Un om cu experienţă însemnează un om care trăieşte foarte multe împrejurări, foarte multe realităţi. Un om cu experienţă înseamnă, cu alte cuvinte, un om care ştie ce se întâmplă şi, mai departe, ştie ce are de făcut. Omul este un centru de acţiune într-un mediu. Există mai multe posibilităţi de acţiune. Există putinţa pentru el de-a face o alegere între aceste posibilităţi. Tot ceea ce face omul nu se întâmplă pur şi simplu în virtutea unei desfăşurări oarbe. Ci, în afară de faptul că este centrul de acţiune, omul este şi centru de iniţiativă. Asta înseamnă că ştie ce are de făcut. Când el ştie ce are de făcut însemnează că el are de făcut ceva şi el ştie cum trebuie să procedeze în ceea ce are de făcut.

Nu se întâmplă cu acţiunea omenească ceea ce se întâmplă cu o piatră care cade. Chiar dacă piatra care cade ar şti că va cădea, încă nu s-ar putea spune că piatra ştie ce are de făcut, pentru că nu piatra face această acţiune a căderii. Ea este pasivă în această operaţie de a cădea. Chiar dacă această operaţie de a cădea s-ar dubla de conştiinţa ei, faptul acesta încă nu s-ar putea compara cu acţiunea omenească. Aceasta pentru că într-o acţiune omenească omul nu este obiect, ci subiect. Aceasta însemnează, cum se spune în metafizică, că omul este liber.

Gândiţi-vă dumneavoastră ce se cere ca omul să fie liber. Se cere, mai întâi, să existe mai multe posibilităţi. Se cere, deci, să fim în domeniul posibilului, nu în domeniul actului. Noi ştim deja că în actual nu există decât necesitate (adică ceea ce se întâmplă era necesar să se întâmple aşa). Problema libertăţii se pune în domeniul posibilului – şi vom vedea îndată consecinţele acestui fapt. Există mai multe drumuri de urmat şi eu aleg unul din ele. Al doilea, este momentul de a alege. Am avut poziţia primă, a posibilităţii în domeniul experienţei, prin urmare în domeniul naturii, şi a doua oară elementul facultăţii mele de a alege.

Ce presupune primul element? Presupune domeniul. În primul rând, deci, am avut putinţa pentru mine de a avea o vedere de ansamblu, de a mă degaja, de a considera această situaţie şi acţiunea mea ca atare, a o considera ca un obiect, ca să zic aşa. Eu nu pot să fac acţiune decât atunci când ştiu condiţiile multiple în care această acţiune este posibilă. Astfel, dacă eu cunosc toate acestea, atunci acţiunea este posibilă. Dacă eu nu cunosc aceste posibilităţi, atunci acţiunea nu o fac eu, ci ea se întâmplă cu mine. Ştiţi cum se petrec lucrurile în viaţa de toate zilele: „Ce să facă, umblă şi el, aşa…!” Aşa, îl bat toate vânturile! Ce însemnează asta? Că lucrurile se întâmplă cu el; el nu face nimic! Va să zică, vedeţi dumneavoastră, este o deosebire în domeniul acesta al întâmplării, al faptelor, al evenimentelor. Acţiunea se deosebeşte prin aceea că ea este oarecum examinată, controlată, dirijată. Acestea sunt caracteristicile acţiunii. Celelalte nu sunt acţiuni. Sunt întâmplări, evenimente, chiar dacă aceste întâmplări sau evenimente sunt în legătură cu un om. De pildă, când cineva mă ia de guler şi mă aruncă pe uşă afară, eu nu fac acţiunea, ci mi se întâmplă. Dar nu eu fac acţiunea, ci celălalt, care mă scoate de guler şi mă aruncă pe uşă afară. El face acţiunea. Acţiunea presupune, prin urmare, un agent. Desigur, şi vântul face o acţiune, într-un fel oarecare. O să vedem numaidecât şi aceasta. Acţiunea presupune deci un agent. Acţiunea este omenească numai întru atât întrucât se poate spune că ea este liberă.

