„Şi a despărţit Dumnezeu între lumină şi întuneric”, adică atribuind fiecăruia propriul tărâm. Şi numele corespunzătoare. În ziua a doua a avut loc cinstita naştere în locul tăriei. În ziua a treia primeşte Botezul, în locul adunării apelor, ca să cureţe lumea de păcat, precum odinioară lumea prin ape. În ziua a patra, îi alungă pe negustorii din Templu cu autoritate şi împodobeşte templul Său, precum odinioară cerul cu stele. În ziua a cincea binecuvintează Cina cea de Taină şi Noul Testament şi măreţele jertfe ale marii Taine, precum odinioară în ziua a cincea, făcând chiţii cei mari şi toate vieţuitoarele din ape, şi binecuvântându-le, a zis:  „Creşteţi şi vă înmulţiţi” şi celelalte. În ziua a şasea este răstignit ca Om, împreună cu tâlharii pe cruce, de fiarele cele crude, Cel ce a creat în a şasea zi de odinioară fiarele şi pe om, în chip cu totul vestit şi împlinind cu totul fericit taina iconomiei, aşa cum prima dată în a şasea zi a creat făpturile. În ziua a şaptea, precum odinioară S-a odihnit de lucrurile Sale, Se odihneşte şi acum în mormânt, binecuvântându-ne pe noi, cei ce credem în El. În cea de-a opta zi, prima şi ultima, a doborât durerile morţii şi înviază din morţi, ridicându-i împreună cu El şi pe strămoşi.

Dar trecând prin acestea repede, eu nu spun numaidecât că Hristos într-o singură săptămână a împlinit taina iconomiei, ci, potrivit cu ordinea creaţiei universale în şase zile, în mod analog cu propriul timp, Hristos împlineşte fiecare dintre faptele iconomiei Sale.

Şi a zis Dumnezeu:  „Să facem om după chipul Nostru şi după asemănarea Noastră”. Nu a mai zis să fie, nu a mai zis să scoată, ci a zis să facem, ca să-l cinstească pe stăpânul făpturilor Lui. Dar oare către cine este Sfatul Tatălui, că spune să facem om? Este limpede că a spus astfel către Sfetnicul minunat şi Fiul iubit şi Duhul cel deofiinţă.

Dar ce este după chipul? Este stăpânirea, libertatea şi nepătimirea.

Ce este după asemănarea? Virtutea, caracterul străvăzător şi nemurirea, care, vai mie, prin evenimentul neascultării, au fost pierdute în întregime şi au fost retrase.

„Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el, bărbat şi femeie i-a făcut pe ei. Şi i-a binecuvântat pe ei Dumnezeu, zicând:  „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi stăpâniţi-l”. Mare început şi putere este a conduce şi a împărăţi tot pământul şi a domni peste toate făpturile lui Dumnezeu şi să fii liber şi să ai suflet înţelegător şi minte străvăzătoare, ceea ce înseamnă după chipul. Şi a zis Dumnezeu:  „Iată, v-am dat vouă toată iarba ce face sămânţă, care este pe toată faţa pământului”.

Întrebare: Şi care este iarba care face sămânţă?

