Prezenţă singulară şi stranie în canonul Sfintei Scripturi, Cântarea Cântărilor e ca şi cum Venus din Milo s’ar fi rătăcit cândva, statuară, printre mozaicurile Aghiei Sofia: un splendid poem de dragoste omenească, în care nu există nici măcar o adiere de Dumnezeu, de transcendenţă, de revelaţie, de sacralitate, de iubire transfigurată, inefabilă; dimpotrivă, totul musteşte de graţie carnală şi senzualitate transparentă, într’un univers al erosului candid, în care trupul omenesc, înveşmântat mai mult în miresme decât în haine, aproape că nu mai are ascunzişuri.
Cele două personaje, El şi Ea (Iubitul şi Iubita, Fratele şi Sora, Regele şi Prinţesa, Păstorul şi Păstoriţa, Solomon şi Sulamita, Mirele şi Mireasa), străbat întregul poem în ipostaze din cele mai disparate, într’o uluitoare şi dulce alternanţă de dorinţă, căutare, ivire, dispariţie, strigăt, şoaptă, apropiere, îmbrăţişare, ameţeală, fericire şi extaz, ca în jocurile prenupţiale ale perechilor pământului. Cu toate acestea, nimic vulgar, nimic întinat, nimic degradant, nimic care să atenteze la frumuseţea, curăţia şi demnitatea fiinţei umane.
Ce caută ea, totuşi, în Biblie? Iudaismul a privit-o uneori cu rezerve, ca pe o prezenţă jenantă, şi a fost o vreme când citirea ei în faţa tinerilor era interzisă. Nu se ştie când anume a fost introdusă în canonul Vechiului Testament, dar, odată intrată, ea şi-a menţinut locul ei aparte, din generaţie în generaţie, şi a fost preluată de creştinism prin autoritatea unei existenţe de zece secole. Aceasta, datorită faptului că rabinatul iudaic a refuzat să vadă în ea o operă profană, ci i-a acordat creditul unei cărţi inspirate care trebuie citită şi interpretată alegoric: relaţia hierogamică dintre Iahvé şi poporul Său cel ales. Nu puţine sunt locurile din Vechiul Testament în care se regăseşte metafora centrală a Cântării Cântărilor: obştea lui Israel nu este altceva decât logodnica lui Dumnezeu, căreia Bărbatul, prin legământ, îi acordă ocrotire şi iubire atâta vreme cât ea îi rămâne credincioasă; idolatria e echivalentă cu adulterul şi e sancţionată ca atare (a se vedea Psalmul 44, Isaia 14, 5, Ieremia 3, Iezechiel 16, Osea 2). E o iubire plină de dramatism, în care Dumnezeu e pus de nenumărate ori în situaţia de a-Şi certa poporul infidel, de a-l chema să revină, de a-l ierta, arătându-Şi astfel incurabila Sa pasiune faţă de om .
Alegoria vechitestamentară e, totuşi, forţată; în Cântarea Cântărilor nu există nici cea mai mică înclinare spre infidelitate; e ca şi cum perechea îndrăgostiţilor ar trăi starea paradisiacă, ideală, de dinainte de păcat; iubita, tocmai dimpotrivă, doreşte să evite orice prilej de posibilă alunecare:
Tu, cel iubit al sufletului meu,
o, spune-mi tu în ce păşuni îmi eşti cu turma
şi unde-ţi faci odihna de amiază?
De ce-aş fi eu cătându-te’n neştire
pe lângă mieii prietenilor tăi? (1, 6)
La rândul său, Iubitul îşi adoră Mireasa în desăvârşita ei puritate:
Frumoasă eşti, iubito, pe de-a’ntregul
şi’n tine întinare nu se află. (4,7)
Iată de ce creştinismul a preluat poemul nu numai în virtutea succesiunii noutestamentare şi nu numai pe temeiul autorităţii istorice, ci mai ales pentru că scriitorii şi Părinţii bisericeşti au văzut în el metafora perfectă a legăturii intime dintre Hristos şi Biserica Sa. Nu o dată în Sfintele Evanghelii Iisus Hristos e numit Mire: Apostolii nu pot fi trişti atâta vreme cât Mirele e cu ei (Matei 9, 15; Marcu 2, 19, 20; Luca 5, 34); Ioan Botezătorul se numeşte pe sine şi „prietenul Mirelui“ (Ioan 3, 29); cele cinci fecioare înţelepte, ca metaforă eshatologică, pătrund în cămara Mirelui (Matei 25, 1-13). Pe de altă parte, Mireasa lui Hristos este Biserica, cea logodită cu El: Pavel Îi încredinţează lui Hristos (singurului Bărbat desăvârşit) Biserica din Corint ca pe o „fecioară neprihănită“ (2 Corinteni 11, 2) şi tot el consfinţeşte simetria dintre Mire-Mireasă şi Hristos-Biserică într’o extraordinară străfulgerare asupra Tainei Nunţii (Efeseni 5, 25-27); în celebra sa Apocalipsă, Evanghelistul Ioan vede cetatea sfântă a noului Ierusalim pogorându-se gătită şi împodobită ca o Mireasă pentru Mirele ei (21, 2); în aceeaşi viziune, Mireasa e Femeia Mielului (21, 9), dar şi aceea în care sălăşluieşte şi lucrează Duhul Sfânt (22, 17), adică Biserica.