Acţiunea trebuie să aibă această a doua notă caracteristică: posibilitatea de a alege între mai multe posibilităţi. El poate să aleagă. Ce însemnează aceasta? Noi ştim că dacă eu hotărăsc, atunci eu zic că sunt liber. Dacă eu suport o acţiune, întâmplarea aceasta se face fără intervenţia mea. În aceste împrejurări se întâmplă ceva, însă nu a fost nimeni care, înainte de a se fi întâmplat faptul, să se gândească la mai multe posibilităţi, dacă desfăşurarea evenimentelor a luat o anumită cale. Probabil că există şi pentru întâmplările din lumea pur mecanică mai multe posibilităţi. Numai că nu ştia nimeni cum să ia în considerare posibilităţile acestea. Acţiunea omenească însemnează o acţiune în care omul intervine ajutând.

Vedeţi, când se spune, de exemplu, că omul mănâncă, nu este o acţiune omenească, pentru că nu depinde propriu-zis de voinţa mea. într-un fel oarecare şi un cristal se hrăneşte, un copac se hrăneşte şi el. Hrana, alimentul, este o acţiune care depăşeşte existenţa umană. Însă, o să ziceţi d-voastră: „Păi, un om poate să mănânce şi poate să nu mănânce”. Desigur, dacă vrea omul să intervină în fenomenele naturale, ajutându-le sau opunându-se lor. Dar cât? În anumite limite. Şi măgarul lui Nastratin, ştiţi d-voastră, a învăţat să trăiască fără să mănânce. Numai că, atunci când a învăţat deja lecţia, a murit – cum spune povestea. Când a murit? Exact când a învăţat să trăiască fără să mănânce. Se vede că Nastratin ăsta a fost politician român. Sunt, va să zică, întotdeauna anumite limite.

Cunoaşterea posibilităţilor însemnează putinţa de a interveni în desfăşurarea întâmplării. Dar o putinţă de a interveni este totdeauna limitată. Limitată de ce? Limitată de natura însăşi. Evident, eu pot să nu mănânc deloc. Dar această acţiune a mea de a nu mânca deloc este ea însăşi limitată. Există întotdeauna o limită a putinţei mele de alegere. O limită a hotărârilor mele, o limită a libertăţii mele. Există libertate pentru mine, dar libertatea aceasta nu se poate exercita decât în anumite limite. Eu nu pot să schimb mersul naturii. Eu pot, cel mult, să suspend un proces natural; sau, pot, cel mult, să-l distrug. Sigur, cum spuneam adineaori, eu pot să refuz să mănânc. Dar până când? Până mor, şi numai până mor. Nu la infinit Cu alte cuvinte, nu există o libertate absolută a omului. Ci, libertate înseamnă putinţa de a alege între mai multe posibilităţi. Adică, înainte ca faptul să se fi întâmplat. Deci, această putinţă se exercită numai înainte. Eu pot să contribui, să promovez sau să împiedic faptul. Libertatea omenească se exercită în chip normal, în sensul promovării naturii. Asta e libertatea omenească, vedeţi!

