Biserică a lui Dumnezeu şi jertfelnic este mai cu seamă omul cugetător, căci întru el se săvîrşesc în chip tainic, după omul lăuntric, jertfele şi adorările cele de gînd.

Preot socoteşte a fi mintea care conduce sufletul, iar ca slujitor – gîndirea, care grabnică este către vădirile Duhului, astfel mintea, pe toate bine osebindu-le, ţese sufletului straie dumnezeieşti.

Săvîrşirea poruncilor smereşte trupul şi sufletul, iar pomenirea lui Dumnezeu, unindu-se cu mintea, după cuviinţă, îmblînzeşte mînia şi sfinţeşte cele trei părţi ale sufletului. Şi acestea împreunîndu-se, cu înlesnire omul care petrece după Dumnezeu se înalţă către vedere.

Omul este o alăută duhovnicească: precum aceea e făcută ca prin armonie să atragă vocea şi prin sunet să înmoaie sufletele oamenilor atunci cînd cîntăreţul cu ajutorul penei îşi mişcă uşor mâna în ritm, la fel se petrece şi cu omul, căci pană a fost aşezat cuvîntul lui Dumnezeu, iar corzi să socoteşti că sunt simţirile trupului, care răsună laolaltă în chip tainic prin trezvia minţii, şi îndată sufletul primeşte urcuşurile şi dumnezeieştile străluciri ale Duhului.

Precum pămîntul are din fire apa şi totodată o varsă înafară, la fel şi pămîntul inimii din fire o are pe cea Vie şi izvorînd asemenea luminii Părintelui, Apă Vie pe care Adam a pierdut-o din pricina neascultării.

Hristos pentru noi a fost dat la moarte prin Trupul pe care l-a luat asupra Sa nu numai ca să sfinţească pămîntul nostru cel gîndit, adică al sufletului, ci şi ca să ne dăruiască veşmîntul cel dintîi al trupului, pe care Adam l-a îmbrăcat înaintea neascultării, haina cea luminoasă, harul Duhului.

Cum Hristos de multe ori trecea prin mijlocul nelegiuiţilor fără să fie văzut, acoperit fiind de slava firească a firii Sale dumnezeieşti, la fel şi slujitorii Săi şi cei care au ajuns, după cum zice dumnezeiescul Pavel, la măsura vîrstei. Căci nu au fost păziţi nevătămaţi doar în mijlocul taberelor drăceşti, izbăviţi de harul ce sălăşluia în ei, ci şi în mijlocul oamenilor au rămas cu totul nevăzuţi, precum dumnezeiescul Grigorie Făcătorul de minuni şi marele Ioanichie, şi mulţi alţii dintre dumnezeieştii Părinţi.

În Duh şi în Adevăr vi se cade vouă să vă închinaţi, ne-a spus Cuvîntul mîntuitor. Cum dar, iubitule? După omul lăuntric, căci în duh, zice nu ca şi cum duhul nostru poate să facă singur aceasta, ci despre Duhul dumnezeiesc care îl împlineşte pe acesta prin înrudire, adică prin însuşirea de a fi după asemănare, căci Duhul Acela venind din adevăr şi cercetînd adîncurile şi astfel cunoscînd cele ascunse, îl învaţă atunci pe duhul acesta cum se cuvine să se închine în Duhul.

Căci se cădea ca toţi cei ocrotiţi ca de un zid de numele lui Hristos să se roage cu Duhul dumnezeiesc, după cuviinţă, şi să nu grăiască nicidecum vorbe multe, deoarece nemincinos este Cel ce a poruncit: nimeni nu-L poate numi pe Iisus Domn, decît în Duhul Sfînt.

Mintea, despărţindu-se de vederea lui Dumnezeu, sau în felul dobitoacelor se face din pofta mişcărilor trupeşti, sau îndrăcită, ca una ce nu se îngrijeşte să nu cadă în mîndrie, şi în slavă deşartă, sau este condusă de partea mînioasă a sufletului.

Precum apa se duce în sus de va fi strâmtorată, la fel şi sufletul, strîmtorat de frica lui Dumnezeu cu lesnire trimite din adîncul inimii învăţăturile înalte şi dumnezeieşti ca pe un rîu, grăind cuvintele lui David: curgerile rîului precum izvoarele lacrimilor udă şi veselesc cetatea lui Dumnezeu, cetate care este omul cuvîntător şi cugetător, numit pentru aceleaşi însuşiri, lume.

După cum axa cerului se vede în mijlocul întregii alcătuiri cereşti (cerul ca întreg) şi, ca să zic aşa, în jurul ei se face văzută toată desăvîrşita pecetluire a tăriei cereşti şi mulţimea stelelor, care pare că se mişcă în jurul unui centru – pentru că bolta cerească se mişcă şi este purtată în chipul cercului, precum este firesc, iar axa rămîne nemişcată, după cum centrul cercului stă nemişcat, astfel putem socoti că se întîmplă şi cu mintea.

