Se propagă ideea că dacă s-ar uni toţi cei ce se numesc pe sine creştini s-ar întări rezistenţa spirituală. Adevărul este tocmai invers. Puterea Bisericii stă în puritatea credinţei ei. Numărul de impurităţi care s-ar aduna la un loc ar crea o impuritate şi mai mare, lucru care ar slăbi rezistenţa spirituală a creştinilor şi ar pune mântuirea neamului omenesc într-un pericol mult mai mare decât pericolul dispariţiei biologice.

Unirea între adevăr şi minciună nu e voia lui Dumnezeu şi nu salvează pe nimeni. Vedem aceasta din Sfânta Scriptură (zice Domnul: am venit să despart… Matei 10:34-36, şi multe alte versete evanghelice), dar şi din faptul că nici măcar unirea ereziilor numite creştine între ele nu a fost posibilă. Dimpotrivă, pe măsură ce ele persistă în respingerea ortodoxiei, numărul acestora creşte vertiginos, multe dintre ele sfârşind în apostazie totală şi ateism. În schimb, oricât de mic ar fi numărul de drept-credincioşi, ca odinioară cei 12 Apostoli, Dumnezeu asigură prin ei biruinţa Sa şi mântuirea omului.

Ortodoxia (puritatea dogmatică) este temelia Ortopraxiei (faptelor bune născute din dreapta credinţă). Amândouă sunt condiţiile sine qua non pentru mântuire.

Vocile dinafara Bisericii care sugerează modificarea vreuneia din cele două, indiferent de eşafodajul politic de pe care o fac, sunt la fel de nedemne de urmat ca şi vocile din interiorul Bisericii care o fac din perspectiva unor silogisme care nu pot ascunde rătăcirea lor duhovnicească. Cei dinafara Bisericii n-au nici un drept în Biserică, iar cei dinăuntru au doar drepturile date prin Predanie, de la Dumnezeu şi Sfinţi: poruncile Evangheliei şi canoanele soborniceşti.

Presiunile politice mondiale pentru relativizarea creştinismului pentru a acomoda eclesiastic drepturile laice sunt neavenite şi pentru că din perspectiva independenţei legislaţiei laice nu sunt necesare, dar şi pentru că din perspectiva independenţei spirituale ale oricărei organizaţii religioase, sunt ilegale. La fel de neavenite, de data aceasta din perspectivă duhovnicească, sunt şi indignările neargumentate patristic – şi chiar licenţioase – făcute de unii care se numesc ortodocşi, care deşi stau împotriva unui anume păcat sau eres (cum ar fi simonia sau masoneria), sunt pnevmatomahi, lucru mult mai grav decât toate erorile pe care le combat aceştia, fiindcă păcatul împotriva Duhului Sfânt, spre deosebire de oricare altul, inclusiv apostazia, este singurul pentru care nu există iertare. Sprijinul pe care îl primesc aceştia din partea puterii laice antihristice arată cu atât mai clar unitatea de scop a acestor acţiuni.

Cu totul altfel purtându-se decât aceştia, credincioşii şi urmaşii lui Hristos Domnul se aseamănă Lui şi în cugetare, şi în făptuire, conştienţi că toată Legea Duhovnicească trebuie apărată, nu doar o parte a ei, această apărare trebuind făcută prin mijloacele duhovniciei (hristice), iar nicidecum prin „orice” mijloace, sacrificând Mila pentru a apăra Dreptatea, sau invers, atitudine care este apanajul Satanei şi cauza primă a răzvrătirii sale împotriva lui Dumnezeu.

Acestea fiind cunoscute oricărui credincios în inima şi mintea luminată de Duhul Sfânt, credem că atenţia tuturor credincioşilor trebuie îndreptată asupra păstrării moştenirii noastre celei mai de preţ, înfierea întru Duhul Sfânt, dăruită nouă prin credinţa lui Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. De aceea considerăm că a sosit momentul unei mărturisiri de credinţă sobornicească, întărită prin următoarele puncte:

1. Reafirmarea hotărârilor celor 7 Soboare Ecumenice, ca unică premiză şi dovadă de Adevăr al oricăror discuţii despre aplicarea la zi a Sinoadelor precedente. Reafirmarea dogmatică clarifică faptul că, în lumina Ortodoxiei, toate acordurile ce privesc evenimentele ecumenist-relativiste semnate în ultimul veac sunt eretice şi nule.