Cuvine-se aici o menţiune specială asupra lui Paul Claudel, cel care a scris o carte de 529 de pagini pe marginea unui poem de 8 capitole{d-04}. Marele convertit nu are nici o îndoială că această Cântare a Cântărilor a fost scrisă sub inspiraţie divină şi că Mireasa ei – castă prin excelenţă – nu poate fi altceva decât o prefigurare simbolică a sufletului omenesc, a Sfintei Fecioare Maria, a Bisericii lui Hristos. „Cel ce se atinge de Cântarea Cântărilor – izbucneşte el – încercând să-i dea un sens pur naturalist, acela se atinge de fibrele cele mai sfinte ale inimii noastre, de cele mai profunde rădăcini teologice ale credinţei noastre şi, aş adăuga, ale onoarei noastre“.
Claudel însă nu este primul care să fi intuit dimensiunea mistică a Cântării Cântărilor. Încă din secolul IV, Sfântul Grigorie de Nyssa a văzut în Mireasă un simbol al sufletului omenesc în ardoarea iubirii dintre el şi Dumnezeu; aceasta, cu atât mai uşor cu cât în limba greacă substantivul „suflet“ (psyhé) e de genul feminin. În lucrarea sa Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor{e-05}, marele şi subtilul teolog analizează principalele simboluri ale poemului şi demonstrează că ele nu pot fi interpretate la modul realist fără să fie aruncate sub incidenţa absurdului (începând cu versetul 2 al primului capitol, în care se vorbeşte de „sânii“ iubitului). În ultimă instanţă, poemul cântă unirea sufletului cu Dumnezeu prin iubire, o iubire care, pe de-o parte, duce la cunoaştere (o idee ce va fi reluată, în secolul nostru, de Nae Ionescu) şi, pe de alta, la o uniune divino-umană văzută în dinamica ei nesfârşită ca o creştere neîncetată în nesfârşitul Dumnezeu, căci „sufletul ce se uneşte cu Dumnezeu nu se mai satură de ceea ce gustă“.
Abordarea Sfântului Grigorie de Nyssa va fi preluată de ascetica şi mistica răsăriteană cu precizarea că în această angajare nupţială umano-divină nu e vorba de sufletul încă impur, bântuit de patimi, aşa cum este el în faza de despătimire, ci de cel ce a intrat în treapta superioară a contemplaţiei, mistuit acum de dorul cunoaşterii supreme şi al unirii desăvârşite. În acest sens, temeiuri duhovniceşti vor fi extrase din Cântarea Cântărilor de numeroşi Părinţi filocalici, precum Maxim Mărturisitorul, Nichita Stithatul, Ioan Scărarul, Ilie Ecdicul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Sinaitul, Patriarhul Calist.
Versul:
„Eu dorm, dar inima mea veghează“ (5, 2)
va deveni reazemul practicii isihaste, al rugăciunii neadormite, pe care mintea pogorâtă în inimă o deapănă chiar în timpul somnului.
Pe aceeaşi relaţie mistică, suflet-Dumnezeu, […] literatura română îl are pe Vasile Voiculescu, cel din Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de… Folosind procedeul ambiguităţii artistice, poetul îşi construieşte ciclul celor nouăzeci de poeme revendicându-şi modelul shakespearian, dar în realitate el se călăuzeşte, nemărturisit, de modelul Cântării Cântărilor. Ca şi în opera biblică, Dumnezeu îi este poetului-isihast un prieten care aspiră să-i devină iubit, amant şi mire duhovnicesc, izvor şi receptacol al comuniunii. El caută inima poetului, îi iese în întâmpinare, suferă, disperă, o imploră, îi e dor; prin logodirea ei, el îşi caută propria sa împlinire, căci Creatorul nu e întreg decât împreună cu creaţia Lui. Logos prin excelenţă, El e cuvântător, partener de dialog, El îi vorbeşte poetului în limba acestuia, adică în acelaşi gen literar, el însuşi fiind un geniu al poeziei, adică al unui mod de existenţă comunitar. La un moment dat, Iubitul îi spune poetului:
Tu ai numai ureche de-ţi trebuie cuvinte?
