„Cu adevărat bogat eşti numai când ai ceea ce nu se poate fura”.
Pr. Gheorghe Calciu

Cu doar o generaţie în urmă, peisajul românesc era o pădure de lozinci în care nu credea nimeni şi o identitate naţională scârbită de valori uzurpate. Persoanele se „făureau” schizoid, jumătatea creştină pe ascuns, în societatea încă tradiţională, şi jumătatea anticreştină la vedere, în coşmarul comunist. Rezulta o ipostază sortită angoasei istorice şi metaistorice: copiii, cu simţul libertăţii încă neadormit, nu puteau pricepe, nici accepta nuanţa resemnării adulţilor, soluţia supravieţuirii prin abstragere din real; nici adulţii nu puteau pricepe drama bătrânilor, smulşi deodată dintr-o existenţă sacră milenară şi cuceriţi de păgâni.

Strigătul lăuntric naţional s-a realizat mai ales prin dizidenţe de o mare nobleţe – sunt complet ignorate de noua breaslă de istorici aghiografi caricaturişti ai Sfinţilor Români, care omit, printr-un malpraxis de maieutică, cel mai important aspect hermeneutic: lumina. Lumina taborică din sufletele Sfinţilor şi lumina sufletească din realitatea unui popor. Subliniind exclusiv ororile temniţelor, inventînd vini şi ocolind sau bagatelizând isihasmul lor, ei insinuează o prihănire asupra Sfinţilor. În timp ce-şi clădesc cariera pe cel mai sensibil tabu (lor accesibil!), lasă asupra generaţiilor ce vin sămânţa perfidei lor contra-mistificări, cu care se ajunge la aceeaşi concluzie cu cea dorită de mistificatori.

Diferenţa este că aceştia din urmă, prin vehemenţa negaţiei lor, confirmau cumva sfinţenia, pe când ceilalţi, prin varietatea erorii, o stabilesc sub semnul îndoielii, exact cum străşnicia cu care iudaismul neagă Întruparea lui Hristos nu poate clătina convingerea creştinilor, dar amploarea propagandei catolice a ateizat până astăzi multe popoare creştine. Propovăduitorii care nu văd decât delaţiuni, torturi, disperare, abjecţie şi interminabile convoluţii ale suspiciunii nu pot gândi altfel decât în parametrii prin care fără să vrea fac dovada cea mai clară a filiaţiei, formării şi rostului lor, cu totul altul decât cel evanghelic.

L-am întrebat de mai multe ori pe Părintele Justin dacă e de datoria Bisericii să recenzeze necruţător asemenea false aghiografii şi „activităţi martirologice” (însăşi ideea de martirologie marxistă este o blasfemie). Prima dată a răspuns: „nu e nevoie de pierdere de energie; cărţile lor vor arde cândva la fel cum au ars cărţile lui Ceauşescu, în piaţa publică”. Iar altă dată a răspuns: „poate se va găsi din când în când cineva să-i smerească…”. Şi ultima dată a zis: „cum se odihneşte conştiinţa, aşa trebuie făcut”.

De bună seamă, cuceritorii scriu istoriile oficiale, iar istoriile adevărate se păstrează în folclor. Din ce în ce mai mult după 1989, desprinşi cu migală din însemnările lor pe cătuşe, adevăraţii viteji soleau o tihnă luptătoare, o rezonanţă definitoriu românească. Aşa se ajunge la a înţelege cu inima „starea de religie”, prin oameni care o întruchipează, nu prin oameni care şi-o închipuie.

Clericii colaboraţionişti de atunci şi de acum, cu sufocanta lor prezenţă în prim-plan în timp ce presa îi ostracizează pe veritabili, erau şi sunt neînstare să predea, nici să realizeze vreo religie, alta decât cea dictată lor de la Partid. (Partid = unitate de gândire, limbaj, simţire, voinţă şi acţiune între persoane posedate de acelaşi duh, unitate observabilă în orice domeniu social din secolul XXI). Refuzând Ideea devin înşişi refuzaţi de ea; având singura reuşită că creează atei militanţi prevăzuţi cu pedanterii scolastice şi limbă de lemn. Se aşteptase toată lumea ca după Revoluţie iudele semidocte să se retragă din impostura Spiritului şi din activitatea de năpârci de profesie. Însă, profitând de faptul că singurul liant al românimii e credinţa, şi deci atacul la slujitorii credinţei, indiferent că sunt autentici sau mimi, siluieşte cumva şi integritatea naţională, au rămas aşadar ca mai nainte, ba s-au mai înmulţit cu tehnici noi, subiect care continuă a fi tabu (nu de pătruns, ci de articulat) pentru oricine are perspectivă. (Sigur, pe câte un zelot locvace şi vituperant mai călăreşte travestit vreun arhicon; dar cine mai ia seama, în vacarmul alienării?…) Delicateţea cu care la noi trebuie să se amâne momentul unei penitenţe publice ca-n soborul elen e speculată cu abitir de grobianismul caracteristic lingăilor de Partid, care caută şi Sfinţilor bube-n cap, mai ales când acestea izvorăsc mir.

