găsit Părintele Justin Pârvu în anul 1936, încă purtînd ostenelile unor privegheri despre care sfinţia sa mărturiseşte:

„[Părintele Irinarh] avea o voce minunată, deşi era trecut de 80 de ani când am venit eu în mănăstire. Şi avea aşa un dar, că,  ascultându-l cum mlădia digorgoanele şi trigorgoanele credeai că-i un înger. […] Părintele Gherasim era tot la fel — punea tot sufletul în cântări. Cânta câte un heruvic cu toate teriremurile, de aveai timp să cădeşti, să-ţi citeşti în tihnă toate rugăciunile; şi cânta cu toată inima că uneori simţeai cum se pogoară heruvimii şi serafimii.” Şi în altă parte: „În două strane se cânta, într-o strană era părintele Gherasim și în cealaltă era Irinarh. Amândoi cântau foarte frumos. Oricând treceai pe lângă chilia lui, sau ziua când se închidea, în chilia lui Gherasim se auzea cântând. Când cântau amândoi, parcă auzeai geamurile bâzâind, așa… Lumea îi aștepta să vină la biserică. Când erau sărbătorile mari, apoi venea lumea să-i asculte pe ei în mod deosebit în cântările lor. Noi sigur că aveam și noi (la cântare) cutremur și emoție, dar nu puteam să înțelegem prea mult, eram începători.”

Iar despre ornamentaţia paisiană, privită prin ochii începătorului din anii 1930, Părintele Justin spune: „Cântau pe note, sigur că da. Dar erau cântări în care tu cântai, urmăreai acolo pe note, dar el era prin altă parte; erau florile lui, cântările lui, compoziția lui – și ieșea la mărturie, nu bătea câmpii.”

Prin Avva Justin sîntem astăzi legaţi direct de moştenirea muzicală paisiană, de vreme ce primul său dascăl de muzică a fost părintele Irinarh Vîntu, unul din ultimii mari compozitori paisieni, activ în special în ultimul sfert al veacului al XIX‑lea. După arestarea şi detenţia sa de sub regimul comunist între 1948-1964, Părintele Justin Pârvu s-a întors în viaţa monahală la Mănăstirea Secu. Obştea Mănăstirii Durău fusese arestată integral de către regimul ateu în 1948 şi la scurtă vreme după aceea mănăstirea sa a fost transformată în parohie. După şederea la Mănăstirea Secu, Părintele Justin a fost transferat la Mănăstirea Bistriţa lîngă Piatra Neamţ în 1977. La Secu şi la Bistriţa a avut ocazia să redescopere vechile partituri paisiene, principala sa ascultare fiind cea de cîntăreţ. Pe toţi ucenicii săi i-a îndemnat să înveţe să cînte muzică psaltică şi chiar să se desăvîrşească în această artă pe cei talentaţi.

În 1991, Părintele Justin a plecat de la Mănăstirea Bistriţa pentru a pune temelia Mănăstirii Petru Vodă. Urmat de ucenici la noua mănăstire şi iubit de credincioşi, în scurtă vreme a putut să ridice biserica şi toate celelalte dependinţe ale mănăstirii. Pînă în 1998 Părintele Justin a fost prezent permanent în strană alături de tinerii călugări şi fraţi, pentru a-i învăţa tipic, rînduială bisericească şi muzică psaltică. După 1998, implicarea sa în strană a trebuit să fie sporadică, din pricina mulţimii de credincioşi veniţi să îl caute, pe care îi slujea cu multă jertfelnicie, intervenind doar în momentele cînd rînduiala ori partiturile nu se cunoşteau îndeajuns. Cu plăcere cînta din partituri la chilie, şi nu a lipsit niciodată de la cîntarea irmoaselor praznicale la sfintele liturghii ale praznicelor mari de peste an.

Încă din 1996 am descoperit în manuscrisele de la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti şi apoi în Biblioteca Mănăstirii Neamţ şi în alte biblioteci zeci şi sute de manuscrise muzicale paisiene, de care m-am apropiat cu smerenie şi sfială. Conţineau o muzică pe care nu o cînta nimeni din acei ani. Linia melodică era, în mare, comună cu a compoziţiilor constantinopolitane de secol XVIII sau XIX, însă gîndirea componistică paisiană transformase miezul lor în adevărate bijuterii muzicale, şi la nivel de ornament, şi de formule, şi de ansamblu. Din cauza complexităţii lor, mi-a luat ani să pot avea curajul să cînt la strană vreuna din aceste cîntări, dar nu pot să trec sub tăcere emoţia extraordinară pe care am trăit-o cînd am văzut bucuria de pe chipul Părintelui Justin Pârvu care auzea aceste cîntări din nou după atîtea decenii.