Să presupunem că eu fac politică. Ce însemnează pentru mine a face politică? Păi, zice, este foarte simplu. Dacă eşti om deştept, dacă eşti o mare personalitate, dumneata schimbi faţa lucrurilor. E foarte aproximativă schimbarea lucrurilor, pentru că eu pot să zic: „De acum înainte în Ţara Românească o sa fondez un partid, o să-l aşez pe baze parlamentare, voi face apoi o mişcare politică pe baze parlamentare.” Aşa, o să o păţesc ca bunul meu prieten Griguţă Iunian, un om de excepţională valoare, dar care nu capătă aderenţi. De ce nu are aderenţi, politic? Pentru că nu pot să fac politică după cum vreau eu, fiindcă probabil hotărârilor mele le lipseşte ceva sau le prisoseşte ceva. Ce le lipseşte? Le lipseşte conformitatea cu realitatea istorică. Există un anumit cadru în care eu pot să fac politică. Cadrul în care eu pot să fac politică îmi este dat mie de realitatea istorică. Dacă nu se potriveşte înăuntrul acestui cadru istoric, nu există pentru mine putinţa de iniţiativă, de alegere. Există libertate de acţiune – nu în afară de acest cadru, nu împotriva acestui cadru, nu depăşind acest cadru. Eu pot să fac o acţiune oricum. Dar acţiunile mele rămân nerodnice, ca un bob de grâu căzut pe piatră, deşi el are o mulţime de posibilităţi. Dacă l-am pus pe piatră, acolo rămâne, acolo se usucă; n-o să iasă fir de grâu niciodată. Vedeţi ce înseamnă libertatea de acţiune. Libertatea de acţiune nu se poate face decât în sensul naturii. Ea nu înseamnă propriu-zis acţiune înăuntrul acestei naturi, ci altceva, înseamnă promovare. Istoria îşi urmează cursul ei şi noi putem să o ajutăm într-o măsură oarecare pentru ca ea să se facă mai repede, mai uşor, mai armonios ş.a.m.d. Dar nu putem să creăm noi istoria, nu putem să creăm noi natura. Asta ne depăşeşte. Omul nu este liber să facă ce vrea el. Atunci când se vorbeşte de libertate, se vorbeşte printr-un fel de generalizare forţată, libertatea fiind posibilitatea mea de a alege. Un om este liber atunci când el nu depăşeşte natura însăşi a omului.

Dacă dumneata ai să-mi spui mie că nu sunt liber să umblu cu capul în jos şi cu picioarele în sus, asta este atentat la libertate? Asta nu este atentat la libertate. Îmi pare foarte rău, dar nu este atentat la libertate. După cum nu este atentat la libertate atunci când vii şi îmi spui mie: „Domnule cu mâna frântă, nu ai vrea să ridici 200 de kilograme?” Este atentat la libertatea mea? Nicidecum. Libertatea îşi are limitele ei, care sunt indicate de natura omului. Prin urmare, tot ceea ce depăşeşte normalul, natura omului, poate să fie interzis, fără ca aceasta să reprezinte un atentat la libertate. Dumneata vrei să institui cenzura scrisului. Asta este atentat la libertate? Instituirea cenzurii nu este atentat la libertate. Felul în care se exercită cenzura poate fi atentat la libertate. Asta este cu totul altceva. De pildă, se instituie cenzura în felul următor: se spune: „Nimeni nu are voie să scrie decât în conformitate cu natura şi cu necesităţile reale ale societăţii omeneşti”. Are cineva ceva de spus? Normal. Nici nu se poate închipui că cineva poate să scrie în contra naturii, sau în contra necesităţilor reale ale societăţii omeneşti, să zicem. Dar dacă cineva zice: „Eu hotărăsc care sunt aceste necesităţi şi hotărăsc după cum îmi place mie”. Acestea sunt necesităţile societăţii româneşti. Cu necesităţile mele personale este altceva. Prin urmare, nu instituirea cenzurii însemnează atentat la libertatea scrisă, pentru că libertatea nu înseamnă să scrii orice vrei tu. Libertatea însemnează pur şi simplu: scrie ceea ce este normal să scrii. Că ceea ce nu este normal a se scrie, apoi asta nu se scrie. Iar dacă scrii, se întâmplă imediat ceva care te face să nu mai scrii. Adică, există o reacţie anormalului, o împotrivire, şi reacţia aceasta a normalului arată limitele în care se exercită libertatea.

Zice lumea şi zice un profesor că omenirea se îndreaptă astăzi înspre o societate colectivizată, care reduce cu totul libertăţile individuale. Or, zice unul, libertatea mea a fost totdeauna bunul cel mai mare pe care mi l-am putut închipui. Eu nu am înţeles niciodată cum o societate colectivizată, normală, poate fi un atentat la libertatea individului. Ea poate fi un atentat atunci când începem să scriem EU cu majuscule.