Oricum, în general de lucrurile esenţiale nu se face tapaj, cum explica şi părintele Steinhardt despre diferenţa între credinţă autentică şi exaltare, sau între bunul simţ patriotic şi şovinismul paranoic uşor de remarcat (sau de stârnit) la cei care n-au încă trăiri identitare – fiindcă autenticul, atât în raport cu Divinul (credinţa), cât şi în raport cu Societatea (identitatea naţională) vine dintr-un firesc în care sublinierile sunt de prisos.

În zorii unei ere masonice în care dreptul de moştenire asupra Patriei şi Patrimoniului e din ce în ce mai disputat, zestrea pe care ne-au lăsat-o Sfinţii închisorilor, în calitatea lor de deţinuţi aruncaţi iar şi iar la groapa comună a revizionismelor, este inexpugnabilă: libertatea de conştiinţă, cuvintele lui Dumnezeu şi oasele lor sfinte.

Felul în care ei iubesc ne revelează stringenţa ascendentă a sensului de a fi român. O iubire care desfide lipsa de sens impusă ca dogmă modernă e o moştenire care ne salvează de sinucidere. Când obosim murind, ei pun înaintea minţii noastre strălucirile smereniei lor, acurateţea discernământului lor. Ei dau setei noastre cea mai temeinică alinare: nu modelul (peri)patetic al supravieţuirii, ci modelul de a exista creator prin categoriile Binelui. Precauţi şi discreţi, ni s-au arătat cu toată neputinţa lor omenească, făcând imposibilă idolatrizarea, pentru ca atunci când se vor arăta (şi s-au arătat deja!) în mesianica lor putere să zdrobească orice îndoială asupra sfinţeniei lor.

Deci ce poate să facă un cetăţean „de bine”, raţional şi cumpătat, asaltat şi în Stat, şi în Biserică, de imposturi şi ateo-uzurpisme?

Poate să înceapă prin a respinge în imanent şi în absolut factorul ce animă şi uneşte ambele tipuri de extremism manifest (nu cel acum pretextat de alogeni), şi anume materialismul dialectic de tip marxist, acest pseudo-filosofic sistem de anti-gândire care neagă existenţa gândirii, în timp ce o foloseşte diabolic pentru a o destructura. Se extaziază de forţa materiei, dar neagă puterea sufletească de a se extazia. O ideologie care urâțește, abrutizează şi întunecă tot ce atinge, lăsând pe omul care i se supune într-o stare de maximă trufie. Dacă e inteligent, urăşte calm, total, cu o cruzime atât de glacială că nu-şi permite savurarea nici faţă de sine; dacă e tâmp, urăşte maniacal, pe îndelete, tensionat. Apologetica modernă ar avea datoria unei analize lingvistice despre atare categorii, dacă n-ar fi rămasă atât de în urmă la capitolul eresuri noi, sau „derapaje” (ca să cităm trademarkul de condei al dlui Pleşu). Materialistul marxist, cel mai înverşunat dogmatist ateu, vrea ca toţi să-l slujească pe el sau să dispară, să moară, să agonizeze. Dovada – Statul Universal: o devălmăşie de noţiuni şi elemente (culturi, naţiuni, persoane, organe, toate devenite din „întreguri”, „părţi”) şi un şir de plăpânzi ciberantropi a-culturaţi şi a-cosmologizaţi. În medicină, anarhia şi nediferenţierea celulară sunt cele două clase de maladii tumorale.

Din nefericire, mai precis din lene, această „religie” le-a părut multora mai interesantă şi mai demnă de urmat decît religia pocăinţei şi jertfei de sine, propovăduită de Moisi şi de Iisus Hristos, Mesia şi Domnul. Nu e cazul românului (dacul hristic), altfel n-ar fi putut striga ca dintr-un singur piept: „Vom muri şi vom fi liberi!” Cu toate pârghiile spirituale, informaţionale şi tehnologice care se folosesc împotriva lui, el stăruie în nemurire.