Răspuns: Grâul, orzul, mazărea, fasolea, năutul, şi orice altceva asemenea. Iar restul ierbii nu ne aduce nouă rodul sămânţei spornice, ci este foarte folositoare dobitoacelor. Aşa cum şi la pomi nu roadele tuturor sunt comestibile oamenilor, ci numai cele ale măslinului, cele ale smochinului, ale dudului, ale părului şi ale celorlalţi pomi fructiferi comestibili oamenilor. Căci şi pinul aduce rod, şi cedrul, şi chiparosul, şi ghinda. Nu ştiu dacă şi platanul şi ceilalţi pomi după felul lor. Totuşi nu sunt potrivite pentru mâncare roadele lor, dar nici pe acestea nu ni le-a dat Stăpânul degeaba, ci folosul lor pentru viaţa noastră este foarte mare, încât nu numai că sunt foarte folositoare pentru ardere şi pentru sculptură, ci şi la orice lucrare în lemn, tâmplarul şi tăietorul foloseşte aceste bucăţi şi face uşi şi acoperişuri din ele, încât deşi sunt neroditori sau fac roade rele se arată mai folositori şi mai necesari decât cele roditoare, pentru ca Ziditorul să Se arate ca Unul Care nu a făcut nimic zadarnic şi degeaba, ci pe toate întru înţelepciune le-a făcut. Şi tot pomul care are în el rodul plin de sămânţă spornică vă va fi vouă spre hrană. Şi tuturor fiarelor pământului, tuturor zburătoarelor cerului şi oricărei târâtoare care se târăşte pe pământ, care are în ea suflare de viaţă, toată iarba verde spre mâncare. Şi a fost aşa. Ca şi cum i-ar fi spus aceasta Dumnezeu lui Adam:  „Pentru tine şi pentru toate cele de sub stăpânirea ta am făcut toate acestea, spre desfătarea voastră şi iată îţi vor fi ţie şi acestora spre desfătare”. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.

Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Oştirea cerului, adică felurimea luminătorilor, pomii pământului şi iarba, şi toate cele de pe pământ. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrările Lui pe care le-a făcut, cred că şi Raiul. Căci spune aici că a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrările Lui şi după puţin zice iarăşi că S-a odihnit Dumnezeu de toate lucrările Lui. Dar fiindcă şi Raiul este o mare lucrare a lui Dumnezeu, este limpede că în cea de-a şasea zi a lucrat-o şi pe aceasta, chiar dacă Scriptura a povestit despre aceasta după ce a trecut mai departe. Şi nu e aceasta ceva straniu; aşa cum şi despre om, după ce a înaintat mult, atunci a tâlcuit că din ţărână a fost plăsmuit şi din coasta lui, femeia, totuşi în cea de-a şasea zi l-a făcut. Cum l-a făcut nu a spus, dar a povestit mai târziu, după acestea. Şi Raiul tot în ziua a şasea l-a făcut, dar a povestit şi despre el târziu. Că l-a sădit pe acesta mai înainte de om sau după om, nu ştim. Dar mie mi se pare că l-a făcut mai înaintâi de om, aşa cum a făcut mai înainte de el toate, ca, venind a împărat, să găsească toate pregătite şi potrivite.

Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrările Lui pe le-a făcut.

Iar noi, aflând de care vrednicie ne-a învrednicit pe Stăpânul, nu doar de cea mai împărătească şi mai stăpânească vrednicie, ci ne-a învrednicit şi de chipul şi asemănarea Lui, pe acestea pierzându-le prin păcat, să ne plângem pe noi înşine şi, pocăindu-ne sincer, să plângem inimă şi să ne tânguim şi, venind la Domnul nostru, să ne închinăm şi să cădem înaintea Lui şi să venim înaintea Lui în mărturisire, mărturisindu-I Lui paguba pe care am suferit-o, pe care şi El însuşi o ştie şi o vede. Şi să ne rugăm Lui ziua şi noaptea, milostivindu-Se spre noi cu mila să ne cheme iarăşi la vrednicia dintâi, ca un bun, ca un Milostiv, ca un iubitor de oameni şi ca un Dumnezeu al celor ce se pocăiesc, fiindcă Lui I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treime una, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Şi S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea şi a sfinţit-o pe ea, fiindcă în aceasta S-a odihnit de toate lucrările Lui pe care a început Dumnezeu să le facă. Aceste lucrări, după cum mi se pare mie, sunt: în prima zi, patru: cerul, apele, pământul şi lumina. în ziua a doua, tăria. În cea de-a treia, trei: adunarea apelor, odrăslirea ierbii şi a oricărui pom. În ziua a patra, trei lucrări, sau chiar patru, cu tot cu foc: soarele, luna, stelele. E posibil ca şi focul să fie tot în ziua a patra, din care a făcut soarele şi eterul. Dar luna şi stelele le-a întemeiat din lumină, după cum şi din ape, tăria. Şi aşa cum în prima zi a făcut lumina, tot aşa, în ziua a patra, a făcut focul. Iar în ziua a cincea, a făcut trei lucrări din ape: târâtoarele, zburătoarele şi chiţii cei mari. În ziua a şasea, a făcut din uscat şase lucrări: patrupedele, târâtoarele, fiarele sălbatice, animalele domestice, Raiul şi pe stăpânul tuturor acestora, omul, laolaltă toate fiind douăzeci şi două, iar cu tot cu femeie douăzeci şi trei. Ca o întreită şeptime şi o doime, făptura creată slăveşte Treimea cea necreată.

