Fericitul Constantin, fugind de lume şi de toate cele din lume, s-a dus în taină la gura Boazului, şi acolo, intrînd într-o mănăstire, a luat pentru sineşi chipul monahicesc. Deci, a fost pentru dînsul mare cercetare, nu numai de la logofăt, dar şi de la împărat. Abia după şase luni l-au aflat pe el, ca pe o vistierie ascunsă, în sînul monahicesc. Deci, luîndu-l cu sila din mănăstire, l-au dus în Constantinopol, ca să nu fie făclia sub obroc, ci în sfeşnic, silindu-l astfel să ia treapta preoţească în zilele preasfinţitului patriarh Metodie, cînd încetase eresul luptei împotriva icoane. Apoi a pus pe Constantin ca bibliotecar în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofii şi dascăl de filosofie. Iar după puţină vreme, agarenii ce stăpîneau Siria, pe vremea împăratului Teofil, au biruit puterea oştirii greceşti, cu voinţa lui Dumnezeu, stricînd prea-frumoasa cetate Amoreea, precum se pomeneşte de aceasta în ziua a şasea a lunii lui martie, întru pătimirea sfinţilor 42 de Mucenici din Amoreea [Amorion, Ammūriye, Hergen Kale], despre care s-a mai scris.

Agarenii, mîndrindu-se de puterea lor, batjocorind pe creştini, au trimis la Constantinopol ocară asupra Prea-sfintei Treimi, zicînd: „Cum voi, creştinii, ziceţi că este Unul Dumnezeu, dar Îl despărţiţi pe Acela în trei şi mărturisiţi pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh? Dacă puteţi să ne arătaţi această închipuire, apoi să trimiteţi la noi astfel de oameni care ar putea să vorbească cu noi şi să ne dovedească credinţa voastră“.
Împăratul, sfătuindu-se cu prea-sfinţitul patriarh, a trimis la saracini pe Constantin filosoful, dîndu-i doi asyncriţi (dregători) înţelepţi. Fericitul, ducîndu-se acolo şi rîvnind apostoleşte după Hristos, dorea să pătimească pentru El.

Deci, ajungînd în cetatea stăpînitorului saracinilor care se numea Samarra [capitala califilor Abbasizi între 836-892], aproape de rîul Eufratului, în care locuia stăpînitorul Amerumni [în arabă „Amir mumini“ sau Calif], a aflat acolo şi creştini care petreceau între saracini. Şi erau zugrăvite pe uşile lor, din afară, chipuri diavoleşti din porunca stăpînitorului saracinilor; pentru că aici, îngreţoşîndu-se de creştini ca de nişte vrăjmaşi, a poruncit să-i aibă de ocară şi de batjocură. Pentru aceea a poruncit să fie închipuit un diavol pe uşile fiecărui creştin. Deci, au zis saracinii către Constantin, filosoful creştinesc: „Filosofule, oare poţi să cunoşti ce semn este acesta?“ El le-a răspuns: „Văd însemnate chipuri de diavoli şi mi se pare că înăuntru vieţuiesc creştini; iar diavolii, neputînd să vieţuiască înăuntru cu creştinii, fug de dînşii şi petrec afară; deci, unde nu sînt aceste chipuri diavoleşti, acolo este dovedit lucru, că înăuntru vieţuiesc oamenii cei uniţi cu dînşii“.

Constantin, fiind odată la masă în palatele domneşti, înţelepţii saracinilor au zis către dînsul: „Vezi, filosofule, acest minunat lucru, că proorocul Mahomed ne-a adus bună învăţătură de la Dumnezeu şi a întors pe mulţi oameni, încît toţi ne ţinem tare de legea lui, necălcînd nimic. Iar voi, creştinii, ţinînd legea lui Hristos, unul crede aşa, altul altfel, şi fiecare face precum îi place; pentru că sînt atît de mulţi între voi care vă deosebiţi cu credinţa şi cu viaţa, încît fiecare crede şi învaţă într-alt chip şi îşi rînduieşte viaţa într-altfel, precum sînt cei ce se numesc monahi, care poartă haine negre, deşi toţi se cheamă creştini“.

