Schema de faţă este alcătuită de filosoful grec Evanghelos Moutsopoulos pentru a defini marile (şi în parte chiar şi micile) categorii estetice. Ea nu necesită multe comentarii, acestea găsindu-se în cartea în care a fost tipărită, Categoriile estetice: introducere la o axiologie a obiectului estetic, apărută la editura Univers în anul 1976, în traducerea lui Victor Ivanovici, cu o prefaţă de marele filosof român Constantin Noica.
O imagine cu o rezoluţie mai mare:
O părere avizată asupra viziunii filosofului grec:
În prefața lucrării lui Evanghelos Moutsopoulos, Categoriile estetice. Introducere la o axiologie a obiectului estetic, Constantin Noica preciza faptul că autorul este mai curând un „gânditor la nivelul speculației ultime decât un estetician”, iar considerațiile sale în domeniul esteticii sunt prilejuite tocmai de întâlnirea fenomenului artistic cu temele filosofice ale timpului, spațiului sau omului, „cele trei mari teme ale gândirii speculative care îl solicită în chip deosebit”. Academicianul Evanghelos Moutsopoulos (din 2011 Doctor Honoris Causa și al Universității din București), cu o operă filosofică impresionantă, peste 60 de lucrări și circa 800 de articole și comunicări, inițiatorul unor direcții inovatoare în cercetarea filosofică contemporană, își propune să reînnoiască, în lucrarea Categoriile estetice, fundamentele filosofice ale esteticii, care, așa cum preciza Constantin Noica, lipsită de „un asemenea orizont, risca să se piardă sau să rămână o simplă disciplină prinsă între o vagă istorie a ideilor și o banală critică de artă”. Pentru Evanghelos Moutsopoulos opera de artă reprezintă obiectivarea conștiinței creatorului, dar și a receptorului, raporturile subtile dintre conștiință și obiectul său dobândind în plan estetic un caracter conceptual. De asemenea, o notă particulară a viziunii lui Moutsopoulos o reprezintă rolul conferit interpretării: „executantul”, arată Constantin Noica, „se află mai aproape de publicul pentru care opera a fost creată decât însuși creatorul, devenind, într-un fel, un adevărat creator”. Speculația filosofică se desfășoară în cadre riguros raționaliste, însă sistemul categorial al lui Evanghelos Moutsopoulos rămâne unul deschis, unde categoriile se pot multiplica la infinit, oglindind gama infinită a trăirilor umane în raport cu obiectul estetic.
Frumosul este nucleul schemei categoriale concepute de filosoful grec, unde avem, așa cum precizează chiar autorul în Prolegomena, „o relație dialectică între diversele grupuri de categorii estetice, ce înaintează dinăuntru în afară, fără ca acest aranjament să aibă vreo aparență de dispunere axiologică a categoriilor una față de cealaltă”. Stând la baza categoriilor tradiționale, care se referă la structura internă a formelor estetice, frumosului i s-au dat de-a lungul timpului definiții numeroase și de cele mai multe ori contradictorii, care totuși n-au reușit să epuizeze diversitatea înțelesurilor acestei noțiuni, „caracterul complex și multidimensional al acesteia”. De pildă, amintește Moutsopoulos, pentru Platon frumosul este „țelul spre care conduce calea erosului” sau potrivit lui Ravaisson, „frumosul este strălucirea adevărului; înrudirea, dacă nu coincidența frumosului cu adevărul, va constitui în Evul Mediu și în vremurile cele mai noi unul dintre cei doi poli între care vor evolua teoriile estetice”. Categoria frumosului, categorie „oportună”, „kairică”, va atrage după sine „opusul său natural”, non-frumosul, urâtul, iar urmărirea urâtului în artă, afirmă Moutsopoulos, se poate pune pe seama unei dispoziții perverse a diformului, ceea ce ar putea conduce înspre „sesizarea unei imoralități estetice”. La fel de fină este și punerea în lumină a unei opoziții între categoria sublimului, „a nemăsuratului, a nesupunerii la constrângeri formale” și categoria joli, caracterizată ca „micșorând și depreciind frumosul prin aceea că îl degradează”, căreia îi lipsește tocmai acel element de oportunitate, „kairic”, ce este definitoriu pentru categoria frumosului: „un chip simpatic, cu trăsături regulate și plăcute, dar poate lipsit de pecetea iradierii formale a personalității, este joli. După cum joli este, bunăoară, o melodie nepretenționasă a lui Gershwin. Joli este retragerea frumosului către agreabil”.
Evanghelos A. Moutsopoulos. Sursa: wpf-unesco.org
Potrivit lui Moutsopoulos, categoriile determinative exprimă în modul cel mai vădit intenționalitatea conștiinței și se leagă în modul cel mai intim de abundența trăirilor interioare ce dobândesc, prin actul creator, valoare universală.
„categoriile determinative […] prin bogăția perspectivelor ce le deschid, îmbogățesc și dimensiunile conștiinței estetice înseși, ale cărei reflexe obiectivante sunt”. În vederea unei analize axiologice riguroase, filosoful grec recurge la clasificarea acestora în trei grupuri principale: categoriile eidologice,tipologice și tendențiale. Din prima categorie fac parte, de pildă, categoria poeticului și antipoeticului, aliricului, elegiacului și idilicului, adică a categoriilor eidologice statice, care, prin epic, fac trecerea către categoriile eidologice dinamice.
Pentru a desăvârși tabloul categoriilor estetice, reprezentat de Moutsopoulos într-o formulă concentrică deschisă, care se poate amplifica în exterior, dar care se pretează la diversificări numeroase și în interior, trebuie descrise și categoriile finale, considerate de gânditorul grec drept o expresie a „dialogului intern dintre creator și creație”, „a reușitei sau nereușitei instaurării artistice” și grupate în categorii diferențiale(pitorescul, exoticul ș.a.m.d.), istorice (clasicul, romanticul ș.a.m.d.) și combative (virtuozul, acrobaticul ș.a.m.d.).
Pentru a avea o imagine sintetică a tabloului categoriilor estetice, însă fără intenția de a știrbi din originalitatea și complexitatea arborescentă a analizei filosofice, vom apela în încheiere la o imagine propusă chiar de autor pentru a descrie marea triadă categorială: „În scopul ca toate clasele de categorii estetice să se coreleze organic, considerăm că, dacă cele tradiționale pot fi comparate cu un fascicul de lumină, categoriile determinative sunt, în aceeași ordine de idei, comparabile cu prisma de unde acestea provin, iar pe cele ale desăvârșirii (finale), le putem asemui cu spectrul ce se formează în continuare, fără ca acest lucru să aibă, desigur, nici un fel de semnificație axiologică discriminantă”.