Dacă vrem să considerăm societatea noastră, cea din care facem parte, ca obiect în funcţie de noi, atunci, în mod normal, nu după acestea se măsoară libertatea, ci după ceea ce este normal. Am văzut exemplul cu cele 200 de kilograme pe care nu mi s-a dat voie să le mai ridic. Nu este deloc deplasat, ci este exact măsura justă a problemei. Într-o societate normală nu se încercuieşte niciodată libertatea individuală, pentru simplul motiv că societatea normală este singura lege naturală pentru indivizii dinăuntrul ei. Întrucât individul îşi respectă legea, el se mişcă, face alegerea, îşi exercita libertatea înăuntrul legii lui, el nu poate să vină niciodată în conflict cu societatea respectivă. Nu există o încercuire a libertăţii individuale atunci când societatea este normală.

Există însă întotdeauna o încercuire a libertăţii individuale, există un conflict atunci când societatea nu este normal constituită, atunci când individul creşte peste limitele lui fireşti şi devine un element de anarhie, un element de tulburare a echilibrului dinăuntrul societăţii. Atunci lucrurile sunt exact ca în cazul de adineaori: poţi să mănânci şi poţi să nu mănânci, între anumite limite. Dacă nu mananci astăzi, nu mănânci nici mâine şi nici poimâine, într-o bună zi mori. Atunci nu mai poţi zice: „Mănânc sau nu mănânc.“ S-a isprăvit libertatea ta. S-a isprăvit – libertatea ta are limite. Exact în acelaşi fel are acţiunea sau libertatea ta limite înăuntrul societăţii.

Problema libertăţii a fost de la început fals pusă, chiar atunci când s-a ivit ea, pentru că nu s-a făcut de la început o trecere în absolut şi s-a uitat ca posibilitatea de alegere are anumite limite – în sensul promovării sau încetinirii unui mers al istoriei.

Noi ştim să acţionăm. Dar autonomia aceasta a noastră nu este propriu-zis autonomie, pentru că este o autonomie cu o anumită încercuire. Există posibilitatea de alegere pentru noi numai între soluţii care duc toate înspre normalitate şi nu există posibilitate de alegere între soluţii care duc înspre anormalitate. Deci, există libertate. Şi totuşi, nu există autonomie, pentru că autonomie ar însemna că noi ne facem legile noastre, că noi putem să ne facem legile noastre. Ei bine, libertatea nu poate merge niciodată aşa de departe încât să ne facă autonomi. Libertatea este, cum am spus aici de atâtea ori, posibilitatea de alegere într-un anumit cadru. Dar asta, vă rog să credeţi, nu este o acţiune eminamente umană.

Astfel, d-voastră aveţi pe acasă un câine sau o pisică; şi o învăţaţi, pe pisica asta, să nu-şi facă nevoile pe covor, ci să şi le facă afară. Ce însemnează aceasta? Zicem că am dresat-o. Dar d-voastră aţi făcut ceva mai mult decât dresaj. Dacă, de pildă, spui unui câine, îi faci semn şi câinele face îndată ceva, asta este dresaj. Dar când pisica (sau câinele) se duce şi zgârie la uşă când îi vine ceasul, asta nu mai e dresaj, ci este un fel de iniţiativă personală, un fel de libertate. Căci pisica sau câinele erau liberi să zgârie la uşă sau să nu zgârie. Evident, veneau consecinţele, tot aşa cum vin şi la oameni. Şi eu sunt liber să ies pe fereastră, dar pe urmă vin consecinţele.

Va să zică, vedeţi d-voastră, această libertate care însemnează propriu-zis putinţa de alegere în momentul posibilităţii nu este un act eminamente uman, ci se întinde ceva mai mult, merge mai departe decât omul. Omul exercită acest act cu predilecţie, cu posibilităţi mult mai mari decât aceste animale. De ce? În virtutea a ceea ce se numeşte libertate mai mare, mai largă. Omul poate să facă anumite acţiuni împotriva necesităţilor mediului social; adică, oarecum împotriva comunităţii care îi dă lui legea.