Dar când a ajuns la subiect, Scriptura a arătat că a făcut Dumnezeu pe om, şi că bărbat şi femeie i-a făcut, dar nu a arătat şi cum i-a făcut pe ei. Iată cum continuă şi despre aceştia, zicând aşa: Şi a plăsmuit Dumnezeu pe om, luând ţărână din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, adică a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Vrednic de laudă este şi modul plăsmuirii, că dintr-un singur fel de ţărână a plăsmuit părţi multe, carne, oase, nervi, piele, unghii, păr şi rânduiala cea dinlăuntru, ascunsă şi complexă. Dar şi mai vrednică de laudă este înălţimea nesfârşită a pogorârii Lui, cum firea aceea netrupească şi necuprinsă a suferit să poarte părţi trupeşti şi să vorbească cu noi. Căci acel a luat şi a plăsmuit şi a suflat, şi altele asemenea, sunt dovezile mădularelor trupeşti. Totuşi suferă numirile acestora, ca să arate de câtă cinste şi vrednicie l-a învrednicit pe om.

Şi a sădit Dumnezeu o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul Raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Şi ungându-l pe el stăpân şi împărat al tuturor făpturilor Lui pământeşti, în chip potrivit îi dăruieşte lui o cetate proprie, spre desfătare şi bucurare, lăcaşul acela preasfânt şi foarte frumos al Raiului. Dar un râu ieşea din Eden care uda Raiul, şi care, după ce adăpa grădina aceea mare şi dumnezeiască, se despărţea în patru braţe. Fison, care înconjoară toată ţara Evilat, în care se află aur bun şi piatra de onix. Gihon, care înconjoară ţara Etiopiei şi inundă Egiptul. Tigrul şi Eufratul adăpând pe asirieni, a căror ţară închisă între ele se numeşte îndeobşte Mesopotamia Asiriei.

Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care l-a făcut şi l-a pus pe el în Raiul desfătării să-l lucreze şi să-l păzească. Dar nu avea Raiul nevoie nici de lucrarea mâinilor lui Adam, nici de paza lui. Căci fur nu era, iar animalele erau supuse lui. Totuşi i se porunceşte prin iconomie să aibă o ocupaţie în Rai, să lucreze în chip înţelegător în contemplaţie înaltă cu privire la Cel ce l-a făcut şi l-a cinstit în chip mai presus de fire, să păzească tainele lui şi porunca dată lui să nu o descopere dobitoacelor şi fiarelor celor supuse lui. Şi este îndemnat să se desfăteze cu orice rod şi orice pom din Rai, dar numai de unul să se depărteze, iar de restul să se bucure. Căci aceasta arată că l-a pus pe el în Raiul desfătării. Dar ca să ştie că, deşi împărăţeşte asupra tuturor, este împărăţit la rândul său de sus, de Ziditorul, şi este dator a se supune Lui şi a ţine porunca de a se ţine departe de un pom, cel din mijlocul Raiului, din care nu numai să nu mănânce, ci nici să se atingă de el. Şi ameninţarea este înfricoşătoare, ca nu cumva, zice, cu moarte să muriţi.

