Cinci sînt puterile sufletului: mintea (νοῦς), cugetul (διάνοια), părerea (δόξα), închipuirea (φαντασία) şi simţirea (αἴσθησις); iar lucrările fiecăreia sînt următoarele:

1. Mintea este cea care, după fire, de la Dumnezeu se mişcă; şi izvorăşte înţelegerile (νοήματα); care şi cuvîntul meşterului îl păzeşte, dacă se călăuzeşte cum se cuvine.

2. Iar cugetul este însăşi lucrarea minţii (νοῦς) prin care se înţeleg înţelegerile, sau, cum ar zice cineva, meşteşug care este al meşterului.

3. Părerea (judecarea) este cea care îndată are răspuns despre cele care se înţeleg într-un fel sau într-altfel: bine dacă se înţelege bine, iar rău dacă nu.

4. Iar închipuirea (imaginaţia) este vădirea noimei închipuite (arătate); dar nu tot ce se închipuie (se arată) este şi adevărat. Căci fără de judecată este cînd cugetului se trimit adevărul şi minciuna ca fiind adevărate, primindu-se prin lipsa dreptei judecăţi (discernămîntului).

5. Iar simţirea este deosebirea amănunţită (ἀκριβὴς διάγνωσις) după judecată a celor ce se înţeleg, cum ar fi  înţelegerile ce sînt fie bune, fie de alt fel.

6. Αceste deosebiri sînt puterile minţii, care se înfăţişează după măsura sa.

7. Cel după fire viu este bun şi se mîntuieşte. Iar cel pe lîngă fire este de ruşine şi se chinuieşte. Iar cel mai presus de firea însăşi este mare şi vrednic de mare cinste.

Traducere de m. Filotheu Bălan, din Nicétas Stéthatos – Le Paradis spirituel et autres textes annexes (SC 008), Paris, 1944, p. 71-73