Cum reuşeşte? Prin axiomaticul său anti-materialism: conştiinţa este liberă şi nu poate fi determinată de materie. Nu e o teorie. E o experienţă pe care Sfinţii Români din temniţe au demonstrat-o faptic, dar au şi explicat-o: chiar dacă se sting puterile sufleteşti şi puterile minţii, chiar dacă se stinge puterea voinţei, credinţa este o putere a conştiinţei care leagă existenţa umană de Creatorul ei cu o legătură indestructibilă.

Spun Noii Mărturisitori (pr. Felea, pr. Calciu, m. Marcu, Trifan, Ianolide, Bordeianu, B. Stănescu, ş.a.) că spre deosebire de credinţa imaginată, care se surpă şi la nivel de discurs, puterea reală de a crede nu este nici a voinţei, nici a raţiunii, nici a părerii sau a afectului; e o lucrare a energiei dumnezeieşti. Faptul că este dăruită dinafara Lumii, de la Dumnezeu, o ocroteşte de a putea fi stinsă dinăuntrul Lumii, oricâte presiuni informaţionale, spirituale sau fizice s-ar încerca asupra ei, inclusiv moartea. Impulsul cel mai lăuntric al fiinţei umane, din partea cea mai inviolabilă a inimii spirituale, cognoscibilă numai de către Dumnezeu, şi nici măcar de către om însuşi, face ca simpla năzuinţă de a crede Lui să fie imediat şi pentru totdeauna, dincolo de orice accidente existenţiale, adumbrit de o Putere de neînfrânt. Acesta e testamentul antropologic, gnoseologic şi soteriologic al Sfinţilor Români din secolul al XX-lea. El confirmă prin trăirea unor zeci de mii de oameni cea mai tainică învăţătură scripturistică, printr-o experienţa prorocită pentru vremurile dinaintea sfârşitului lumii.

Corolar 1: Taina Persoanei este simbolizată prin nume. De aceea este de importanţă esenţială dedicarea (afierosirea, închinarea) identităţii personale prin nume. Numele creştin asigură legătura de Har (descrisă mai sus) şi prin urmare, mântuirea. Numele „fiarei” (omul văzut ca obiect/animal), adică identitatea numerică taie legătura de Har – fiindcă este o dedicare a persoanei către non-persoană (prin urmare e o asumare liber aleasă, peste care Dumnezeu nu trece). De acolo începe imovabilitatea voinţei inimii, care face imposibilă mântuirea. De aceea Sfinţii închisorilor au subliniat monstruozitatea identităţii numerice şi faptul că acceptarea ei este ireversibilă, fiindcă implică participarea la toate anti-tainele. Dimpotrivă, oamenii care vor fi ales harul, nu-l vor mai pierde. Rugăciunea lucrează simţul harului, simţ fără de care raţiunea nu poate pricepe spectrul sau efectul nici unei decizii sub auspiciile absolutului.

Corolar 2: Taina Persoanei este scrisă în Apocalipsă, şi se desfăşoară pe mai multe planuri, simultan, dar cu intensităţi diferite, până ce planul duhovnicesc cu cel istoric se aliniază într-un paradox parabolic perfect: materialismul cu spiritualismul, adevărul cu neadevărul, sfinţenia cu drăcovenia, toate la apexul realizării lor. Aprinderea totală a ipostasului omenesc cu lumina Duhului Sfânt nu se cuvine să aştepte, lax, clipa în care e inevitabil, ba şi teribil, ci este datoria epectazei. Nu e o abstracţiune plenitudinea Crucii şi a Învierii în Clipa care s-a oprit ca să poată fi.