În ascultarea de paleograf şi hartofylax, am găsit permanent, zi şi noapte la Părintele Justin ajutor nu numai ca duhovnic şi sfetnic, dar şi în mod concret – pentru a achiziţiona sau copia traducerile din Sfinţii Părinţi şi manuscrisele muzicale din bibliotecile lumii. Chiar şi cînd contribuţia sa nu a fost directă, în mod miraculos doar pentru rugăciunile sale au apărut cei dornici să sprijine proiectul paisian. Părintele avea o profundă înţelegere muzicală, ca unul ce era purtător de Duh Sfînt în orice domeniu privea, avînd un discurs de-a dreptul academic atunci cînd avea un interlocutor apt.

Dacă vrăjmaşii mîntuirii, văzuţi sau nevăzuţi, cunoscînd puterea mîntuitoare a psalticii, o strică prin încurajarea unor genuri şi ethosuri străine, atunci cu atît mai mult Părinţii Bisericii, cunoscînd din Scripturi, din Predanie, dar şi din proprie trăire importanţa muzicii duhovniceşti în slujirea lui Dumnezeu şi în lucrarea mîntuirii, nu numai că au sprijinit, dar au şi apărat cu preţul vieţii icoanele cîntate ale Sfintei Biserici, la fel cum mucenicii şi-au dat viaţa apărînd sfintele vase, sfintele icoane, sfintele moaşte, sfînta cruce şi sfintele cărţi. Ca unul care a suferit în temniţe 17 ani pentru Biserică şi care şi-a dat mărturia nepătată pentru integritatea dreptei credinţe, Părintele Justin cunoştea în mod direct nenorocirea în care dictatura materialistă a aruncat arta muzicală bisericească în ultimul veac. Pentru aceea a şi sprijinit în toate modurile cu putinţă – cu cuvîntul, cu fapta şi cu aportul logistic şi financiar – toate eforturile făcute înspre revenirea la tradiţia patristică. Toţi psalţii moldoveni, munteni şi transilvăneni, toţi profesorii români, greci sau de alte naţii deopotrivă au aflat la Părintele Justin sprijin concret – cu sfatul, cu rugăciunea, cu un loc ocrotit de a cînta psaltichie, dar şi cu bani şi alte ajutoare materiale.

Începînd din 2003 Părintele Justin a fost un generos sprijinitor al talentatului grup ieşean „Byzantion”, condus de lect. univ. dr. Adrian Sârbu, care prin frumuseţea interpretării au dus numele psaltichiei româneşti în Sfîntul Munte Athos, în toată Europa, Rusia şi America, primind din partea întregii Ortodoxii şi chiar a lumii muzicale eterodoxe o binemeritată acoladă artistică. Începînd cu anul 2008, la îndemnul stăruitor al maicii Neonila, Părintele a sporit acest ajutor, finanţînd cursurile de muzică ţinute la Iaşi de către profesorii Lycourgos Angelopoulos şi Iorgos Konstantinou, iar între 2011-2013 a finanţat o parte din efortul aducerii celui din urmă la Conservatorul din Iaşi, pentru cursurile universitare de dirijat şi paleografie, în fiecare lună. Aceste evenimente ieşene au creat (ceea ce şi era în dezideratul iniţial) un context naţional pentru promovarea psalticii tradiţionale, dar şi unul internaţional prin schimbul cultural care a redat psalticii româneşti (compoziţionale şi interpretative) recunoaşterea valorii.

