Extrase din “Comentarii la Legenda Meşterului Manole“, Editura Publicom, Bucureşti 1943:

Un ins devine erou nu numai datorită genealogiei sale semi-divine, ci în primul rînd datorită faptelor sale extraordinare şi morţii sale violente, care este o formă a morţii rituale, deoarece războiul însuşi era considerat un ritual omologat sacrificiului. În treacăt fie spus, ceea ce îi deosebeşte pe sfinţi şi eroi de restul oamenilor este valorificarea rituală a întregii lor vieţi. Condiţia umană este depăşită total de un sfînt, ca şi de un erou, dacă n-ar fi decît pentru faptul că şi unul, şi celălalt renunţă la („sacrifică”) vocaţia biologică şi socială a omului ca atare: conservarea individuală şi conservarea speciei. Şi eroul, şi sfîntul răstoarnă valorile umane şi acţionează continuu împotriva instinctelor: şi unul, şi celălalt caută asceza şi primejdia în loc de a căuta îndestularea instinctelor de conservare, întemeind o familie, procreînd. Eroul luptă împotriva forţelor răului; sfîntul luptă împotriva lui însuşi, împotriva instinctelor sale. Şi unul, şi celălalt, transformă existenţa lor umană într-un sacrificiu continuu. În timp ce ceilalţi oameni sacrifică ceva şi uneori, ca o ofrandă adusă divinităţii sau ca un mijloc de a reintra în contact cu realitatea ultimă, sfîntul şi eroul se sacrifică pe ei înşişi şi încontinuu. Amîndoi depăşesc condiţia umană; amîndoi imită un model arhetipal.

În timp ce înlăuntrul cetăţilor era interzis să se îngroape locuitorii, oricît de ridicat ar fi fost rangul lor, mormintele eroilor erau nu numai acceptate, dar şi căutate. Este drept că eroii erau consideraţi, în biografiile lor legendare, fondatori de oraşe. Dar care e sensul subiacent acestor legende şi credinţe? Că eroul poate face să dureze un oraş. Un oraş, ca şi oricare altă construcţie, nu poate dura decît în măsura în care participă la realitate, la sacru, adică în măsura în care e „însufleţit” printr-un sacrificiu. Relicvele eroilor aduceau această „realitate”, această „viaţă”.

„Cei care înţeleg”, adică cei care gîndesc metafizic, care gîndesc asupra realităţii ultime şi în conformitate cu principiile obţin încă din timpul vieţii lor o reintegrare în Cosmos, care pentru ceilalţi (care „n-au înţeles”) are loc numai după moarte.

Românul în genere nu cunoaşte nici teama de viaţă, nici beţia mistagogică (de structură slavă), nici pesimismul religios, nici atracţia către asceză (de tip oriental). Şi, cu toate acestea, cele două creaţii capitale ale spiritualităţii populare româneşti poartă în miezul lor o valorificare a morţii. Dar prezenţa morţii nu este, aici, negativă. Moartea din Mioriţa este o calmă reîntoarcere „lîngă ai săi”. Moartea din Meşterul Manole este creatoare, ca orice moarte rituală.

Românul nu caută moartea, nici n-o doreşte – dar nu se teme de ea; iar cînd e vorba de o moarte rituală, o întîmpină cu bucurie. Nici un alt popor mai mult decît românii – şi, într-o anumită măsură, celelalte popoare sud-estice – nu aveau un prilej mai nimerit de a-şi valida, la fiecare pas, concepţia lor că numai jertfa poate asigura existenţa şi durata unui lucru.

Concepţia aceasta a „morţii creatoare”, cu toate implicaţiile ei străvechi, a fost acceptată şi transfigurată de creştinism. Departe de a „lichida” schemele teoretice arhaice derivate din mitul cosmogonic, creştinismul le-a absorbit şi le-a sporit conţinutul spiritual. În fond, era de aşteptat ca o religie ecumenică, avîndu-şi centrul într-o valorificare a suferinţei şi o interpretare optimistă a morţii, să accepte credinţe şi obiceiuri structurate în jurul ideii de moarte creatoare.