Sunt anumite fenomene de natură colectivă asupra cărora eu v-am atras atenţia şi altă dată. Aceste fenomene de natură colectivă se întâmplă într-o colectivitate în asemenea condiţii încât acţiunea omenească este prevalentă. Şi atunci spunem că există funcţii statistice, funcţii care se întâmplă în colectivitate, fără ca anumiţi membri ai colectivităţii să îndeplinească această acţiune. Asta înseamnă fenomen statistic. Fenomenul se întâmplă, dar niciodată el nu este determinat. Colectivitatea singură va face ca fenomenul să se întâmple. Ei bine, în fenomenele statistice există, pentru om, libertatea absolută. El poate să împlinească funcţia aceasta, actul acela care constituie o funcţie a colectivului, şi poate să nu-l împlinească. Prin urmare, existenţa colectivităţii cu acţiunile, cu legile ei de nerăsturnat, nu înseamnă propriu-zis sugrumarea libertăţii individuale. Pentru că, în orice fenomen statistic există pentru individ libertatea absolută de a participa sau de a nu participa la acest fenomen statistic. Eu pot să particip sau să nu particip la fenomenul sinuciderii. Dar fenomenul sinuciderii se întâmplă pentru o colectivitate într-o formă precisă, după anumite legi. Există anumite împrejurări pe care eu le pot calcula. Dacă fenomenele colective sunt precumpănitor statistice, atunci individul nostru are o foarte mare libertate la dispoziţie. Pentru că, la aceste fenomene statistice omul nu este obligat să ia parte. În acest domeniu există o foarte largă libertate pentru om.

Această libertate, mărginită aşa cum este, totuşi este practic nemărginită. Teoretic, ţi se spune: „Dumneata nu te poţi mişca decât în această odaie”. Dar a fi închis într-o odaie nu înseamnă încă a fi închis. Dacă, de pildă, odaia mea ar fi mare cât Ţara Românească, eu aş fi închis teoretic, practic însă nu. Iar dacă odaia ar fi mare cât tot Pământul, iarăşi aş putea fi închis teoretic, dar nu şi practic, întrucât noi nu lucrăm decât după legile noastre, libertatea noastră este absolută, este totală. Prin urmare, ceea ce se cere pentru exercitarea acestei libertăţi este să ne aflăm în natură, adică în domeniul posibilului. Nu se poate libertate fără alegere şi nu se poate alegere decât înainte de acţiune. Alegerea se exercită numai înainte de act, atunci când actul există ca posibilitate.

Prin urmare, dacă noi ne închipuim – aşa cum am mai spus şi altă dată – că acceptăm că domeniul posibilităţii este domeniul naturii, atunci libertatea este o caracteristică a naturii, fiind deci în domeniul posibilului. Per contrario, acolo unde nu ne aflăm în domeniul posibilului ne aflăm în domeniul actului, unde libertatea nu mai este posibilă.

Domnilor, am stabilit împreună limitele în care se exercită libertatea omenească şi am descoperit, către sfârşitul expunerii noastre, că există un domeniu predilect, aş zice, pentru această libertate. În mod absolut, libertatea înseamnă posibilitatea în sensul unei legi naturale, posibilitatea de promovare a istoriei, a întâmplărilor din realitate. Domeniul faptelor care nu depind propriu-zis de un anumit individ este domeniul faptelor statistice. Realităţile colective care-l definesc pe individ, departe de a încercui libertatea individuală, constituie singurul domeniu în care libertatea omului este efectivă. Dar asta nu însemnează propriu-zis libertate, ci putinţa pentru mine de a uza de un coeficient în plus faţă de alte vieţuitoare, de a fi ceea ce sunt, de a mă realiza pe mine.

Libertatea însă, în înţelesul curent al cuvântului, însemnează ceva mai mult decât atât. Această libertate efectivă nouă o descoperim în acest domeniu al faptelor statistice, domeniu în care lucrurile se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple şi cum îmi este dată mie posibilitatea să contribui la întâmplările acestea sau să mă sustrag lor.

Există, prin urmare, un loc în care eu nu sunt silit să împlinesc o lege, dar că legea aceasta se împlineşte apoi cu siguranţă. Anume, în acest domeniu al realităţilor colective, cărora individualismul le acordă un fel de siluire sălbatică a personalităţii. Anume, în acest domeniu al faptelor statistice, prin urmare, este locul în care poate să înflorească libertatea. Tocmai pe dos de cum crede lumea. Exact pe dos! Interesant că numai acest domeniu este locul unde înfloreşte personalitatea umană, pentru motivul foarte simplu că personalitatea se constituie prin ceea ce mă deosebeşte pe mine de ceilalţi. Dacă noi am sta complet sub legea colectivului, atunci, această lege a colectivului fiind una singură, noi toţi ar trebui să fim la fel.