Fericitul Constantin a răspuns: „Două lucruri mi-aţi spus înainte: despre credinţa creştinească în Dumnezeu şi despre legea lui Hristos, care se împlineşte prin lucruri, şi că cei ce se numesc creştini nu cred şi petrec într-un [singur] fel. Deci, vă răspund mai întîi despre credinţă:

Dumnezeul nostru este ca noianul mării, lărgime şi adîncime nemăsurată; pentru că este neajuns de mintea omenească şi negrăit prin cuvintele omeneşti, precum a zis despre El Sfîntul Prooroc Isaia: Neamul Lui cine-l va spune? De unde şi Sfîntul Apostol Pavel, învăţătorul nostru, a strigat: O, adîncul bogăţiei, al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de negrăite judecăţile Lui şi nenumărate căile Lui!“

În acel noian intră mulţi din cei care se sîrguiesc a căuta pe Dumnezeu. Şi cei ce sînt puternici la minte şi au cîştigat ajutor pe Dumnezeu înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui Dumnezeu şi află bogăţia cunoştinţei şi a mîntuirii.

Iar cei ce sînt slabi la minte şi s-au lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, umblînd după singură părerea lor, aceia, urcîndu-se ca în nişte corăbii putrede, se ispitesc ca să înoate pe acel noian şi, neputînd, unii se îneacă, căzînd în eresuri şi rătăciri, iar alţii abia răsuflă de osteneli, învăluindu-se de nedumerire şi de îndoire. De aceea, mulţi dintre creştini – precum ziceţi – se deosebesc cu credinţa. Deci, astfel am zis şi despre credinţă.

Iar despre fapte, vă adeveresc aşa: Legea lui Hristos nu este alta, fără numai aceeaşi pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise în Sinai, adică: a nu ucide, a nu fura, a nu desfrîna, a nu pofti şi celelalte. Pentru că a zis Dumnezeul nostru: N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc.

Deci, suindu-ne spre desăvîrşire, ne-a dat sfat de viaţă curată, fără de însurare, păzirea fecioriei şi alte lucruri alese spre plăcerea lui Dumnezeu cea mai bună, care sînt conducătoare la viaţă prin calea cea strîmtă şi cu scîrbe. Însă nu ne sileşte la aceasta; pentru că Dumnezeu a zidit pe om între cer şi pămînt, între îngeri şi dobitoace; deci, l-a despărţit cu cunoştinţa şi cu mintea de animale, iar cu mînia şi cu pofta l-a despărţit de îngeri şi i-a dat voie să facă orice voieşte; şi de care se apropie, cu aceea se uneşte.

Astfel, se împărtăşeşte cu îngerii, slujind lui Dumnezeu, precum îl învaţă înţelegerea Lui cea minunată, sau se face părtaş cu dobitoacele cele fără de minte, slujind fără înfrînare poftelor trupeşti. De vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de sine stăpînitor, de aceea voieşte ca noi să ne mîntuim prin voia noastră, iar nu cu sila; deci, zice: Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie.

Aşadar, creştinii care cred în Dumnezeu călătoresc spre El cu înţelegere: unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii, vieţuind cu înţelepciune în cinstită însoţire; iar alţii, sîrguindu-se a fi mai fierbinţi către El şi mai desăvîrşiţi robi al Lui, se ating de firea cea mai înaltă a vieţuirii, asemenea cu a îngerilor, şi petrec cale strîmtă. Pentru aceea unii dintre creştini se deosebesc cu viaţa.

Credinţa şi legea voastră nu are nici un fel de greutate; nu este ca o mare, ci ca un pîrîu mic, pe care fiecare, şi mare şi mic, poate să-l păşească fără de osteneală mare. În legea şi credinţa voastră nu este un lucru dumnezeiesc, adică insuflat de Dumnezeu, ci numai obiceiuri omeneşti şi socoteală trupească, pe care puteţi cu lesnire să le faceţi. Mahomed, dătătorul vostru de lege, nu a pus vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă de la mînie şi poftele cele fără de rînduială, ci mai ales v-a dat voie la toate. De aceea, toţi cu un gînd vă ţineţi de legea lui, ca una ce este dată după poftele voastre.