Miracolul istoric al creştinismului se datoreşte în primul rînd capacităţii sale de salvare a numeroaselor tradiţii, credinţe şi ritualuri străvechi; de salvare, iar nu de simplă asimilare. Absorbind un obicei popular sau o schemă teoretică arhaică, creştinismul le restaura semnificaţia spirituală, le transfigura în cazul cînd fuseseră desfigurate, le sporea conţinutul. Taina Întrupării le implică şi explică pe toate, căci, întrupîndu-Se, Mîntuitorul S-a inserat în realitatea istorică şi a folosit, în predicaţia Lui, nu numai limba şi obiceiurile contemporanilor, ci şi toate schemele lor teoretice.

Creştinismul a abolit lumea veche printr-o masivă răsturnare de valori; dar a păstrat tot ce putea căpăta o valoare nouă. A păstrat cosmogonia, ritualurile, cultele populare etc. S-a stăruit de nenumărate ori asupra asimilării de către teologia creştină a gîndirii greceşti, dar nu s-a pus în lumina pe care o merită cealaltă asimilare: a credinţelor populare.

Actul acesta de absorbire, transfigurare şi unificare a cultelor străvechi ni se pare superior chiar asimilării filozofiei greceşti şi a instituţiilor romane. Pentru că adevărata unitate spirituală a Europei a dobîndit-o creştinismul mai ales prin salvarea şi „înnobilarea” vieţii populare.

Chiar dacă am fi ispitiţi să considerăm mitul cosmologic ca una dintre multiplele prefigurări ale creştinismului, deosebirea dintre patimile Mîntuitorului şi jertfirea rituală a „Antropocosmosului” este evidentă. În timp ce toate fiinţele jertfite mor ca să retrăiască glorios în altceva, mai semnificativ şi mai puţin efemer – Mîntuitorul reînviază, adică renaşte în El Însuşi. Autonomia aceasta absolută este încă o dovadă a Dumnezeirii lui Hristos – căci El reînvie în eternitate şi totuşi în formă umană.

*

Extrase din “Fragmentarium“, Bucureşti, 1939:

Geniul, ca şi sfinţenia, se bucură de o desăvîrşită autonomie faţă de garnitura facultăţilor mentale. Este cu totul altceva – şi acest „cu totul altceva” exasperează, întristează sau desfată (după împrejurări) pe ceilalţi oameni, fericiţii „normali”.

Deşi nu mai participă la condiţia umană, sfîntul continuă să rămînă între oameni, asemenea lor. El mănîncă, doarme, umblă, vorbeşte întocmai ca ceilalţi oameni. El este inteligent sau stupid, talentat sau netalentat, cultivat sau ignorant, frumos sau bătrîn – întocmai ca restul omenirii – deşi starea de sfinţenie transcende şi anulează toate aceste calificări ale condiţiei umane. Sfîntul este şi nu este om, în acelaşi timp.

Într-o epocă a individualismului absolut (1880-1930), era fatal să nu mai existe categorii (boli), ci numai indivizi (bolnavi). Cînd accentul cade pe individ, iar nu pe tip, nici pe clasă, chiar şi fenomenele dezordinii organice se „individualizează”, încep a exista numai „bolnavi”. Maladiile devin scheme prea vagi, cărora nu le corespunde aproape nimic în realitatea clinică. De altfel, cînd oamenii se deosebesc prea mult între ei din punct de vedere „psihologic”, încep să se deosebească şi din punct de vedere biologic. Epocile „clasice” nu cunoşteau bolnavi – ci numai boli.

În psihanaliză, „bolnavul” şi-a găsit tehnica ideală: un medic care să se ocupe de el vreme îndelungată, o ştiinţă care îi crede tot, îi scuză tot, îi iartă tot.

Astăzi nu mai e la modă „sufletul”. Trăim într-o epocă în care colectivismul îşi împlîntă pecetea pînă şi asupra „misterului”. Astăzi aproape nimeni nu mai e interesat de propriul său „suflet” – căci atenţia tuturor e îndreptată spre viitorul (Apocalips) sau spre trecutul omenirii (protoistorie).