Numai că, vedeţi d-voastră, această lege a colectivităţii, ca fapt care se întâmplă într-un colectiv, nu ţine de activitatea fiecăruia dintre noi, ci de activitatea unora dintre noi. Care – aceşti unii dintre noi – nu sunt niciodată indicaţi în chip precis. Se pot înlocui unul pe altul, nu în chip voluntar. Prin acest mecanism – surprinzător poate pentru unii dintre d-voastră, cum este surprinzător şi pentru mine – se fundamentează şi este făcută posibilă libertatea omenească, adevărata libertate omenească. Numai prin acest rol pe care-l capăt eu mă pot forma pe mine, mă pot modela pe mine aşa încât, supunându-mă legilor fundamentale ale existenţei mele, să fiu totuşi întrucâtva deosebit de ceilalţi semeni ai mei, adică, să fiu ceea ce se numeşte o personalitate, ceva întreg, armonic, închegat organic, şi totuşi deosebit de cel de alături de mine.

Locul în care se exercită libertatea este propriu-zis natura, adică însuşi locul unde există posibilităţile. Unde nu există posibilităţi, nu poate să existe nici libertate. Cum însă posibilităţile nu există decât în natură – şi anume, înainte ca faptele să se întâmple -, înseamnă că într-adevăr domeniul libertăţii este domeniul naturii. Este o afirmaţie aparent paradoxală, asupra căreia v-am atras atenţia. Pentru că, dacă posibilităţile există numai în natură, atunci Dumnezeu, care depăşeşte în toate felurile natura, nu mai poate fi liber?! Cum se explică această situaţie paradoxală?

Domnilor, explicaţie există. Vedeţi d-voastră, noi am deosebit până acum două domenii caracteristice. Un domeniu al existenţei şi un alt domeniu, cel al transcendenţei, al Fiinţei. Este oare posibilitatea o caracteristică, o notă aparte a existenţei?

Dincolo de această realitate există ceva care se numeşte Dumnezeu. Suntem înclinaţi în genere să credem că Dumnezeu este o realitate transcendentă – şi de aici întrebarea aceasta care ne încurcă pe noi. Dacă Dumnezeu intră şi în domeniul existenţei, atunci Dumnezeu nu poate să fie liber, pentru că dincolo de existenţă este numai lumea necesităţii. Lucrurile nu sunt însă aşa, şi nu pot fi aşa. Dumnezeu nu este în lumea cealaltă; sau, Dumnezeu nu este în lumea cealaltă mai mult decât în lumea aceasta. Este Dumnezeu ceva absent din realitate? Dumnezeu este mereu prezent în tot ceea ce se întâmplă. Teologic, şi după credinţa cea adevărată, Dumnezeu este prezent între noi în fiecare zi în care se face jertfa, în fiecare zi în care se oficiază o Liturghie. Dumnezeu este prezent prin acea trans-substanţialitate de care le este frică unora dintre teologii noştri bucureşteni.

Transsubstanţialitatea însemnează, într-adevăr – cum ştiţi d-voastră -, prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Dumnezeu. Iar preotul acela care oficiază slujba, care oficiază Liturghia, acela care săvârşeşte jertfa, este un sacrificator. Jertfa aceasta se împlineşte în fiecare zi, ori de câte ori se face o Liturghie. În măsura în care credem că Dumnezeu este prezent o dată după Trup şi Sânge este prezent şi în tot ceea ce se întâmplă. Cu alte cuvinte, existenţa noastră este ceva pătruns de Dumnezeu până în ultimele ei amănunte. Nu se poate spune, prin urmare, că Dumnezeu este o fiinţă exclusiv transcendentă, întrucât în aceeaşi măsură în care transcende lucrurile, le şi pătrunde, le trăieşte. Pe câtă vreme eu nu le trăiesc, eu sunt numai deosebit de ele.

