Introducere elementară în dogme prin graiul lui Ioann smeritul monah către Ioann, prea-cuviosul episcop al Laodichiei.

<Cuvînt înainte>

Întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, al unei întreit-ipostatice şi închinate Dumnezeiri, al celei De-o-fiinţă şi De-viaţă-începătoare Treimi, al Unuia Dumnezeu, de la Care toată darea cea bună şi toată dăruirea desăvîrşită de sus la noi se pogoară, deschid eu păcătosul şi ticălosul buzele cele gîngave şi zăbavnice la limbă, nădăjduindu-mă într-Însul, ca pentru smerenia celor ce cer cuvîntul şi folosul celor ce ascultă va da Duh al înţelepciunii şi Cuvînt întru deschiderea gurii mele Domnul Darului şi Vistierul tuturor bunătăţilor, Cel ce este peste toate Dumnezeu cel binecuvîntat în vecii vecilor. Amin.

1. Despre fiinţă [οὐσία] şi fire [φύσις] şi formă [μορφὴ].

Fiinţă şi fire şi formă, după Sfinţii Părinţi, una şi aceeaşi sînt. Şi iarăşi, ipostas şi faţă / persoană şi netăiat / atom una şi aceeaşi sînt. Şi deosebire şi felurime şi însuşire una şi aceeaşi sînt. Deci despre acestea şi despre unele ca acestea ne este nouă scopul să spunem, despre care şi cuvioşia voastră cu pogorămînt a întrebat.

Începînd, aşadar, zicem astfel despre fiinţă şi fire şi formă:

Este fiinţă mai presus de fiinţă şi fire şi formă Dumnezeirea cea necuprinsă, iar ipostasuri ale Ei şi feţe sînt Tatăl, Fiul şi Prea-sfîntul Duh; căci fiecare dintr-Însele este desăvîrşit ipostas şi desăvîrşită faţă. Şi încă şi toată zidirea lui Dumnezeu fiinţă este. Şi multe sînt zidirile şi multă deosebire au unele către altele; căci altă zidire este îngerul şi alta [ἄλλος] omul, şi o alta [ἕτερον] boul şi alta cîinele, o alta cerul şi alta pămîntul, şi o alta focul şi alta aerul şi o alta apa; şi simplu a spune multe specii sînt întru zidiri. Deci fiecare specie [εἶδος] o [singură] fire este, precum toţi oamenii o [singură] fire sînt, şi toţi îngerii o [singură] fire sînt, şi toţi boii o [singură] fire sînt; asemenea şi restul zidirilor. Şi altă fire este cea a îngerilor şi o alta este cea a oamenilor şi o alta cea a boilor; asemenea şi pentru restul.

2. Despre ipostas [ὑπόστασις] şi faţă [πρώσωπον] şi netăiat [ἄτομος]

Şi de vreme ce mulţi sînt oamenii, fiecare om în parte ipostas este, precum Adam ipostas este, şi Eva alt ipostas, şi Sith un alt ipostas. Asemenea şi pentru restul. Fiecare om este un alt ipostas decît restul oamenilor, şi fiecare bou este ipostas, şi fiecare înger este ipostas. Încît fire şi formă şi fiinţă sînt ceea ce este de obşte şi ceea ce cuprinde ipostasurile cele de-o-fiinţă, iar ipostas şi netăiat şi faţă sînt ceea ce este în parte, adică fiecare dintre cele ce se cuprind sub aceeaşi specie.

3. Despre deosebire [διαφορὰ] şi felurime [ποιότης] şi însuşire [ἰδίωμα]

Spunem că multe sînt speciile şi deosebite fiinţele, şi, de asemenea, şi orişice fiinţă, şi specia, sînt deosebite ipostasuri. Deci se deosebesc şi fiecare fiinţă de altă fiinţă, şi fiecare ipostas de alt ipostas. Aşadar acel lucru întru care se deosebeşte fiinţa de fiinţă şi specia de specie sau ipostasul de ipostas, se zice deosebire şi felurime şi însuşire, precum se deosebeşte omul de înger, că îngerul fără de moarte este, iar omul este muritor; fără de moarte şi muritor sînt deosebire şi felurime şi însuşire. Iarăşi se deosebeşte Adam de Sith, că Adam este tată al lui Sith, iar Sith fiu al lui Adam. Paternitatea şi filialitatea sînt deosebiri; căci într-însele se deosebesc unul de altul Adam şi Sith. Şi toate cele ca acestea se zic deosebiri şi felurimi şi însuşiri, precum cel cuvîntător şi cel necuvîntător, cel muritor şi cel fără de moarte, cel cu două picioare, cel cu patru picioare, cel simţitor, cel nesimţitor, cel cîrn şi cel coroiat, cel alb şi cel negru, cel lung şi cel scurt, şi toate cele ca acestea.