2. a. Definirea şi anatematisirea eresurilor nou apărute sau reapărute în ultimul mileniu: papismul, iluminismul, protestantismul şi neo-protestantismul, uniatismul, raţionalismul, transcendentalismul, misticismul ocult, spiritismul, materialismul, nihilismul, filetismul, orighenismul, emanaţionismul, umanismul, transhumanismul, relativismul, ecumenismul, neo-patristica, anti-patristica, pseudo-patristica, teosofia, francmasoneria, neo-gnosticismul, neo-platonismul, neo-saducheismul, neo-fariseismul, neo-păgânismul, evoluţionismul, dochetismul, monofizismul, monotelismul, neo-iconoclasmul, etc. (direcţiile teologice care uzurpă Creştinismul şi curentele cultural-filosofice ce derivă din acestea).

b. Retragerea, conformă cu porunca Mântuitorului (Matei 10:14, Marcu 6:11, Luca 9:5, Matei 18:17, Luca 10:11, Fapte 12:51), din orice organisme “supra-bisericeşti”, compromiţătoare dogmatic şi ineficiente în diplomaţia inter-confesională. Nu a existat, nu există şi nu va exista vreodată vreo instituţie pămânească cu autoritate mai mare decât Biserica Dumnezeului celui Viu, stîlp şi temelie a adevărului (1 Timothei 3:15).

3. Afirmarea ca dogmă că Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Lui şi l-a înzestrat cu raţiune cunoscătoare de Dumnezeu şi cu voinţă liberă.
În lumina originii sale divine şi a rostului său de a se îndumnezei prin har, nu pot fi acceptat nici una din practicile care obiectivează, minimalizează sau jignesc în orice fel sfinţenia creaţiei dumnezeieşti, practici modern numite „progresiste” (dar în realitate regresiste din punct de vedere al respectului faţă de fiinţa umană), precum: desconsiderarea vieţii şi umanităţii embrionului uman (concepţia in vitro, contracepţia, avortul, experimentele genetice, clonarea), desconsiderarea vieţii şi umanităţii persoanelor aflate în moarte cerebrală (eutanasierea forţată, dezmembrarea şi eviscerarea unei persoane încă vii, experimentele pe cadavre), desconsiderarea integrităţii spirituale în raport cu deviaţiile sexuale (homosexualitatea, trans-sexualitatea, androginizarea, pedofilia), desconsiderarea libertăţii umane (experimentele de controlul minţii, reprogramare, reeducare, supraveghere totală, implantarea cu microcip), desconsiderarea fiinţei umane ca ipostas (transhumanizarea, cyborgizarea, virtualizarea, abstractizarea, tranzacţionarea părţilor de trup), desconsiderarea integrităţii fizice a persoanei (experimentele cu vaccinuri, cu alimentaţie modificată genetic, cu ultrasunete, cu frecvenţe joase, cu substanţe toxice, cu medicamente ce generează boli psihice, şamd).

4. Precizarea sobornicească a faptului că:

• actele prin care se asumă o identitate antihristică (de pildă actele cu microcip) sunt echivalente renunţării (lepădării) de identitatea hristică, dar permit încă (nu împiedică întru totul) pocăinţa (dovedită prin renunţare la ele şi răbdarea necazurilor care rezultă din lipsurile materiale aferente)
• implantul cu microcip (aplicat în masă deja de multe ţări) anulează voinţa liberă şi este cu adevărat purtătorul apostaziei finale, care nu mai permite pocăinţă şi este deci pierderea veşnică a mântuirii.

5. a. Canonizarea celor aproximativ 65.000.000 de creştini mucenici şi mărturisitori în prigoana ateo-materialistă din sec. XX, (care au murit în temniţe, în lagăre, în lanţuri şi în deportări, în chinuri şi în umilinţe, ucişi şi aruncaţi în gropi comune sau supravieţuind şi fiind prigoniţi până la moarte), indiferent de etnia, naţionalitatea, vârsta, sexul, ocupaţia, funcţia sau concepţiile lor cetăţeneşti, aşa cum şi tâlharului de pe cruce i s-au iertat păcatele pentru mărturisirea sa, şi este primul om intrat în Rai şi în sinaxarul Bisericii. Suferinţele îndelungate, buna mărturisire a milioane de creştini pentru credinţa ortodoxă în Iisus Hristos şi moartea lor mucenicească sunt o cunună strălucitoare a Bisericii, ca şi cei 10.500.000 de fraţi ai lor din prigoana anti-creştină a cezarilor primelor secole.

b. Canonizarea creştinilor martirizaţi în ultimii ani în Orientul Mijlociu, India, şi ale locuri prin decapitare, crucificare şi alte chinuri (de către cumpliţii antihrişti ISIS).

În contextul ameninţării musulmane tot mai puternice, ea va da întărire sufletească pentru toţi creştinii să râvnească mai mult la mântuirea veşnică decât la o scurtă supravieţuire apostată.

Recunoaşterea imediată a sfinţeniei este o obligativitate canonică faţă de orice mucenic ortodox. Spre deosebirea de canonizarea Cuvioşilor, a Ierarhilor, a Pustnicilor, pentru canonizarea Mucenicilor nu este necesară nici o dezbatere: dacă omul a fost ucis pentru credinţa ortodoxă în Hristos, acela este numit Mucenic, indiferent de chipul vieţii lui dinainte.

Dacă, din prudenţă, pastorală Soborul ierarhic nu poate recunoaşte oficial sfinţenia evidentă a mucenicilor din cauză că amână momentul pentru vremuri mai prielnice ca astfel să nu înăsprească prigonirea Bisericii în contextul globalizării ateismului, în acest caz Pleroma Bisericii, care deja îi cinsteşte ortodox pe Mucenici, se poate bucura şi de o recunoaştere temporar neoficială, dar deschisă, a sfinţeniei lor din partea Clerului.