Deci, transcendenţa lui Dumnezeu nu însemnează propriu-zis existenţa lui Dumnezeu numai în lumea Fiinţei. Raportul dintre Dumnezeu şi lume – lumea în general – este altul decât raportul dintre fiinţă şi existenţă, altul decât raportul dintre transcendenţă şi domeniul naturii.

Este adevărat că noi, ori de câte ori ne gândim la Dumnezeu sau vorbim de Dumnezeu, ne gândim la el şi vorbim de el în anumite categorii ca de un fel de obiect în genere, aşa cum gândim categoria realităţii, şi atunci Dumnezeu este un lucru. Noi mai gândim, în sfârşit, în categoria libertăţii, şi atunci Dumnezeu este o personalitate. Dar, ori de câte ori vrem să aducem o precizare cu mai multă aproximaţie în legătură cu Dumnezeu, o dată ne dăm înapoi şi alergăm la un procedeu foarte comod: facem un fel de alunecare, un fel de trecere înspre absolut. Aici există binele şi Dumnezeu este binele absolut. Aici este ştiinţa, dincolo există raţiunea, perfecţiunea ş.a.m.d. – un fel de trecere la infinit. Dar trecerea aceasta la limită, trecerea la infinit, nu rezolvă propriu-zis problema, ci o împinge mai departe. Dumnezeu nu este într-o deosebire cantitativă faţă de noi. Iată cum noi folosim termenul acesta al superlativului, făcând o ierarhizare cantitativă. Dar nu prin ierarhizare cantitativă putem noi exprima în chip adevărat, în chip just, pe Dumnezeu.

Se mai zice despre Dumnezeu că El este cauza ultimă a lucrurilor. Dar asta înseamnă că lucrurile se înşiră toate ca pe o sfoară. Şi, la un moment dat, sfoara s-a isprăvit şi lucrul care este la capătul sforii aceleia este Dumnezeu. Dumnezeu nu este cauza ultimă a lucrurilor într-o serie, ci este un alt fel de Cauză: Dumnezeu este pur şi simplu. Platon zicea că Dumnezeu este ceea ce este expresia logica. Vechiul Testament spune altfel: „Eu sunt cel ce sunt”. Şi aceasta exprimă în categorii aparte, cu mai multă vehemenţă decât exprimarea logică mai măsurată. Dumnezeu este ceea ce este, s-ar traduce prin „este aşa cum este”, atât şi nimic mai mult. Nu spun cum este, afirm numai că este. Iar când Vechiul Testament spune: „Eu sunt cel ce sunt”, vedeţi că nota aceasta este exprimată mai puternic. „Eu sunt cel ce sunt”, despre Mine nu se poate spune mai mult decât atât, că „sunt“, sunt prin Mine Însumi. Aici nu mai este vorba de cea mai înaltă formă a fiinţei, este mai mult decât atât, este Fiinţa pur şi simplu. Nu într-un grad superior, ci Fiinţa pur şi simplu în ultima ei justificare, în ultima ei fundamentare.

Desigur, atâta vreme cât noi suntem înclinaţi a judeca pe Dumnezeu în termeni logici sau în termeni relativi, prin acest proces de generalizare, de trecere la limită, de trecere în absolut, evident, nici nu putem să înţelegem pe Dumnezeu altfel decât în funcţie de experienţa noastră. Cel mai mare efort pe care l-am putea face ar fi să-l trecem, în sfârşit, dincolo de transcendenţă, dar acolo ne oprim. Ei bine, în această oprire a noastră avem o ridicare înspre infinit, peste limitele existenţei. Atunci trecerea în transcendenţă este o operaţie mai falsă încă decât cea mai antropomorfă apariţie. Este mai bine să judeci pe Dumnezeu şi să-l gândeşti în funcţie de om, adică să faci să treacă peste un plus de existenţă înspre transcendenţă, ca şi cum Dumnezeu nu ar exista în aceeaşi măsură în existenţă ca şi în transcendenţă. Dumnezeu. Atunci când noi trecem în transcendenţă, noi nu trecem cu tot bagajul acesta al nostru. Noi ne depăşim într-un oarecare fel pe noi din momentul în care am ajuns la limitele existenţei, la limitele experienţei noastre. Prin urmare, noi ne depăşim, şi de acolo începe propriu-zis existenţa noastră metafizică sau fiinţa noastră metafizică. În acel moment în care noi începem să fim metafiziceşte, noi încă nu trăim pentru Dumnezeu. Pe Dumnezeu Îl putem trăi şi fără metafizică, Îl putem trăi aici, în existenţa aceasta pur şi simplu.