4. Despre deosebirea fiinţială [οὐσιώδης] şi supra-fiinţială [ἐπουσιώδης], adică deosebirea firească şi întîmplătoare

Tot lucrul în care se deosebeşte specia de o altă specie şi fiinţa de o altă fiinţă, fiinţială şi firească [φυσικός, ὴ] şi alcătuitoare [συστατικός, ὴ], se zice deosebire şi felurime şi firească însuşire şi însuşire a firii. Precum se deosebesc îngerul şi omul unul de altul după ceea ce este fără de moarte şi ceea ce este muritor; ceea ce este fără de moarte este deosebire fiinţială şi firească şi alcătuitoare a îngerului, şi însuşire firească. Asemenea şi ceea ce este muritor este a omului. Se deosebesc, iarăşi, omul şi boul unul de altul, că omul este cuvîntător, iar boul – necuvîntător. Iată, ceea ce este cuvîntător este deosebire fiinţială şi alcătuitoare a omului, iar ceea ce este necuvîntător – a boului. Asemenea şi pentru restul speciilor şi fiinţelor şi firilor şi formelor. Iar toată fapta întru care un ipostas se deosebeşte de un ipostas de-o-specie şi de-o-fiinţă se zice deosebire şi felurime supra-fiinţială, şi ceea ce este însuşire ipostatică şi însuşire caracteristică, aceasta este cea ce este întîmplător [συμβεβηκός]; precum se deosebeşte un om de alt om, că este cel lung, dar şi cel scurt; cel alb, dar şi cel negru; cel ce este sănătos, dar şi cel ce boleşte; este tatăl, dar şi fiul. Acestea şi toate cele ca acestea sînt supra-fiinţiale deosebiri şi feluri şi însuşiri ipostatice şi caracteristice şi întîmplătoare. Şi, simplu a spune, cîte întru toate ipostasurile cele sub aceeaşi specie asemenea se văd şi fără de care cu neputinţă este a alcătui fiinţa şi specia, fiinţială deosebire se zic; iar cîte sînt întru oarecari din ipostasurile cele de-o-specie, iar întru oarecari nu sînt, sînt întîmplătoare şi supra-fiinţiale.

5. Despre întîmplător despărţitor [χωριστός] şi nedespărţitor [ἀχώριστος] [sau despărţit-nedespărţit / separabil-inseparabil]

Dintre cele întîmplătoare unele sînt despărţitoare, iar altele nedespărţitoare. Nedespărţitoare sînt cele întru care se deosebeşte un ipostas de un alt ipostas, iar el de sine însuşi nu se deosebeşte; precum un oarecare om se deosebeşte de un alt om, că acesta este cîrn, iar acela coroiat, că este cel cu ochi albaştri, dar şi cel cu ochi negri. Iar el de sine însuşi nu se deosebeşte; căci cîrnul întotdeauna este cîrn şi cel coroiat întotdeauna este coroiat, şi nu este cu putinţă a fi el cîndva cîrn, iar cîndva coroiat. Iar acestea se zic nedespărţitoare întîmplătoare, pentru aceea că, oricînd s-ar face întru cineva, nu s-ar mai despărţi de el. Încă şi întîmplătoare sînt; căci este cu putinţă şi a nu fi cîrn, şi a fi om, şi a nu fi coroiat, şi a fi om; căci nu tot omul este cîrn, nici tot omul nu e coroiat, dar tot omul e cuvîntător, şi cel ce nu este cuvîntător nu este om. Iar despărţitoare sînt cîte şi însuşi omul, adică însuşi ipostasul odată are, iar altădată nu are, precum a boli şi a fi sănătos, a se aşeza şi a se scula, a se bucura şi a se întrista, şi cele ca acestea.