Scopul oricărei asceze: să macereze carnea, dizolvînd stările de conştiinţă nutrite de bunăstarea acestei cărni.

Un om atinge într-adevăr singurătatea absolută cînd nu mai poate fi apărat.

Spaima de moarte îşi are rădăcinile în contrazicerea ideii pe care şi-a făcut-o omul despre sine. Ceea ce se numeşte „sentimentul morţii” şi „spaima de moarte” este, de altfel, un derivat: la început, a existat numai spaima de morţi.

Într-o societate modernă, oamenii nu sînt „transparenţi” unul faţă de altul. Fiecare dintre ei este un mic atom, separat de ceilalţi. În schimb, în societăţile moderne nu există secret relativ la realităţile religioase şi metafizice. Orice om, de orice vîrstă, de orice pregătire intelectuală, poate pătrunde în orice biserică străină confesiunii lui, poate citi orice text sacru al umanităţii, poate „ataca” orice metafizică…

A dormi înseamnă a fi în eroare, a fi departe de adevăr, adică a aparţine Bisericii romano-catolice.

Libertatea contractuală priveşte foarte puţin problema libertăţii în sine. Este vorba de un număr oarecare de drepturi, cucerite treptat, drepturi foarte agreabile, dar care nu implică deloc libertatea insului. A fi liber înseamnă, înainte de toate, a fi responsabil faţă de tine însuţi. Eşti liber pe viaţa ta – adică orice act pe care îl faci te angajează; trebuie să dai socoteală de el. Participarea la drepturi însă nu te angajează cu nimic, este o „libertate” exterioară. Libertatea adevărată nu implică „drepturi” – pentru că drepturile îţi sînt date de alţii, şi ele nu te angajează. Eşti liber atunci cînd răspunzi pentru orice act pe care îl faci. Răspundere gravă – căci e vorba de propria ta viaţă, pe care o poţi pierde (adică te poţi rata) sau pe care o poţi fertiliza (adică, poţi crea). În afară de aceste două poluri – ratarea şi creaţia -, nu văd ce sens ar avea libertatea. Eşti liber – adică eşti responsabil de viaţa ta; o poţi pierde sau o poţi crea; devii automat şi ratat, sau om viu şi întreg. Epocile care au ignorat acest sens al libertăţii au dat cel mai mare număr de rataţi.

A face acte nesancţionabile nu înseamnă a fi liber.

A avea „perspectivă istorică” înseamnă a-ţi da seama de tot ce te leagă de trecut, a cunoaşte toate treptele progresului ştiinţific. Un secol care crede serios că adevăratul „progres” începe cu el nu se numeşte un secol cu perspectivă istorică.

O mare operă nu oglindeşte numai societatea contemporană, ci mai ales graniţele cunoaşterii la care a ajuns insul, victoriile sale teoretice.

Este trist şi deprimant ca un tînăr din ziua de azi să-şi consume forţele luptînd împotriva aceleiaşi confuzii sau erezii împotriva căreia au luptat şi oamenii inteligenţi de la 1900, de la 1890, de la 1880, de la începutul veacului trecut. Dar este o datorie a fiecărui tînăr de a păstra cît mai intactă tradiţia inteligenţei, continuitatea nobleţei umane. Adevărurile se uită repede, dar confuziile şi erorile se adaptează pretutindeni şi apar necontenit sub forme noi, mai moderne, mai atrăgătoare, mai fascinante. Este fals să se spună că nu există nimic nou sub soare. Erezia este întotdeauna nouă.

Suprema verificare pentru oameni – deci şi pentru naţiuni – este capacitatea de contemplare în suferinţă. Există în folclorul şi în obiceiurile româneşti rurale o sumă de amănunte care ne îndrituiesc să credem că noi sîntem, sau am fost, unul din puţinele neamuri europene care am experimentat contemplaţia în suferinţă.