Definiţia Bisericii potrivit duhului curat al Ortodoxiei

Biserica, potrivit duhului curat al Ortodoxiei, are două înţelesuri, unul exprimând caracterul ei dogmatic şi religios, adică acel caracter interior duhovnicesc care-i aparţine în mod propriu, şi celălalt, care exprimă înţelesul evident al termenului, adică cel exterior. Prin aceste distincţii, Biserica, în duhul ortodox şi potrivit mărturisirii ortodoxe, se defineşte îndoit: ca o instituţie şi ca o comuniune religioasă.

Definiţia Bisericii ca instituţie religioasă poate să fie formulată astfel: Biserica este instituţia religioasă dumnezeiască a Noului Testament, întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin iconomia Lui cea după trup, sprijinită pe credinţa în El şi pe dreapta mărturisire şi sfinţită în ziua Sfintei Cincizecimi prin venirea Preasfântului şi desăvârşitorului Duh peste Sfinţii Ucenici şi Apostoli ai Mântuitorului Hristos, pe care i-a arătat organe ale dumnezeiescului Duh spre înveşnicirea lucrării mântuitoare a Mântuitorului. întru ea este încredinţată totalitatea adevărurilor descoperite, întru ea lucrează harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine, întru ea se nasc din nou cei care se apropie cu credinţă de Mântuitorul Hristos, întru ea se păstrează învăţătura scrisă şi nescrisă şi predania apostolească.

Definiţia Bisericii ca o comuniune religioasă poate fi determinată astfel: Biserica este comuniunea oamenilor uniţi în unitatea Duhului, „în legătura păcii”.

Definiţia Bisericii ca lucrare a misiunii ei mântuitoare poate fi formulată după cum urmează: Biserica este organul harului dumnezeiesc, care realizează comuniunea lui Dumnezeu şi a oamenilor prin credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Domnul nostru, înălţat fiind la ceruri, a trimis pe Preasfântul Său Duh, în chip de limbi de foc, peste Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli şi a întemeiat pe Apostoli una sfântă şi apostolească Biserică drept comuniune a lui Dumnezeu cu oamenii, dându-i ei harul izbăvirii spre mântuirea neamului omenesc4, pentru ca ea să îl readucă din înşelare şi, readucându-1, să-l nască din nou prin Taine, şi, hrănindu-1 cu pâinea cea cerească, să-l facă vrednic de viata viitoare.

În Sfânta Scriptură, termenul „Biserică” are două sensuri. Cel mai frecvent este cel ce numeşte astfel o comunitate de oameni uniţi între ei prin legătura religiei. Alteori este numită astfel însăşi construcţia bisericii în care vin credincioşii pentru slujba comună. Chirii al Ierusalimului spune că a fost numită Biserică „pentru că îi cheamă şi îi adună pe toţi laolaltă”.

’Εκκλησία (de la έκκάλεω) este un termen din greaca veche, desemnând adunarea laolaltă a unor oameni chemaţi pentru un scop oarecare, precum şi locul în care se adunau, adică atât conţinutul, cât şi spaţiul care îl conţine.

În înţeles general creştin, Biserica este comuniunea tuturor fiinţelor raţionale şi libere care cred în Mântuitorul, cuprinzând şi îngerii, (comuniunea), aşa cum spune şi Sfântul Apostol Pavel „Trupul lui Hristos, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi”, cuprinzând şi pe cei care au crezut în Hristos mai înainte de venirea Lui, cei care constituie Biserica Vechiului Testament, care, la Patriarhi, a fost călăuzită de făgăduinţe şi de credinţa care venea din descoperiri, adică în mod nescris, iar la Moise şi la Profeţi, prin Lege şi prin profeţii, adică în mod scris.

Iar în sens particular sau, mai degrabă, în înţelesul obişnuit, Biserica lui Hristos este Biserica Noului Testament sau Biserica harului lui Hristos, care cuprinde pe toţi cei ce cred ortodox în El. Se mai numeşte încă şi casa lui Dumnezeu, pentru că în ea locuieşte şi este slujit Dumnezeu şi, totodată, fiindcă temeliile Bisericii sunt Profeţii şi Apostolii, iar piatra din capul unghiului este Mântuitorul, stâlpii sunt Părinţii care au păzit unitatea credinţei, iar pietrele sunt credincioşii. „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos”.

în sfârşit, Biserica este numită în de Dumnezeu insuflata Scriptură când mireasa lui Hristos: „V-am logodit pe voi unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită”, când casa lui Dumnezeu şi „Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlp şi temelie a adevărului”, iar altundeva, trup al lui Hristos: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte”.

Iar Metodie, Episcopul Lichiei (sfârşitul secolului al IlI-lea), în lucrarea sa Banchetul celor zece fecioare, numeşte Biserica vas primitor al dumnezeieştilor puteri, „mireasă veşnic tânără a Cuvântului”, „aceasta este dumnezeiască plăsmuire care se înalţă deasupra celor omeneşti”. Scopul o arată drept „adunare şi înşiruire a celor ce au crezut”, de la care bătrânii îi învaţă pe cei mai tineri şi cei desăvârşiţi pe cei mai neputincioşi.

Ipolit, cunoscutul părinte bisericesc al Bisericii Romane şi ucenic al lui Irineu (începutul secolului al III-lea), în lucrarea sa Dovedire despre Hristos şi antihrist, tratează despre Biserică pe larg, comparând-o cu o corabie pe o mare înspumată de valuri. In această corabie se aşază echipajul, corăbierii, pânzele, ancorele şi toate dependinţele corăbiei, care simbolic închipuie pe Hristos, pe îngeri, pe credincioşi.

Aşadar, crezând în Duhul Sfânt, Cel Ce a pus un asemenea nume Bisericii, în mod necesar, credem şi în Sfânta Biserică, cea care a primit un asemenea nume de la Preasfântul Duh.

Sf. Nectarie de Eghina – “Studii despre Biserică, despre Tradiţie, despre Dumnezeieştile Taine şi despre slujirea în Duh şi Adevăr”, Ed. Doxologia, 2016, Cap. 1, pg. 57-60