6. Despre de-o-fiinţă [ὁμοούσιος] şi de-o-altă-fiinţă [ἑτεροούσιος]

De-o-fiinţă şi de-o-rădăcină şi de-o-formă şi de-o-specie şi de-un-gen sînt cîte sub aceeaşi specie şi sub aceeaşi fiinţă sînt, precum Petru şi Pavel şi ceilalţi în parte sînt oameni, şi toţi boii şi toţi cîinii, asemenea şi celelalte. Iar de-o-altă-fiinţă şi de-o-altă-rădăcină şi de-o-altă-formă şi de-o-altă-specie şi de-un-alt-gen sînt cele ce sînt de sub o cu totul altă specie şi de o cu totul altă fiinţă, precum omul şi calul şi boul şi cîinele şi cele ca acestea.

7. Despre gen [γένος] şi specie [εἶδος]

Genul se desparte în specii, precum vieţuitorul [τὸ ζῷον] este cuvîntător sau necuvîntător; iată genul vieţuitor este al celui cuvîntător şi al celui necuvîntător, iar cel cuvîntător [τὸ λογικὸν] şi cel necuvîntător [τὸ ἄλογον] sînt specii ale vieţuitorului. Iarăşi cel cuvîntător se desparte în muritor – omul -, şi cel fără de moarte – îngerul. Genul cuvîntător este al celui muritor şi al celui fără de moarte, iar cel muritor şi cel fără de moarte sînt specii ale celui cuvîntător.

Deci ca mai înţelept să se facă cea zisă, de la început/sus să facem cuvîntul.

Gen este întîiul gen, atotcuprinzător/prea-general [γενικώτατος], care, fiind gen, nu este specie, pentru că nu are deasupra un alt gen, şi este specie prea-specială [εἰδικώτατος] cea din urmă şi cea mai de jos specie, care, fiind specie, nu este gen pentru că nu are o altă specie care se taie din ea. Şi sînt între genurile prea-generale şi speciile prea-speciale genuri şi specii – genuri ale celor de dedesubt, iar specii ale celor de deasupra, care se cheamă unele sub altele. Precum gen prea-general este fiinţa; căci nu are deasupra ei alt gen, pentru care nici nu este specie. Ea se desparte în trup şi netrupesc; trupul se taie în însufleţit şi neînsufleţit; cel însufleţit se taie în simţitor şi nesimţitor; cel simţitor în cuvîntător şi necuvîntător; cel cuvîntător în muritor şi fără de moarte. Deci este cel fără de trup cuvîntător şi fără de moarte; iar fără de trup aici zic fiinţă precum sufletul, îngerul, dracul; fiecare din acestea este specie prea-specială. Iar trup însufleţit simţitor este vieţuitorul; iar vieţuitor cuvîntător muritor este omul, care este specie prea-specială, iar vieţuitor necuvîntător lătrător este cîinele, care este specie prea-specială. După aceea trup însufleţit nesimţitor este planta. Trup întru totul neînsufleţit sînt pămîntul, aerul, apa, focul, dintre care fiecare este specie prea-specială.

Iar spre mai multă limpezime aşa zicem: Fiinţa, fie că cuprinde mai presus de fiinţă pe Dumnezeirea cea nezidită, fie că cunoscător şi cuprinzător pe toată zidirea, este gen prea-general. Aceasta este sau fără de trup şi gîndită şi fără de moarte, ca Dumnezeu, îngerul, sufletul, dracul, sau trup neînsufleţit, ca focul, aerul, apa, pămîntul, sau trup de plantă, ca viţa, finicul, măslinii şi cele ca acestea, sau trup însufleţit simţitor, adică vieţuitor, precum calul, cîinele, elefantul şi cele ca acestea, sau alcătuit din trup şi suflet netrupesc, ca omul. Fiinţa acestora, ca o primă şi mai universală şi cuprinzătoare a tuturor, este gen prea-general. Iar specii ale acestui gen prea-general sînt cel netrupesc, trupul neînsufleţit, trupul de plantă, trupul cel însufleţit şi simţitor, adică vieţuitorul. Acestea se zic specii şi genuri unele sub altele (subordonate); căci sînt specii ale fiinţei, ca cele ce dintr-însa se taie. Iar fiecare dintre ele se desparte în alte specii şi este cuprinzătoare şi mai universală decît ele; căci cuprinde fiinţa cea netrupească pe Dumnezeu, pe înger, pe suflet, pe drac, iar trupul neînsufleţit pe pămînt, pe apă, pe aer, pe foc, iar trupul cel de plantă pe viţă, pe măslin, pe finice şi pe cele ca acestea, iar cel însufleţit şi simţitor, adică vieţuitorul, pe cal, pe bou, pe cîine şi pe cele ca acestea, şi încă şi pe omul alcătuit din suflet netrupesc şi din trup.