Acest dublu deziderat s-a realizat în pionierat şi în paralel prin eforturile cîtorva grupuri de mari psalţi munteni:

– Grupul „Nectarie Protopsaltul” de la Biserica Sf. Grigorie Palamas din Bucureşti, condus iniţial de Valentin Gheorghe (1993-2003), şi apoi de lect. univ. dr. Sabin Preda, grup ce a abordat încă din acei ani cîntări paisiene de mare complexitate, şi care reuneşte şi editori importanţi de carte paisiană – dr. Gabriel Duca şi diac. Cornel Coman, precum şi eforturile didactice ale psalţilor Liviu şi Ionuţ Cruceru. Efortul cărturăresc şi catehetic, precum şi stabilirea unui important calibru interpretativ au fost cele două coordonate prin care corul „Nectarie Protopsaltul” a adus psaltica românească la un nivel mult mai înalt.

– Un alt grup de maximă importanţă în psaltichia românească paisiană este grupul „Tronos”, condus de arhid. Mihail Bucă, protopsaltul stranei patriarhale din Bucureşti, care prin abordarea sobră, curajoasă şi statornică a repertoriului paisian în cadrul slujbelor – televizate internaţional – au fost un vector de catehizare în masă şi un etalon ierurgic şi de opţiuni compoziţionale ce au inspirat psalţii români din toată ţara şi diaspora.

– De asemenea, grupul bucureştean „Psalmodia”, condus de diac. prof. univ. dr. Sebastian Barbu-Bucur, prof. univ. dr. Nae Gheorghiţă şi diac. conf. dr. Gabriel Oprea, a abordat foarte multe piese din manuscrisele paisiene între anii 2000-2019.

– Demn de menţionat este grupul „Vlaho-bizantin” al arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei, condus de pr. drd. Constantin Stoica, de un real talent dirijoral de viziune, care a abordat un repertoriu pretenţios din ediţiile Triodului şi Penticostarului paisian, aducînd împreună cu interpretarea artistică şi o importantă contribuţie academică, precum şi tînărul profesor şi dirijor bucureştean, dr. Cătălin Cernătescu, ale cărui roade academice în domeniul studierii paisianismului sunt de un nivel rar întîlnit în cercetarea muzicologică universală.

– Un alt grup de psalţi talentaţi promotori ai paisianismului muzical a fost corul Psaltis, condus la Mănăstirea Antim din Bucureşti de către Florin Leonte, care ne-a cinstit venind împreună cu toţi psalţii săi la mai multe sărbători importante ale Mănăstirii Petru Vodă, şi tot prin diligenţele sale l-am avut ca invitat special pe profesorul Kostas Anghelidis de la Athena. Tot la iniţiativa sa a fost editat şi publicat sub auspiciile Mănăstirii Petru Vodă şi cu binecuvîntarea părintelui stareţ Hariton Negrea, în trei volume, Doxastarul lui Iacov Protopsatul, tradus de către Schimonahul Nectarie Creţu, protopsaltul Sfîntului Munte Athos pe la anii ~1860.

În Transilvania, ca o promiţătoare revenire la vechile ei tradiţii ortodoxe curate, la episcopiile din Oradea, Satu-Mare şi Cluj se cîntă în mod curent din repertoriul paisian.

Revenind la plaiurile nemţene, tot cu binecuvîntarea şi din ascultarea Părintelui Justin Pârvu, prin efortul conceptual şi de cunoaştere al smereniei noastre au fost sprijinite sistematic şi bogat ideatic, vreme de 15 ani, toate demersurile – publicaţii, cărţi, slujbe, concerte, masterclassuri, educarea psaltică naţională, monahală şi reformarea curriculei şi secţiei academice – depuse de o întreagă pleiadă de ostenitori ai sfintei psaltichii, precum prof. dr. Gabriel Ştrempel, prof. dr. Gabriela Dumitrescu, arhid. prof. univ. dr. Sebastian Barbu Bucur, prof. univ. dr. Nicolae Gheorghiţă, prof. univ. Iorgos Konstantinou, prof. univ. dr. Karanos Grammenos, prof. univ. dr. Maria Alexandru, prof. univ. dr. Emmanoil Giannopoulos, conf. univ. dr. Costin Moisil, prof. univ. dr. Vasile Vasile, prof. univ. Evghenia Ignatenco, lector univ. dr. Zamfira Dănilă, lector dr. Adrian Sârbu, asist. dr. Cătălin Cernătescu, pr. drd. Constantin Stoica, ierod. dr. Avraam Bugu de la Mănăstirea Putna, şi mulţi alţii; cu toţi aceşti profesori şi cercetători din întreaga lume am desfăşurat o bogată corespondenţă şi colaborare ce a reevaluat locul psalticii româneşti în contextul internaţional.

