Ca o turturea se împodobeşte faţa atunci cînd acoperă şi ascunde cu osîrdie virtutea, ce năzuieşte să fugă, pe cît este cu putinţă, de lauda celor care o văd, ca turtureaua folosind pustia ca să ascundă lucrurile pe care le săvîrşeşte, căci cele făptuite sînt din slavă deşartă atunci cînd cugetul urmăreşte să le facă în văzul oamenilor. Iar atîta timp cît nu vînează slavă omenească, chiar dacă virtutea străluceşte mai mult decît lumina (căci, lumină fiind, trebuie să fulgere cu razele care îi sînt fireşti), voia rămîne neiubitoare de arătare şi de cinstirea omenească, singură făcînd placul lui Dumnezeu Cel Singur şi nesinchisindu-se deloc dacă oamenii îi privesc sau îi laudă, socotind deşert şi fără rost orice lucru care nu ajută la dobîndirea răsplăţii veşnice, chiar dacă bătăile din palme ale lăudătorilor ar răsuna mai sus de văzduhul norilor, ajungînd pînă la ether, de unde cad jos din nou, fiind îngînări de glasuri ce se sfîrşesc odată cu zgomotul care iese din beregată fără să aducă vreun folos şi vreo plată sufletului, ba şi făcînd strîmbătăţi din cele mai mari, fiindcă îngîmfă spre ieşire din minţi şi prin dulceaţa laudelor deşartă fapta de plata ei. Aceasta ne învaţă Prorocul cînd zice:  ce vă fericesc pe voi vă rătăcesc şi cărarea picioarelor voastre o turbură (Is. 3, 11), făcînd să odrăslească părerea de sine, care împiedică sporirea în cele bune. Iar Domnul, în cuvintele Sale îndemnătoare, zice cîndva: Să nu ştie st înga ta ce face dreapta ta (Mt. 6, 3), iar altcîndva: Să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor (Mt. 5,16). Prin acestea ne şi porunceşte să facem binele, ne şi opreşte să-l facem de ochii lumii, căci dacă o cetate aşezată pe munte nu poate să se ascundă (14) şi căile drepţilor ca lumina strălucesc (v. Pilde 4,18), de ce să pui în sfeşnic înaintea tuturor ostenelile întru bine, care nu după multă vreme vor străluci şi singure, şi să le aprinzi ca să vadă oamenii, făcînd la vreme nepotrivită placul iubirii de slavă?

Dacă pofteşte cineva slavă (lucru care nu are vreun temei), fie ca aceasta să-i vină de la sine în urma faptei; să n-o ia înainte trîmbiţînd cele săvîrşite, pretinzînd slava ca pe un lucru datorat, căci Cel care a zis: Să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor a poruncit să fie propovăduită fapta, iar nu făptuitorii, ca şi virtutea să fie proslăvită, şi voirea să fie neprihănită, alegînd binele nu pentru slava de la oameni, ci pentru plata de la Dumnezeu – şi asta dacă n-a ajuns la hotarul desăvîrşirii, încît să nu mai aibă nevoie nici de aceasta, căci cuvios este să alegem binele numai de dragul binelui, şi nu pentru altceva. Aceasta e starea fiilor, pe cînd cealaltă e starea năimiţilor: mai presus decît cea a robilor, întrucît aceia fac toate de frica iadului, dar mai prejos decît cea a fiilor prin faptul că nu lucrează pentru că doresc binele, ci pentru că aşteaptă plată. Cel stăpînit de dorirea binelui socoate a fi plăcere lucrarea lui, culegînd roada desfătării în însăşi osteneala acesteia, judecînd drept plată şi cinste aleasă truda pentru ceea ce îndrăgeşte, întrucît tot ce se face cu dorire este uşor şi îndemînos, chiar dacă ar fi foarte ostenicios, căci aplecarea către ea a lucrătorului acoperă osteneala şi netezeşte, spre lucrare lesnicioasă, asprimea. Osîrdia biruie totdeauna greutatea trudei, covîrşind neplăcerea lucrării şi făcînd să pălească simţirea ostenelii prin plăcerea care o însoţeşte, încît truda e mai degrabă îndulcire decît trudă şi ceea ce se socoate îndeobşte a fi neplăcere se preface în veselie.

Iar cît priveşte faptul că în mulţi au murit cu desăvîrşire patimile uneltitoare, aceasta o arată marele Pavel mai întîi prin pilda sa, şi celorlalţi le porunceşte să împlinească această ispravă a lui, arătînd prin cercare că este cu putinţă. De aceea zice: Cu Hristos împreună m-am răstignit, şi de acum nu mai trăiesc eu (Gal. 2, 20).

Sf. Nil Sinaitul – “Despre lucrarea virtuţilor şi lupta împotriva patimilor”, Ed. Sophia, Bucureşti, pg. 23-26