Deci sînt ipostas şi netăiat şi faţă Tatăl, Fiul şi Duhul cel Sfînt; iar specie cuprinzătoare a lor este Dumnezeirea cea mai presus de fiinţă şi de neajuns. Încă ipostas sînt Mihail, Gavriil şi ceilalţi îngeri în parte; iar specie cuprinzătoare a lor este firea îngerească. Încă ipostasuri sînt Petru, Pavel, Ioann şi ceilalţi oameni în parte; iar specie cuprinzătoare a lor este omenirea. Iarăşi, ipostase sînt cutare şi cutare cal; şi specie cuprinzătoare a lor este calul simplu. Iarăşi, ipostase sînt aceea şi aceea plantă a măslinului; şi cuprinzătoare specie a lor este măslinul simplu.

Deci ni se cuvine a şti că numai speciile cuprinzătoare dintre cele netăiate se zic prea-speciale, precum îngerul, omul, calul, cîinele, măslinul, finicul şi cele ca acestea, iar numai genurile şi speciile cuprinzătoare ale speciilor prea-speciale se zic unele sub altele (subordonate), precum cel netrupesc, trupul, cel neînsufleţit, cel nesimţitor, planta, cel însufleţit, cel simţitor, vieţuitorul, cel cuvîntător, cel necuvîntător, cel muritor, cel fără de moarte, cel cîrn, cel cu patru picioare, tîrîtorul, zburătorul şi toate cele ca acestea, [pe de o parte] cele ce cuprind speciile prea-speciale şi genurile lor fiind şi deosebirile lor întemeietoare/susţinătoare/componente, iar [pe de alta] cuprinzîndu-se sub genul prea-general, care este fiinţa.

Dar şi într-alt chip se cade a împărţi pentru ele: Toate cîte cu o poruncă a lui Dumnezeu s-au făcut, un gen sînt, precum a poruncit Dumnezeu să se facă peşti, şi s-au făcut multe deosebiri de peşti; toţi peştii un gen sînt, iar fiecare deosebire de peşti specie este. Iarăşi a poruncit Dumnezeu să scoată apele zburătoare, şi s-au făcut multe deosebiri de zburătoare; toate zburătoarele un gen sînt, iar fiecare deosebire de zburătoare specie este a genului acela al zburătoarelor. Asemenea şi pentru tîrîtoare şi dobitoace şi fiare şi ierburi şi buruieni şi copaci. Şi se zice şi un gen al tuturor vieţuitoarelor şi un gen al tuturor plantelor şi un gen al celor cu totul fără suflet şi neavînd nicidecum putere crescătoare sau hrănitoare, şi, iarăşi, un gen al celor netrupeşti şi un gen al celor trupeşti; şi se zice şi toată zidirea un gen, şi multe specii sub genul zidirii deosebiri ale zidirilor, şi toată fiinţa un gen.

8. Despre lucrare

Lucrarea este mişcare activă a celui ce o face. Iar lucrarea firească este mişcare activă a firii, precum cuvîntătoarea mişcare a minţii, cea vieţuitoare, cea simţitoare, cea hrănitoare, cea crescătoare, cea născătoare şi mişcarea cea cu pornire [impuls], care sînt mişcările trupului, şi cea nălucitoare şi cea aducătoare aminte şi cea iuţoasă şi cea poftitoare şi cea voitoare, adică tinzătoare şi cele ca acestea. Şi în cinci chipuri este ea: sau înţelegătoare, precum la îngeri şi la toate fiinţele netrupeşti, care cu simplă apropiere înţeleg; sau cuvîntătoare, precum la oameni, alcătuiţi din suflet netrupesc şi trup, care nu cu simplă, ci cu felurită şi socotitoare apropiere înţeleg; sau vieţuitoare, precum la vieţuitoarele necuvîntătoare, care au simţire, dar nu socotesc, nici înţeleg; sau de plantă, precum la cele nesimţitoare, dar care au putere hrănitoare şi crescătoare şi născătoare; sau cu totul nevie, precum la pămînt şi pietre, care nici vieţuitoare, nici hrănitoare, nici crescătoare putere nu au, şi care sînt lipsite de vreo lucrare firească.