Dar Mîntuitorul nostru Hristos n-a făcut aşa, pentru că, singur fiind prea-curat şi izvor a toată curăţia, voieşte ca şi robii Lui să vieţuiască curat, ferindu-se de toate poftele, şi să se apropie cu curăţenie de Cel curat, căci în împărăţia Lui nu va intra nici un lucru necurat.“

Înţelepţii saracinilor au mai zis: „Cum voi, creştinii, Îl despărţiţi pe Dumnezeu în trei şi ziceţi că este unul, adică: Tată, Fiu şi Duh? Şi dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu, apoi daţi-i Lui femeie, ca să se rodească din El mai mulţi dumnezei“.
Răspuns-a filosoful creştinesc: „Nu batjocoriţi Treimea cea dumnezeiască, pe Care ne-am învăţat a o mărturisi de la Sfinţii Prooroci cei de demult şi de care nici voi nu vă lepădaţi, fiindcă ţineţi împreună cu ei tăierea împrejur!
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt sînt trei Ipostasuri, iar Fiinţa este una. După cum soarele cel văzut pe cer este zidit de Dumnezeu în chipul Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sînt în el: rotunjimea, raza şi căldura, tot astfel sînt şi în Sfînta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh. Rotunjimea soarelui este închipuirea lui Dumnezeu Tatăl, căci precum rotunjimea nu are sfîrşit, nici început, tot aşa şi Dumnezeu este fără de început şi fără de sfîrşit; şi, precum din rotunjimea soarelui ies razele şi căldura, tot asemenea din Dumnezeu-Tatăl se naşte Fiul şi iese Sfîntul Duh. Raza care iese din soare şi luminează toată partea cea de sub cer, este închipuirea lui Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl şi arătat în lumina de sub cer. Căldura soarelui, care iese din aceeaşi rotunjime împreună cu raza, este întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfînt, Care din Acelaşi Tată împreună cu Fiul, are ieşirea mai înainte de veci; deşi se trimite vremelnic la oameni, precum s-a trimis Sfinţilor Apostoli în chipul limbilor de foc. Deci, soarele, care se alcătuieşte din trei lucruri: din rotunjime, din rază şi din căldură, nu se desparte în trei sori, deşi fiecare lucru îşi are deosebirea sa, pentru că alta este rotunjimea soarelui, alta este raza lui şi alta căldura, însă nu se zic trei sori, ci un soare. Tot aşa şi Sfînta Treime, deşi are trei feţe: a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, dumnezeirea nu se desparte în trei dumnezei, ci unul este Dumnezeu.
Căci şi strămoşul Avraam – a cărui tăiere împrejur o păziţi – cînd i s-a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceţi aminte de Scriptura care povesteşte aceasta, I s-a arătat în trei feţe. Şi, privind Avraam cu ochii, a văzut trei bărbaţi stînd lîngă el, şi s-a închinat pînă la pămînt şi a zis: Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău. Iată, socotiţi, el vedea trei bărbaţi şi vorbea Unuia singur, zicînd: Doamne, de am aflat dar înaintea feţei Tale…, pentru că a cunoscut acel sfînt strămoş că Dumnezeu este în trei feţe“.
Deci, înţelepţii saracinilor tăceau, neştiind ce să răspundă împotriva acestora.
Înţelepţii saracinilor tăceau, neştiind ce să răspundă împotriva acestora. Apoi au zis: „Cum ziceţi voi, creştinii, că Dumnezeu S-a născut din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pîntece femeiesc?“
Răspuns-a filosoful: „Nu din o femeie proastă, ci dintr-o fecioară nemăritată şi prea-curată S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea Sfîntului Duh, Care, în prea-curatul şi prea-sfîntul pîntece fecioresc a ţesut trupul lui Hristos-Dumnezeu şi mai presus de fire a înfiinţat întruparea şi naşterea Cuvîntului Tatălui. Căci Fecioara, care L-a zămislit pe El din Duhul Sfînt, precum mai înainte de naştere a fost fecioară, tot astfel şi în naştere şi după naştere a rămas fecioară curată. Deci aşa a voit Dumnezeu şi la voia Lui se supune toată firea cea zidită; pentru că unde voieşte Dumnezeu, acolo se biruieşte rînduiala firii. Iar că S-a născut Hristos din Curata Fecioară, prin Duhul Sfînt, mărturiseşte şi profetul Mahomed, scriind astfel: S-a trimis Duhul Sfînt la Fecioara cea curată ca, împreună sălăşluindu-se cu El, să nască Fiu.“