Corolar 3: Când înţelegerile se inversează, martiriul nu mai e la vedere; când se adânceşte suferinţa nevăzută, în duh, materia nu o mai poate reflecta. Teorema e valabilă şi reciproc. Lucrul metafizic, confirmat şi în fizică (homo faber dei la Geneva, „Trinity” a la Los Alamos, sau principiul bombei cu neutron) arată, prin perihoreză, o perpetuă translaţie a creaţiei umane din alteritară în identitară. Astfel creaţiile omeneşti se esenţializează, se contrag luând realitate din ce în ce mai în miezul fiinţei, acolo unde se asamblează conştiinţa şi întipăreşte Fapta în viaţa inimii. De aceea eshatonul e „ca prin foc”. De aceea şi Legea Divină, în istoria ei, odată adusă în ochiul omenesc, trece din afară tot mai în lăuntru. De aceea Primul Mucenic – Hristos – suferă întreaga suferinţă posibilă, iar urmând Suişul Lui (planul mântuirii), Mucenicii au suferit în primele veacuri mai întâi cu trupul (prigoanele romane), apoi şi cu sufletul-afectul (monahismul), apoi şi cu mintea (confruntarea cu eresurile), apoi şi cu voinţa (prigoana comunistă), apoi şi cu duhul (acum) – bineînţeles e vorba de accentul suferinţei, iar nu de un aspect singular al ei! – prin urmare în acele zile Crucea, ca semn al martiriului lăuntric şi al biruinţei spirituale, nu va fi văzută lumii care-şi închide ochii dinspre ea, ci lumii nevăzute, a cărei prezenţă „tot trupul” va şti. Tot palimpsestul simbolistic al lumii moderne nu face decât să contrasteze, prin complexitatea sa aiuristă, evidenţa unei axiome pe care Eliade n-a dus-o până la capăt: homo religiosus este doar reflecţia exoterică a peceţii hristice la temelia omului.

Prin mărturiile lor teologice, filocalice, isihaste şi mistagogice, Sfinţii Români din temniţele comuniste se constituie într-un Sobor unit în cugetare ortodoxă şi trăire ortodoxă; cunoaşterea lor de Dumnezeu, unirea lor cu El, unitatea lor cu pleroma Bisericii Triumfătoare, superbia fineţii lor sufleteşti în cele mai crunte şi îndelungate suplicii îi arată purtători de Dumnezeu într-o măsură până la care semiotica universală n-a suit s-o poată descrie.

la pomenirea Prorocului Ilie, 20 Iulie 2015
maica Neonila

Post Scriptum:

O semnificativă ilustrare este povestea lui Noe, acel unic drept pe care Dumnezeu l-a aflat demn de a fi salvat de la potop – iar în virtutea dreptăţii lui, au fost salvaţi şi cei trei fii ai lui, cu toată casa lui. Întîi de toate este uimitor că spre deosebire de toţi înaintaşii săi, inclusiv Adam, care au avut foarte mulţi fii şi fiice, Noe, la vîrsta lui foarte înaintată avusese doar trei copii: Sem, Ham şi Iafet. Înfrînarea lui era semn al limpezimii cugetării lui, iar limpezimea, semn al aţintirii sufletului în Dumnezeu.

În anul petrecut pe Arcă, în prăpădul lumii şi grijile familiei, Ham a fost atît de nepăsător şi de neînfrînat că a născut un fiu, pe Canaan. După potop, cînd s-au statornicit în noua viaţă sădind şi lucrînd viţă-de-vie, într-o seară, gustînd din rodul pînă atunci necunoscut al viei, Noe s-a ameţit fără să vrea, şi, adormind în cortul său, s-a dezvelit. Ham, fiul cel nesimţitor, s-a întîmplat că a intrat în cort şi văzîndu-l pe tatăl său dezvelit, s-a dus repede să-l ponegrească celorlalţi fraţi. Sem şi Iafet însă, fiind asemenea tatălui lor în bună-cuviinţă, au luat o haină şi, întrînd cu spatele în cortul lui Noe, l-au acoperit fără să-i vadă goliciunea. Cînd s-a trezit Noe şi a aflat cele petrecute, i-a chemat pe tustrei fii: pe Sem şi pe Iafet i-a binecuvîntat, iar pe Ham l-a blestemat pentru dispreţul de cele sfinte.

Această pildă se potriveşte de minune cu cei care, fie botezaţi fie nu, dispreţuind gîndirea raţională limpede străbătută de lumina harului supra-raţional, cad în înşelarea judecării materialismului dialectic, care, anulînd şi ignorînd dimensiuni întregi ale existenţei, are pretenţia de obiectivitate. “Suntem obiectivi, doar prezentăm faptele!” strigă ei, decupînd, din Sublimul achronic al unei existenţe numai acele momente colţuroase care, la lipsa de moralitate pe care ei o practică şi pe care ideologia lor o flutură, nu ar trebui să le trezească nici un interes. Inchizitorii aghiografi nu reprezintă nici Biserica (viziunea şi metoda lor este neortodoxă), nici Ştiinţa. Dacă ar fi exponenţi ai cercetării istorice, ar şti că:

1. istoria nu este ştiinţă exactă, este o teză subiectivă, la fel ca oricare sistem filosofic, prin definiţie relativ la persoană, iar nu absolut sau reprezentativ unei comunităţi;

2. ar trebui să cunoască toate aspectele posibile ale evenimentului studiat, citat şi prezentat transparent, anume: a) toată literatura memorialistică, b) toată literatura bolşevică a vremii, c) toate faptele concrete şi toate sistemele de gîndire din ambele tabere, şi inter-acţiunea lor, lanţul causal, fără interpretări speculative;

3. un om de ştiinţă nu se erijează în instanţă morală, nici în autoritate eclesiastică, nici nu-şi arogă titlul de unic deţinător al adevărului, deontologia ştiinţifică reclamînd desigur prezumţia respectului ideii de teză-antiteză.

Aşadar, dacă dpdv istoric aceştia sunt incapabili, cu atît mai inutile sunt părerile lor în cadru eclesiastic: Biserica ştie foarte bine ce este dogma de venerare a sfinţeniei şi nu are nevoie de lecţii de la atei; nu se acceptă a vorbi despre marii Sfinţi ai Pustiei medici transumanişti care să peroreze despre efectele abstinenţei asupra structurii hipofizei, şi alte imbecilităţi care nu au legătură cu fenomenologia spiritului.

În lumea mirenească acest subiect istoric tabuizat de legislatură e abordat cu morb epatard de obiectivitate de către naivi manevrabili sau de către politruci abili -, dar din fericire este şi abordat corect, just, cinstit, şi realmente obiectiv de către excepţionalii ce şi-l asumă vital, şi îl demonstrează sistematic prin sacrificiul de sine – marginalizare culturală, foame, persecuţie etc. Ortodoxa aghiografie, precum şi justa istoriografie presupune nu cosmetizare, nu periere a faptelor neconforme cu standardele sfinţeniei – Evanghelia nu a ascuns că Sfîntul Petru s-a lepădat de trei ori, dar nimeni cu mintea întreagă nu se va focusa pe acele momente ca să demonstreze vreo “reprobabilitate”, cînd măreţia apostolilor întrece puterea minţii de a o contempla, şi a făptuirii de a o imita.

Hrăniţi cu literatura relativistă care camuflează, prin fascinaţia subiectelor, realele mize – ale urii de sine, al urii de neam, al pizmei faţă de virtute, al deconstructivismului, al umflării în pene a slugii împăratului lumesc, falşii istorici nu numai că nu au cunoaşterea necesară abordării subiectelor complexe, multidimensionale şi multidisciplinare, nici inteligenţa de a pricepe materialele celor pe care au plăcerea să-i denigreze pretinzînd că-i omagiază, dar ei nu fac acestea doar cu generaţia interbelică, ei fac aşa cu tot neamul omenesc. Pentru ei nimeni nu e vrednic de admiraţie, pentru că le reflectă propriile eşecuri. Cu snobismul antiumaniştilor moderni, toţi primesc etichete eufemistic injurioase. Nihilismul lor flămînd nu lasă nimic neobiectivat, nici Dumnezeu, nici Taine, nici limbă, nici suferinţă, nici iubire, nici milă, nimic. Ei nu admiră decît pe dumnezeul lor: minciuna ideologică, oricît ar fi de vexantă pentru raţiune, oricît de gogonată pentru simţuri, ei o vor proslăvi ca pe minciuna ce pe ei îi face liberi, atunci cînd pe cei evlavioşi Adevărul îi întăreşte să rabde, în faţa ei, o mie de ani de detenţie.

Hristos? “Un răzvrătit, un anarhist, a îndemnat la dărîmarea templului, a vrut să facă evaziune fiscală!” spun ei. Pentru ei nu-s minuni, nu-i Înviere. “Ştefan? Un vărsător de sînge!” spun ei – nu mai contează că Sfîntul Voievod îşi apăra ţara de păgîni ucigaşi. “Moise? Un sfidător de rege. Ilie? Un intolerant.” etc etc. Nimeni nu e drept pentru ochiul strîmb, nimeni nu e sfînt pentru sufletul orb.

Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ochii lor, aşa cum Sfinţii din închisori s-au rugat pentru torţionarii lor, şi cum Iisus S-a rugat pentru răstignitorii Lui: “Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”