9. Despre patimi

Patima este firească mişcare a firii pătimitoare a celui ce pătimeşte. Carea este lucrare a firii, iar patimă a celui în jurul [patimii] căreia este lucrarea, precum facerea, bucuria, întristarea, suferinţa, mîhnirea, frica, pregetarea, osteneala, somnul, dezmierdarea, durerea, iuţimea, pofta, tăierea, curgerea, stricăciunea şi cele ca acestea. Acestea şi cele ca acestea sînt patimi fireşti şi neprihănite nefiind în stăpînirea noastră. Şi numai păcatul este pe lîngă fire, de voie şi de sine aleasă prea-rea fiind patima şi stricăciunea sufletului.

10. Despre voie

Voirea este tindere firească cuvîntătoare. Şi iarăşi, voirea este mişcare firească cuvîntătoare şi de sine stăpînitoare tinzătoare a minţii. Căci cele necuvîntătoare nu se mişcă cu stăpînire de sine către tindere; căci fireşte mişcîndu-se într-însele tinderea care nu are stăpînitor pe cuvînt [raţiunea], se poartă de fire, de tinderea acesteia biruindu-se. De unde îndată porneşte către faptă, de nu va fi oprit de un altul. Pentru aceea nu sînt de sine stăpînitoare, ci supuse. Iar firea cuvîntătoare are stăpînire a se pleca sub jugul tinderii fireşti şi a nu se pleca sub jug, ci a birui, şi arată firea, tînjirea vieţii firească fiind şi plecîndu-se sub jug cuvîntului / raţiunii; căci mulţi pe aceasta cu cuvîntul conducător biruind-o de voie s-au despărţit către moarte şi pe tinderea hranei şi a somnului şi a celorlalte au lepădat-o, purtînd firea cu cuvîntul de sine stăpînitor, nu purtîndu-se de ea. Deci precum tinderea firească este pusă întru toată firea cea simţitoare, tot aşa cea de sine stăpînitoare este pusă întru toată firea cea cuvîntătoare; căci tot cel cuvîntător este de sine stăpînitor, şi acesta este cel după chipul lui Dumnezeu. Deci voirea este firească sau cuvîntătoare şi putere şi mişcare de sine stăpînitoare tinzătoare. Iar [subiectele] cele supuse voirii, către care ţinteşte voirea, se zic voi socotitoare; căci cu socoteala sa porneşte a mînca, a nu mînca, a bea, a nu bea, a călători, a nu călători, a se însura, a nu se însura, şi cele ca acestea, cîte sînt în stăpînirea noastră, cîte şi pe ele le putem şi pe cele ce se împotrivesc lor.

*

Traducerea îmi aparţine, cu toate riscurile ei (a fost făcută după ediţia Johannes Damascenus – Institutio elementaris. Capita philosophica (Dialectica), realizată de Bonifatius Kotter, Robert Volk şi publicată în 1968 la editura de Gruyter, ca al 7-lea volum din seria Patristische Texte und Studien); o parte din neajunsuri vin din încercarea de a reda cît mai exact termenii traduşi, în special cei filosofici, dar şi din ediţia aceasta, care s-a dorit a fi cît mai diferită de cea existentă, modificînd pe alocuri radical textul medieval cunoscut şi publicat în PG 95:99-112. Din păcate, modificările propuse de Bonifatius Kotter nu au fost întotdeauna cele mai nimerite şi nici cele mai fireşti, schimbînd sensul definiţiilor date de Sfîntul Ioann, ceea ce m-a obligat să mă întorc la vechea ediţie din PG.

Textul în sine este foarte necesar pentru a înţelege preocuparea Sfinţilor Părinţi de a pune ordine în filosofia aristotelică (şi nu numai) şi de a păstra pentru uzul întregii Biserici categoriile şi definiţiile absolut necesare, mai ales în contextul în care confuzia de termeni a provocat multe neajunsuri dezbaterilor dogmatice. În această direcţie Sfîntul Ioann Damaschin îl urmează îndeaproape pe Sfîntul Maxim Mărturisitorul (săvîrşit în anul 662, în preajma naşterii marelui dogmatist, filosof şi imnograf din Damasc).

Textul acestei introduceri elementare în dogme este o scurtă formă a celui cunoscut sub numele de Logica (iar în traducere latină Dialectica). Definiţiile date aici de Sfîntul Ioann vor fi respectate cu acrivie în toate scrierile sale dogmatice şi apologetice. Cred că şi pentru dogmele Bisericii existente în limba română creştinii ar trebui să citească cu multă luare aminte definiţiile Sfîntului Ioann Damaschin şi să le folosească după înţelegerea sa.

 

Monahul Filotheu Bălan