Dumnezeu e prezent aici ca şi dincolo. Prezent nu numai spaţial, ci pretutindeni, pur şi simplu, în tot ceea ce este, în orice fel ar putea să fie. Dacă Dumnezeu este şi aici şi dincolo, atunci el este deosebit şi de acest „aici“ şi de acel „dincolo“. Şi atunci nu se mai poate spune că în Dumnezeu nu mai există libertate, pentru că numai acest „aici“ este domeniul posibilităţii. De vreme ce libertatea există numai în domeniul posibilităţii, eu aş spune – cu puţină frică, fără îndoială, şi ca o continuare a gândirii acesteia – că nu se poate spune că Dumnezeu este act pur sau actul pur şi simplu, aşa cum se spune în foarte multe locuri, pentru simplul motiv că tot ceea ce există trebuie să există într-un fel în Dumnezeu. Cam cu frică spun lucrul acesta, vă mărturisesc şi o repet. Acei dintre d-voastră care sunteţi în contact mai strâns cu lucrurile acestea, poate înţelegeţi de ce spun eu „cu frică“. Dar aşa se prezintă lucrurile. În afară de „Eu sunt cel ce sunt“, eu nu pot să spun despre El nimic decât pe cale de analogie. Iar calea aceasta analogică poate fi bună atunci când vrei să-mi dai imaginea a ceva. De foarte multe ori, în această analogie se amestecă procesul acela de generalizare, cum aţi văzut când am analizat ierarhizarea cantitativă a relativului.

Dumnezeu nu este legat în nici un fel. El nu poate să fie legat în nici un fel de cantitate. Libertatea trebuie să existe şi pentru Dumnezeu. Evident, cu anumite limite logice. Şi faptele lui Dumnezeu au o anumită limită: Dumnezeu nu se poate nega şi nu poate să lucreze în sensul distrugerii Luişi, pentru simplul motiv că distrugerea presupune un început şi un sfârşit. Atunci când Dumnezeu este undeva unde nu există început şi sfârşit, undeva în afară de timpul acesta, în afara timpului, în eternitate, pentru că eternitatea poate să fie, într-un fel, eternitatea de care vorbim noi în fiecare zi, adică a duratei care continuă la infinit. Deci, are loc o suspensie a timpului – aşa cum lămuream noi -, şi nu înseamnă lipsa timpului. Acolo unde este Dumnezeu, dincolo de timp, nu este eternitatea, ci lipsa timpului. Ceva care durează la infinit, durează totuşi rămânând înăuntrul categoriei timp; are, adică, un început şi un sfârşit. Dumnezeu nu are nici început, nici sfârşit, dacă este Dumnezeu. Neavând nici început, nici sfârşit, El nu se poate distruge. Limitele lui Dumnezeu sunt acelea că El este ceea ce este şi nu poate fi ceea ce nu este. El nu poate să fie decât ceea ce este. Mai pe scurt: El este şi nu poate să nu fie. Limitele Lui sunt că tot ceea ce face El nu are nici un fel de limită.

Iată, prin urmare, domnilor, cum se rezolvă dificultatea aceasta: libertatea există în domeniul existenţei şi nu există în domeniul transcendenţei. Dar asta nu înseamnă că nu există libertate în Dumnezeu. Dumnezeu transcende într-un oarecare fel şi existenţa, şi fiinţa, şi natura, şi transcendenţa. Dumnezeu nu este dincolo, El nu este realitate metafizică, ci REALITATEA pur şi simplu.

Nae Ionescu – Curs de Metafizică (februarie 1937), Editura Roza Vânturilor – Bucureşti 1999