[Şi la facerea Evei] nu a adus lui Adam somn obişnuit, ci Dumnezeu a adus asupra lui şi extaz, şi luând coasta şi tăietura tămăduind-o în siguranţă, şi prefăcând coasta în femeie şi aducând-o pe ea la el, nici acest lucru nu i s-a ascuns de unde a fost luată. Ci a zis: Acesta este os din oasele mele şi carne din carnea mea, apoi profeţeşte foarte clar şi ceea ce va fi: Aceasta se va numi femeie, adică ceea ce dă naştere, de la care a şi început naşterea: Se va numi femeie fiindcă a fost luată din bărbat. Pentru aceasta, adică din pricina acestui fapt, că femeia este din bărbat, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia lui şi vor fi cei doi un trup. Iată profeţia cu privire la cele viitoare, care arată clar împlinirea lucrurilor viitoare. Iar Scriptura, arătând nepătimirea lor de atunci, zice: Şi erau cei doi goi şi nu sa ruşinau.

Dar şarpele era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ. Dar era mai înţelept decât fiarele, nu decât altcineva. Şi a zis şarpele femeii:  „Dumnezeu a zis El oare să nu mâncaţi roade din orice pom din Rai?”

Întrebare: Oare în limba omenească a vorbit şarpele aceste cuvinte către femeie?

Răspuns: Nicidecum. Fiindcă nici o fiară, nici vreun alt animal nu a fost învrednicit de grai omenesc. Dar cei întâi zidiţi, ca unii care erau învredniciţi de multă înţelepciune şi cunoştinţă de la Dumnezeu, cunoşteau, ca stăpâni, orice grai al dobitoacelor, şi al fiarelor, şi al zburătoarelor, şi al tuturor. Pentru aceea şi când şarpele a vorbit femeii în propriul lui grai, înţelegea femeia cele spuse. Dar fiindcă şarpele şi diavolul, care vorbea prin el, spuneau absurdităţi, ca unii care nu cunoşteau negrăita poruncă, femeia clarifică ceea ce era necunoscut vrăjmaşului şi, în loc să-l respingă, zice către el:  „Din orice pom care este în Rai putem mânca, dar din rodul pomului care este în mijlocul Raiului, a zis Dumnezeu: Să nu mâncaţi din el, nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi „. Aflând înşelătorul negrăita poruncă, îndată îşi aruncă mreaja înşelării, plină de venin aducător de moarte şi răspunde:  „Nu, nu veţi muri „. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. „ O, înşelare! O, nebunie! Dumnezeu, pizmuind progresul vostru, ca să nu deveniţi şi voi dumnezei asemenea Lui, v-a interzis mâncarea din pom, şi nu veţi muri. Cu adevărat vorbirile rele strică obiceiurile bune. Crede femeia cuvintele spurcate ale înşelării înşelătorului, îl socoteşte pe pierzătorul mai vrednic de crezare decât pe Stăpânul, priveşte cu ochi iscoditori bunătatea şi frumuseţea pomului şi a rodului, şi luând din rod, mănâncă. Dar cum a mâncat, fie sensibil, fie inteligibil, nu ştim, fiindcă Scriptura mărturiseşte numai aceasta explicit, că a mâncat, adică în felul în care era atunci obiceiul firii aceleia să se împărtăşească de hrană. Dar aducând şi bărbatului şi mâncând amândoi, aşteptând să se vadă dum-nezei şi să aibă o vedere mai străvăzătoare, s-a întâmplat mai degrabă cu totul dimpotrivă, că şi vrednicia care li se părea că o au s-a luat repede de la ei. Şi atunci, văzându-şi propria goliciune, s-au ruşinat şi încercau să se ascundă de Dumnezeu printre pomii Raiului, acoperindu-se cu frunze de smochin. Este limpede că din pricina celor ce au mâncat au şi ajuns goi. Din această pricină s-au şi ascuns şi s-au acoperit cu frunze. Căci Scriptura a zis mai dinainte locul pomului, că a răsărit în mijlocul Raiului. După călcarea poruncii, a zis iarăşi că se ascundeau în mijlocul pomilor Raiului, adică acolo unde au mâncat şi au devenit goi. Au fugit şi s-au acoperit cu frunze, aşteptând poate să vadă de acolo vreun ajutor.