6. Reîntoarcerea educaţiei teologice la învăţăturile apostolice şi patristice, bazate pe Scripturi, Sfinte Soboare şi Sfinţii Părinţi, corelate cu practicarea şi trăirea efectivă a celor citite, şi renunţarea la abordarea scolastică, relativizantă şi lipsită de experienţă duhovnicească pe calea patristică. O educaţie pe model Fotian şi Vasilian, în cadrul Academiilor Ortodoxe, iar nu studiind înafara lor, ar asigura Clerului ortodox modern atât tăria credinţei, puritatea dogmatică şi integritatea cunoaşterilor revelate, cât şi versatilitatea şi priceperea în apologetica în raport cu celelalte curente spirituale.

7. Aplicarea cu mai mare acrivie, nu cu mai mare pogorământ, a canoanelor în ce priveşte rânduielile bisericeşti şi Sfintele Taine, a Posturilor şi a rânduielilor monahale.

8. a. Promovarea Evangheliei şi a Predaniei mântuirii prin intermediul unei Arte Bisericeşti patristice (iconografie, psaltică, arhitectură, ornamentică, imnografie), curăţită de modificările de tip ecumenist, talmudic, masonic sau marxist introduse sau extrase din cult; iconografia realistă şi muzica polifonică, colportajul kitschurist, obicei pe care Mântuitorul l-a mustrat cu biciul, şi orice alt mijloc prin care Biserica este dezfrumuseţată de splendoarea artelor ei.

b. Hirotesirea Anagnostului şi a Psaltului şi acreditarea Arhitectului şi a Iconarului după examene doveditoare de măiestria tradiţional-patristică a artei lor. Podoaba Bisericii trebuie să fie din cele mai alese nestemate. O slujire nepricepută nu e departe de o slujire hulitoare. Hirotesirile au rolul imediat de a implica mai mult turma cuvântătoare a Bisericii în lucrarea ei sfinţitoare.

9. a. Definirea şi apărarea Patrimoniului Bisericii Ortodoxe Universale, care constă în biserici, chilii pustniceşti, biblioteci, icoane, scrieri apologetice, artefacte, situri arheologice, saituri virtuale, sfinte moaşte, relicvarii, fresce, manuscrise, etc., alcătuirea unei legislaţii bisericeşti care să funcţioneze ca interfaţă eficientă, globală şi pan-ortodoxă, legislaţiei juridice analoage, şi alcătuirea unei baze de date digitizată şi accesibilă gratuit ortodocşilor.

b. Definirea funcţionării administrative a Bisericii Ortodoxe în raport cu contextul socio-politic de azi (precum relocarea, imigrarea, emigrarea, desfiinţarea şi mutarea graniţelor, statul global, interconfesionalitatea, regionalizarea, virtualizarea, unionismul, războiul informaţional, războiul religios, ameninţarea Controlului Total, etc), şi asigurarea unei funcţionalităţi de filantropie şi într-ajutorare între eparhii, state sau culte diferite, fără a compromite integritatea Credinţei Ortodoxe.

10. a. Canonisirea (sau, după caz, caterisirea) celor căzuţi în diferite forme de apostazie prin colaborarea cu puterea atee (vezi de pildă Canoanele Apostolice, Canoanele Sf. Mc. Petru, Epistolele Sf. Isidor Pelusiotul, Epistolele Sf. Ciprian al Cartaginei, etc.) În această categorie intră aceia care fie s-au lepădat de Ortodoxie într-un fel sau altul, din silă sau de bună voie, din iubirea de argint sau din frică, fie au ajutat cezarii antihrişti moderni să persecute Creştini. Acestora, ca unii ce s-au lepădat sau au prigonit Biserica, li se cuvine pocăinţă, având pildă însufleţitoare pocăinţa Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, iar de nu se căiesc, atunci se vădesc împreună-cugetători cu prigonitorii şi s-au tăiat pe sineşi de la Trupul lui Hristos.

b. Canonisirea schismaticilor nou-apăruţi în ultimele decenii în interiorul Ortodoxiei, ca efect al infiltrării ei de către puterea atee, şi anume schismaticii de tip marxist (cei ce promovează în Biserică valorile  marxismului cultural sub toate aspectele sale), ecumenist (cei ce neagă existenţa unei singure Biserici, cea Ortodoxă), filetist (cei ce pun naţionalitatea sau etnia mai sus decât credinţa, ca saducheii), neo-akefal (resping ierarhia de plano), stilist (nu au continuitate apostolică), activist (a căror unică preocupare este fapta satanică a altora), novaţian (puritanist, care neagă puterea pocăinţei).

Lui Dumnezeu se cuvine slavă acum şi în veci, amin!

La pomenirea Sfântului Apostol Filip, apostol al românilor, şi a Sfântului Grigorie Palamas, arhiepiscopul Thessalonicului,

Mănăstirea Petru Vodă