Alt soi de graiuri nu simţi? Cu inima n’auzi? (62)
În alt loc i se vorbeşte de
Taifunul unei inimi…
Cu inima plecată pe el s’asculţi încet. (80)
La rândul său, poetul exclamă:
Cu inima-mi aşijderi s’a petrecut demult:
S’a strămutat în tine şi m’a lăsat strigoi. (88)
Citite pe dinlăuntru, ca şi Cântarea Cântărilor, poemele voiculesciene nu fac altceva decât să trădeze distanţa enormă dintre éros şi agápe, cel dintâi având înţelesul de dragoste carnală, cel de-al doilea, de iubire spirituală. Sonetele nu reprezintă o lirică erotică, deşi erotismul colcăie în ele, uneori violent, de la un capăt la altul. Sulamita îşi numeşte partenerul „iubitul sufletului meu“; aşadar, e vorba de agápe. Iubirea aceasta este, în sine, o abstracţie, ea nu poate fi exprimată decât prin concepte, dar conceptele nu pot fi materie lirică, cu ele nu se poate face poezie. Voiculescu împrumută din Cântarea Cântărilor limbajul eros-ului şi-l transferă, conotativ, în aria lui agape, dându-i acesteia carnaţie, relief, culoare, putere.
Mi-e dor de Tine, Doamne, ca de-o fată!
exclama el într’o poezie din 1950, anterioară Sonetelor. În acestea însă, identitatea partenerului devine transparentă:
Dac’ai fi fost femeie, te-aş fi ales eu oare? (10)
Dovada cea mai pură a’nnobilării mele
Eşti tu şi’ngăduinţa de-a te lăsa iubit
Mai mult ca un prieten, cu patimile-acele
Cu care-adori amantul pe veci nedespărţit. (1)
Dacă însă în opera poetică a lui Solomon, ca şi în aceea a lui Ioan al Crucii, dialogul dintre Mire şi Mireasă se consumă la faţa pământului, pe orizontală, Iubitul lui Voiculescu e undeva deasupra, în sferele înalte, de unde inima poetului îl cheamă ca într’o supremă, disperată implorare:
Îndură-te, coboară şi vino de mă vezi
Pân’nu se-aştern pe mine solemnele zăpezi. (22)
Şi poate că, după secole de căutări şi şovăieli, o lectură adecvată a Cântării Cântărilor devine accesibilă prin opera de maturitate şi elevaţie duhovnicească a lui V. Voiculescu.
De altfel, modelul arhetipal poate fi recunoscut şi în arhitectura Sonetelor; numerotate în continuarea celor shakespeariene, ele par ordonate într’o curgere fluidă, dar ordinea aparentă e contrazisă de cele mai neşteptate asocieri şi disocieri nucleice. Este ceea ce găsim în Cântarea Cântărilor; poemul e alcătuit, ca după un procedeu modern, dintr’un colaj de secvenţe scurte şi concentrate, al căror ritm e supus unor ruperi abrupte, menite să deruteze (ceea ce i-a făcut pe unii să creadă că e vorba de mai multe poeme – sau epitalamuri – produse şi compilate în timp), o construcţie în care arta ambiguităţii, din care nu lipsesc jocurile gramaticale, operează interferenţe, suprapuneri şi extrapolări deloc lipsite de o anume spontaneitate. Desigur, nu toate simbolurile îşi găsesc, imediat sau neapărat, corespondentul alegoric, dar totul e făcut să conveargă spre o viziune organică asupra uniunii mistice dintre inima omului şi Dumnezeu.
Primul verset al Cântării Cântărilor îl atestă pe Solomon drept autor. Cele două tradiţii, iudaică şi creştină, îl confirmă.
Mult mai important însă este faptul că, încă din primele trei secole de după Hristos, cele două tradiţii se întâlnesc în a-i recunoaşte acestei opere un statut cu totul special. Pe de-o parte, rabinul Aqiba: „Secolele lumii’ntregi nu pot egala ziua în care Cântarea Cântărilor i-a fost dată lui Israel; căci toate scrierile Scripturii sunt sfinte, dar Cântarea Cântărilor e întru totul sfântă“. […] Chiar şi altfel, pentru cititorii care nu au acceptat dimensiunea alegorică sau mistică a acestei opere, sau pentru cei ce nu au acces la straturile ei sacrale, Cântarea Cântărilor rămâne un imn al iubirii desăvârşite dintre bărbat şi femeie, al cărei corolar este împlinirea, nunta.

ÎPS Bartolomeu Anania