Scriptura spune nemeşteşugit că femeia era femeie din coasta lui Adam, iar pomul era smochin în mijlocul Raiului. Am fost nevoit să amintesc acestea din pricina speculaţiilor absurde şi necuvenite ale celor ce hulesc pe Domnul cum că l-a plăsmuit pe om pătimaş. Pentru ce atunci pe cel căzut în patimă îl condamnă la moarte? Căci este limpede că nepătimitori fiind şi din multă simplitate fiind amăgiţi de sfatul cel viclean au ajuns goi, şi cutremuraţi fiind de multă frică din pricina pomului din care au mâncat, se ascund, aşteptând de aici poate vreun ajutor. Apoi simt că Dumnezeu vine în Rai căutându-i pe ei şi răsuna zgomotul picioarelor lui Dumnezeu, de la care venea şi glasul care striga cu iubire de oameni:  „Adame, unde eşti?”. Adică tu vezi bine unde eşti şi de la ce înălţime în care prăpastie te-ai coborât? Căci Eu am văzut şi văd unde eşti şi unde te ascunzi, şi am venit necircumscris la tine, strigând:  „Adame, unde eşti?”. Iar acela zice:  „Am auzit glasul Tău umblând prin Rai şi m-am temut, că sunt gol şi m-am ascuns”.  „Şi cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?” Toată desfătarea şi bucuria Raiului ţi-am dat-o ţie, de la un singur pom te-am oprit, ca să ştii că eşti supus Mie, Ziditorul Tău, chiar dacă eşti stăpân peste tot pământul, şi vezi cum nu te-ai abţinut de la acest pom. Iar el mărturiseşte că a mâncat, dar dă vina pe femeia care i-a adus rodul. Şi astfel, Adam a dat vina pe femeie, iar femeia, la rândul ei, pe şarpe, şi astfel învinuindu-se unul pe altul, Judecătorul aduce în chip potrivit pedepsele, începând de la şarpe, începătorul răutăţii, şi zice:  „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului, pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale. Şi duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul „. Iată pe cel mai şiret, mai presus de toate fiarele, este acum mai presus de toate blestemat, ca un sfătuitor al păcatului, este condamnat să se târască pe piept şi pe pântece şi să nu se ridice sus, ci să înţepe călcâiul plecându-se jos, şi vrăjmăşia să se întindă neîncetat fiindcă a lucrat cele vrăjmaşe. Şi femeii i-a spus:  „Înmulţind voi înmulţi durerile tale şi suspinele tale. în dureri vei naşte prunci şi vei fi atrasă de bărbatul tău şi el te va stăpâni”, fiindcă ai preferat în loc de bucurie întristarea şi suspinele, în locul egalităţii de cinste cu bărbatul tău ai preferat să fii condusă de el şi stăpânită de el, în acestea deja vei fi osândită. Şi lui Adam i-a spus:  „Pentru că ai ascultat de glasul femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine în lucrările tale. în dureri să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale. Spini şi pălămidă îţi va răsări şi vei mânca iarba câmpului. în sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat, căci pământ eşti şi în pământ vei merge”.