Este de folos de ştiut că muzicianul pe ale cărui lucrări s-a clădit expresia artistică a celui mai cunoscut cor de psaltică din spaţiul grecesc între anii 1980-2010 – Corul Byzantin Grec, condus de prof. Lycourgos Angelopoulos – este Petru Manuil Efesiul, devenit un „paisian” prin adopţie; la sfîrşitul vieţii sale, în 1840, şi-a ales ca loc de odihnă veşnică Mănăstirea Cernica, o chinovie paisiană prin excelenţă, păstorită atunci de către Sfîntul Calinic de la Cernica. După anul 1830, toate lucrările tipărite de Petru Efesiu au fost pline de ornamentări specifice psalticii paisiene. Faptul în sine a fost recunoscut şi de către Părintele Justin Pârvu, care, ascultînd unele din înregistrările acestui cor grecesc în anii 1999-2000 a spus: „Parcă ar cînta bătrînii mei de la Durău!” Drept aceea, la privegherile la care Părintele Justin invita corul Byzantion, întotdeauna tresălta de bucurie la auzul chiar şi a unui stih, sau a unei ecfoneze în ethos veritabil patristic moldovenesc.

În anul 2003, după ce am strîns o substanţială bibliotecă muzicală paisiană, am iniţiat două demersuri care s-au concretizat prin începerea lucrului la prima antologie muzicală paisiană tipărită – Triodul paisian, apărut cu binecuvîntarea Patriarhului Teoctist şi cu prefaţa Părintelui Justin Pârvu în anul 2005 –, şi propunerea făcută tot atunci celor mai bune coruri psaltice de la noi din acei ani (Nectarie Protopsaltul din Bucureşti şi Byzantion din Iaşi) de a începe să abordeze aceste partituri. În anul 2009 i-am rugat pe maeştrii Lykourgos Angelopoulos şi Iorgos Konstantinou să cînte şi ei din compoziţiile paisiene în limba greacă. Aceste compoziţii sînt numite de ei „prin excelenţă româneşti” şi ele „trebuie cîntate de către români, care sînt singurii care le pot înţelege în profunzime”, la fel cum şi arabii au compoziţii caracteristici lor, ca urmaşi ai muzicalităţii creştine syriace din epoca apostolică şi din primul mileniu.

La ostenelile mele muzicale am primit, începînd cu anul 2007, un ajutor binecuvîntat arhiereşte în persoana maicii Neonila, care venea spre muzica psaltică paisiană cu o uriaşă experienţă dobîndită la cel mai înalt nivel al muzicii clasice a lumii contemporane. Ea a sesizat de la început unicitatea tezaurului muzical paisian şi s-a implicat cu toată inima în asimilarea şi promovarea sa. În special la nivelul interpretării acestor compoziţii a avut o contribuţie esenţială, ca hermeneut de construcţie şi abordare patristică a artei revelate, o abordare pierdută odată cu Manuil Vryennios în secolul XIV, şi cum astăzi propune şi protopsaltul Constantinopolului, dl. Panagiotis Neochoritis, şi de care a pomenit şi dl. Ioannis Hasanidis, unul din cei mai respectaţi şi cunoscuţi psalţi contemporani. Într-o lume academică tot mai silită la o metodologie dialectică, maica a insistat, cu preţul unei împotriviri tributare mentalităţii antimetafizice, asupra necesităţii stringente a revenirii la metodologia potrivită cu obiectul sacru de studiu. De asemenea, ea a fost singura voce feminină din spaţiul ortodox care a interpretat în premieră cele mai dificile partituri paisiene.