O minte curăţită de cele din afară şi care a supus cu totul simţurile prin virtutea practică rămîne nemişcată asemenea axei cerului. Şi privind în adîncul inimii ca la un centru şi conducînd capul, îşi aţinteşte privirea într-acolo avînd ca nişte săgeţi razele gîndirii care sorb de acolo dumnezeieştile cugetări, şi supunînd toate simţirile trupului.

Aşa cum discul soarelui izvorăşte lumina razelor şi le trimite ca nişte săgeţi, luminînd tot pămîntul, şi o dată cu căldura usucă toată umezeala şi mirosul cel rău, însă el nu se întinează, la fel şi mintea, curăţată prin lucrarea poruncilor, se face asemenea soarelui uscînd şi ştergînd îndrăcirea sufletului, şi de acolo înainte face să răsară lumina cea fericită, ca una ce a primit strălucirea firească cea dintîi, şi înnoirea cea de a doua, care învaţă lămurit hotarul nepătimirii.

Trezvia de gînd a sufletului, seamănă cu apa cea vie ce izvorăşte din adîncul inimii. Pe de o parte apa care iese din izvor umple fîntîna, în vreme ce apa care ţîşneşte de acolo din inimă şi se mişcă pururea prin Duhul umple întreg omul lăuntric de rouă dumnezeiască şi de Duh, iar pe omul din afară îl face ca de foc.

A căuta şi a bate la poarta Împărăţiei, după cuvîntul: înlăuntrul vostru este Împărăţia Cerurilor, ni s-a dat tuturor, însă cred că puţinora li se va deschide după cuviinţă, aşa cum şi cele cinci fecioare au dat greş şi li s-a închis intrarea pentru că nu au bătut la vreme.

Cuviincios este ca cei ce petrec în lume să potolească patimile şi ispitele trupului, ori să le şi facă a înceta cu ajutorul cugetului, după cuvîntul: opriţi-vă şi cunoaşteţi (Ps. 45:10), însă a le şterge ori a le face să piară este cu neputinţă.

Precum fitilul lumînării luminează întîi casa întunecată iar apoi, pe măsură ce focul mistuie ceara ca pe o hrană a arderii, flacăra se înalţă îndată şi luminează pe toţi, tot astfel şi sufletul cuprins de dumnezeiasca dragoste prin lucrarea poruncilor, hrană se face Fiului lui Dumnezeu prin Duhul, după cum Însuşi a zis: Mîncarea Mea este să fac Voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Ioan 4:34). Căci voie şi mîncare a Tatălui este mîntuirea celor credincioşi. Sufletul bun e candelă a dumnezeieştii lumini, care la rîndul ei este putere şi lucrare a Sfîntului Duh. Iar hrană a darului luminii lui Dumnezeu este mănunchiul virtuţilor şi armonia dintre ele. Atunci, după dumnezeiescul Pavel, bine înmiresmează cu mireasma veşmintelor lui Hristos, ca mirul celui înmiresmat şi ca stiva de mere, precum spune iubitorul de înţelepciune Solomon. Precum acolo hrana focului, ceara, trimite îndată lumina la înălţime în chip vădit, din pricina grăsimii fitilului, iar topindu-se ceara, lumina feştilei se răspîndeşte în aer, astfel şi sufletul unit cu Duhul are ca hrană faptele bune şi odată cu unirea tinde către înălţime prin dumnezeiescul foc, aşa cum focul face cu ceara. Iar cînd părăseşte trupul, nu se risipeşte în aer ca focul, ci se duce împreună cu dumnezeiescul Duh către nemurire, şi locuitor în cămările cele veşnice, veselindu-se de locaşurile drepţilor.

Slăvitu-s-a Moisi la chip fiind preînchipuire a Cuvîntului lui Dumnezeu şi Om, însă acolo vechiul Israil nu putea căuta la faţa lui Moisi, pe cînd la Hristos trăsăturile feţei le vedem toţi, dar nimeni nu vede dumnezeiasca Lui slavă, de aceea au şi căzut ucenicii cu faţa la pămînt, neputînd suferi vederea ei, ca unii ce purtau încă vălul lui Moisi.

Cînd nu ajungem să dezbrăcăm cum se cuvine păcatul cel vechi al lui Adam, nici să ne ridicăm la măsura vîrstei lui Adam cel Nou, cum zice Sfîntul Pavel, atunci un văl ca al lui Moisi se aşterne şi peste noi toţi cei ce nu voim să smulgem din rădăcină negura sufletească şi să vedem mai limpede strălucirea dumnezeirii.

fragmente alese din “Sf. Callist – 150 de capete despre curăţia sufletului” (traducere de ierom. Paisie, 2012, nepubl., ed. Mănăstirea Petru Vodă)