Nemitarnică judecata, iubitoare de oameni pedeapsa. Căci nu l-a predat nimicirii şi lepădării complete pe cel ce atât de uşor a fost amăgit de sfatul cel rău, ci l-a supus pe acesta sudorilor şi ostenelilor, nici nu răzvrăteşte pe toate animalele din stăpânirea lui, ci numai pe acelea care nu erau foarte necesare le-a lăsat să se răzvrătească. Pentru aceea şi pe acelea dintre păsări şi dobitoace care erau uşor de mânat şi productive şi comestibile le-a îngăduit pentru slujirea lui. Dar nici pe el însuşi nu l-a blestemat, ci a blestemat pământul, ca să-i răsară lui spini şi pălămidă şi nu nearat să-i dea lui cele spre hrană. Şi după acestea, să întoarcă la maica lui pământul, pentru ca pedeapsa să nu fie nemuritoare. Am văzut eu pe unii înaintaţi în vârstă, care îşi nenoroceau viaţa lor, ca una care era plină de osteneală şi durere şi zicând că:  „Pe cât pare, Dumnezeul nostru ne-a uitat. Căci care este câştigul unei asemenea vieţi dacă nu putem nici să vedem, nici să auzim, nici să umblăm? Căci nu viaţa, ci moartea este binefăcătorul unor asemenea acţiuni, pecetluind cu fapta acel moartea este odihnă bărbatului, a cărui cale, potrivit lui Iov, este ascunsă. Pentru care pricină şi Preabunul Dumnezeul nostru, văzându-l pe om schimbat de la nestricăciune la stricăciune, îi porunceşte să moară, pentru ca răul să nu fie nesfârşit,        precum şi unul din înţelepţi a arătat mai înainte excelent. Pentru aceea şi nemitarnică este această judecată a Judecătorului judecătorilor, iar acela, un aşa de mare şi de grozav om, zidit de Dumnezeu, se întoarce, vai mie, spre cea din urmă nenorocire, pedeapsa ghimpelui care-l împunge.

Şi izgonit fiind acela din atotroditoarea livadă, este încins cu tunici de piele şi dumnezeiasca aceea grădină este închisă şi păstrată în multă siguranţă, încât un Heruvim cu sabia lui vâlvâitoare stă lângă ea ca să-i păzească intrarea. Aşadar, cunoaştem de aici cât de mare rău este păcatul, care şi pe îngeri i-a preschimbat în demoni, şi pe omul zidit de Dumnezeu nestricăcios l-a făcut să alunece spre stricăciune şi, izgonindu-l din Rai, l-a trimis în iad după moarte, unde a şi fost ţinut legat de vrăjmaşul, ca un condamnat, până ce Cuvântul lui Dumnezeu şi Tatălui, Fiul iubit şi Domnul nostru Iisus Hristos, după Pătimirea mântuitoare, pogorându-Se acolo, l-a eliberat pe el şi pe toată adunarea drepţilor.

Şi noi deci, fraţilor, să nu auzim acestea aşa simplu şi ca la întâmplare, nici să învăţăm în zadar şi degeaba această Scriptură, ci, auzind acestea, să ne oprim pe noi înşine de la pierzătoarele patimi, gândindu-ne că nu numai curvia singură ne trage spre pierzanie, ci şi slava deşartă. Şi este limpede aceasta din cele ce am spus acum despre îngerii cei căzuţi, despre omul cel întâi zidit, care nu pentru curvie, ci pentru slavă deşartă a căzut. Pentru aceea să ne sârguim, să alergăm, ca să nu fim aflaţi prin păcat vinovaţi de tirania iadului. Căci Hristos nu mai coboară acolo ca să-i scoată pe osândiţi, ci mai degrabă vine să judece şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Cu a Cărui milă nemăsurată să fim învredniciţi şi noi a fi aflaţi bineplăcuţi înaintea Lui şi nu ruşinaţi, că Lui, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, cinstea şi puterea în veci. Amin.

Sf. Neofit Zăvorâtul, Tîlcuire la Hexaimeron, Ed. Doxologia 2016, pag. 32-33, 60-67, 71-75.