Împreună cu sfinţia sa, şi cu rugăciunea şi binecuvîntarea Părintelui Justin, în anul 2012 au fost mai multe întîlniri cu Î.P.S. Mitropolit Teofan al Iaşilor, care şi-a dat acordul şi binecuvîntarea pentru mai multe serii de volume paisiene, atît de traduceri patristice, cît şi muzicale. Momentan a văzut lumina tiparului o parte consistentă din Doxastarul-Stihirar al părintelui Visarion Ieromonahul în anul 2013, pregătit de Gabriel Duca. Urmează să apară în tipar, în cel mai scurt timp, Irmologhionul Paisian şi Irmologhionul Calofonicon Paisian, în colaborare cu muzicienii Marian Mitu şi Dragoş Negreanu. În plus, proiectul mitropolitan prevedea şi recuperarea manuscriselor paisiene şi chiar a surselor mai vechi folosite de părinţii paisieni, codexuri care acum se află în Muntele Athos (ca urmare a fluxului monahal ce a urmat secularizării din anul 1859), lucru pe care l-am realizat, cel puţin în parte.

Urmaş al Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu după săvîrşirea sa în anul 2013, Părintele Arhimandrit Hariton Negrea, stareţul Mănăstirii Petru Vodă, a continuat sprijinirea eforturilor didactice muzicale anuale ieşene, dar şi prezenţa psalţilor şi grupurilor psaltice româneşti şi greceşti la marile sărbători de peste an, şi, s-a implicat concret şi necondiţionat în achiziţionarea de manuscrise muzicale valoroase pentru continuarea muncii de editare a tezaurului paisian.

O primă încununare a eforturilor de scoatere la lumină a partiturilor paisiene a venit în 2014, la împlinirea a 300 de ani de la moartea martirică a Sfinţilor Mucenici Brîncoveni, cînd a avut loc o suită de concerte comemorative, la care s-au cîntat compoziţii compuse şi cîntate la curtea Sf. Constantin Brîncoveanu, atît de către corurile Byzantion şi Floralia din Iaşi, cît şi de către muzicienii din Bucureşti şi Buzău. Momentul a fost nu doar unul de unică înălţare duhovnicească prin esenţa compoziţiilor, dar şi unul de declic cultural care a determinat o mult mai largă răspîndire a interesului pentru paisianism.

În anul 2018, cu implicarea activă a Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti, a ieşit la lumină o nouă uriaşă colecţie de compoziţii paisiene – Penticostarul paisian – în care am publicat partituri din repertoriul paisian dintre anii 1760-1860. După acest eveniment, atît la Patriarhia Română, cît şi la mitropolii, episcopii şi peste tot unde cîntă psalţii cei mai buni ai momentului, cele două cărţi paisiene au devenit parte integrantă din slujbe mai multe luni pe an. Unul din cei mai importanţi ierarhi greci ai acelui moment istoric, mitropolitul Ierotheos Vlachos, a felicitat apariţia volumului Penticostarului paisian şi şi-a exprimat dorinţa de a vedea şi promova aceleaşi compoziţii publicate şi în limba greacă.

Substanţa complexă a compoziţiilor paisiene cere simultan un nivel de excelenţă interpretativă, de experienţă duhovnicească şi de dragoste de psaltichie corală, fiindcă mistica frăţietate şi comuniunea în Predanie sunt adevăratele expresii în Har ale paisianismului, ca rod al Evangheliei. Din pricina vicisitudinilor vremilor în care trăiesc psalţii români (lipsiţi de stipendierea şi hirotesirea pe care maica şi cu mine le cerem pentru ei, cu nădejde, de peste un deceniu şi care astăzi, slavă Domnului, se împlinesc), dorinţa de a auzi răsunând aceste bijuterii compoziţionale a trebuit să aştepte 25 de ani. Cerînd rugăciunile tuturor şi întinzînd mîna tuturor viersuitorilor de cele tainice, obştea cerească a Sfinţilor Melurgi Români cheamă tot sufletul românesc la doxologia cea cu adîncă înţelegere şi cu frumuseţe ce uneşte.

la pomenirea Sfîntului Paisie cel Mare, 19 Iunie 2021,

din binecuvîntarea Arhim. Justin Pârvu şi Arhim. Hariton Negrea,

m. Filotheu şi m. Neonila

 

 

Update:

Patrimoniul psaltic paisian – din volumele publicate de Mănăstirea Petru Vodă – Triodul, Penticostarul, Doxastarul, Calofoniconul, Kratimatarul şi Typikonul paisiene, precum şi din volumele în lucru Liturgikon şi Anastasimatar paisiene – reflectat în compoziţiile mai complexe şi mai dificile (peste 1200 de partituri) poate fi audiat în primă audiţie mondială pe canalele de youtube ars.revelata şi noetique.archive.