Saracinii au zis: „Nu ne împotrivim noi la aceasta, că Hristos S-a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este Dumnezeu“.
Răspuns-a fericitul: „Dacă Hristos ar fi fost un om de rînd, iar nu Dumnezeu, apoi ce trebuinţă era ca Duhul Sfînt să lucreze zămislirea unui om simplu în pîntecele curat al Fecioarei? Pentru că omul cel prost se naşte din femeie măritată, iar nu din Fecioară neispitită de nuntă; deci, se zămisleşte după fire din bărbat, iar nu din venirea şi lucrarea cea deosebită a Sfîntului Duh“.
Saracinii au zis: „Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi pentru ce nu faceţi precum vă porunceşte Acela? Căci vă porunceşte să vă rugaţi pentru vrăjmaşi, să faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă prigonesc pe voi, să întoarceţi faţa celor ce vă bat… Dar voi nu faceţi aşa, ci faceţi cele potrivnice, pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca acestea, vă ascuţiţi armele şi îi ucideţi în război“.
Fericitul Constantin a zis: „Dacă în vreo lege vor fi scrise două porunci şi se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel mai adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvîrşit numai o poruncă? Sau cel ce le îndeplineşte pe amîndouă?“
Răspuns-au saracinii: „Este mai bun acela care îndeplineşte amîndouă poruncile“.
Zis-a filosoful: „Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit să ne rugăm şi să facem bine celor ce ne fac strîmbătate, Acela a zis şi aceasta: Nimeni nu poate să arate în viaţă o mai mare dragoste, decît acela ce-şi pune sufletul pentru prieteni. Deci noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni se fac nouă; iar în cele de obşte [comune, comunitare] ne apărăm unul pe altul, punîndu-ne sufletele noastre, ca nu cumva voi, supunînd pe fraţii noştri, să-i robiţi împreună cu trupurile şi sufletele lor, silindu-i la fapte rele şi potrivnice lui Dumnezeu“.
Saracinii iarăşi au zis: „Hristos al vostru a dat dajdie pentru Sine şi pentru alţii; iar voi pentru ce nu faceţi acest lucru şi nu voiţi să daţi dajdie? Dacă vă apăraţi unul pe altul, apoi să daţi dajdie pentru fraţii voştri de sub stăpînirea limbii noastre ismailiteneşti cea atît de mare şi tare“.
A grăit filosoful: „Dacă cineva umblă în urma învăţătorului său şi voieşte a umbla, iar altcineva, întîmpinîndu-l, îl întoarce, nelăsîndu-l să meargă după învăţător, ci îi porunceşte să meargă aiurea, oare acela este prietenul, sau vrăjmaşul lui?“
Ei au răspuns: „Este vrăjmaş“.
A zis filosoful: „Hristos, cînd a dat dajdie, care împărăţie era într-acea vreme, ismailitenească sau romană?“
Iar ei au zis: „Romană“.
Filosoful: „Deci noi, urmînd învăţătorului nostru Iisus Hristos, dăm dajdie împăratului celui ce şade în Roma cea nouă şi stăpîneşte şi pe cea veche, iar căutînd de la noi dajdie, ne abateţi de la urmarea lui Hristos şi vă faceţi nouă vrăjmaşi“.
Nişte întrebări şi răspunsuri ca acestea i s-au pus lui Constantin mai multe zile; dar în întrebările cele cu înţelepţii saracinilor, a rămas nebiruit filosoful creştin, ajutîndu-i dumnezeiescul dar. Iar saracinii au rămas ruşinaţi de dînsul în toate cuvintele împotrivă şi în socoteala lor.
După aceea, neputînd să biruiască în cuvinte pe cel nebiruit, i-au dat în taină să bea otravă de moarte. Însă Domnul a zis: Dacă veţi bea ceva de moarte, nu vă va vătăma… Acela a păzit pe robul Său întreg şi nevătămat şi l-a întors sănătos, eliberîndu-l cu cinste şi cu daruri boierul saracinilor.

(extras din Viaţa Sfinţilor Chiril şi Metodie, publicată în Vieţile Sfinţilor pe luna Mai, ed. Episcopiei Romanului, 1997)