Papa Bonifatie al IV-lea (a trăit între 550-615), căruia îi este adresată această scrisoare, a fost, în vremea pastoraţiei sale, învinuit de unii că sprijină nestorianismul, iar de alţii că sprijină monofizismul, fiind ulterior reabilitat şi canonizat. Sfîntul Columban, care nu era în acord nici cu patriarhul, nici cu grupările schismatice care-l acuzau, a scris acestuia, vrînd să facă pace în Biserică. 

“Preafrumosului cap al tuturor Bisericilor Europei, preaiubitului Papă, păstorului păstorilor, străjerului ce merită cel mai mare respect, cel mai de jos celui preaînalt, cel mai mi celui mai mare, cel de la ţară celui din cetate, cel mai din urmă celui dintâi, cel străin celui neaoş, cel mic şi sărac celui prea puternic – lucru uimitor şi nou, pasăre rară – Părintelui Bonifaciu, îndrăzneşte să îi scrie Porumbelul. Cine va asculta pe un spân? Cine nu va zice îndată: „Cine este acest flecar obraznic, care îndrăzneşte să scrie fără să fie rugat?” Care adept al legii talionului nu va izbucni, folosindu-se de acea veche zicere de ocară, prin care i-a răspuns lui Moise acel evreu care îl jignea pe fratele său: „Cine te-a pus căpetenie sau judecător peste noi?” (Iş. 2, 14). Acestuia mai înainte îi răspund: „Nu este o neobrăzare atunci când este o nevoie vădită pentru folosul Bisericii”. Şi dacă aduce obiecţii neîntemeiate în ceea ce priveşte persoana mea, să socotească nu cine vorbeşte, ci ce vorbeşte. Căci pentru ce un creştin străin să treacă sub tăcere ceea ce strigă deja de mult timp vecinul arian? Căci „mai bune simt rănile pricinuite de prieten decât sărutările viclene ale unui vrăjmaş” (Pr. 27, 6).

Alţii, voioşi, bârfesc în ascuns. Eu cu mâhnire voi denunţa în public, pentru că este vorba de relele unei schisme vătămătoare şi nu de bunurile unor nelegiuiţi paşnici. De aceea, nu din slavă deşartă sau din neruşinare îndrăznesc să scriu unor bărbaţi atât de înalţi, eu, un omuleţ de cea mai joasă treaptă. Căci durerea, mai degrabă decât mândria, mă împinge să vă semnalez, precum se cuvine, printr-un avertisment foarte smerit, că numele lui Dumnezeu este blestemat între popoare pentru că voi vă certaţi între voi.

Într-adevăr, mărturisesc că mă mâhneşte defăimarea scaunului Sfântului Petru. Ştiu, totuşi, că problema este deasupra puterilor mele şi că, la prima vedere, precum se zice, pun faţa mea în foc. Dar ce înseamnă pentru mine înfăţişarea înaintea oamenilor, când trebuie să arăt râvnă pentru credinţă? „Înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor” (I Tim. 5,21) să nu fiu ruşinat. Eşti vrednic de laude dacă suferi ruşine înaintea oamenilor pentru Dumnezeu. Dacă voi fi ascultat, câştigul va fi de obşte. Dacă voi fi dispreţuit, răsplata va fi a mea. Într-adevăr, eu voi vorbi ca un prieten, ca un ucenic, ca un slujitor care vă urmează pas cu pas, nu ca un străin. De aceea, voi vorbi pe şleau, întrucât mă adresez învăţătorilor noştri, ocârmuitorilor corăbiei duhovniceşti şi cârmacilor celor de taină. Privegheaţi, căci marea e furtunoasă şi tulburată de furtunile iadului. Pentru că nu un singur val îngrozitor ameninţă corabia cea de taină cu naufragiul – val care şi când marea se mişcă lin se înalţă cu putere, din cauza vârtejurilor spumoase care se rotesc sub o stâncă scobită; şi deşi umflarea acestui val vine de departe, împinge o corabie înaintea sa, în timp ce moartea pluteşte pe noian -, ci o furtună a în-tregii stihii, care se ridică şi se tulbură din toate părţile. De aceea eu, un corăbier îngrijorat, strig: „Privegheaţi, căci apa a intrat deja în corabia Bisericii, şi corabia este în primejdie!”. Căci noi suntem ucenicii Sfinţilor Petru şi Pavel şi tuturor ucenicilor care, prin insuflarea Duhului Sfânt, au scris dumnezeiescul Canon, care nu primesc nimic în afara învăţăturii evanghelice şi apostolice. Niciunul dintre noi nu a fost eretic, niciunul iudeu, niciunul schismatic, ci credinţa sobornicească este păstrată nestrămutată, precum a fost predanisită de la început de către voi, adică de către nişte următori ai Sfinţilor Apostoli. Întărit prin acest fapt, ca şi îmboldit, am cutezat să vă încurajez a întreprinde ceva împotriva celor care vă blestemă şi strigă că sunteţi primitori ai ereticilor şi vă numesc schismatici, ca „lauda mea” – pe care bizuindu-mă am vorbit răspunzând pentru domnia ta – „să nu fie în zadar” I Cor. 9,15), şi ca ei să se facă de ruşine şi nu noi. Căci eu am făgăduit în locul vostru că Biserica Romană nu apără pe niciun eretic împotriva credinţei soborniceşti, aşa precum se potriveşte pentru ucenici să creadă despre învăţătorul lor. De aceea, primiţi cu voie bună şi cu urechi îngăduitoare intervenţia, care, în mod necesar, este îndrăzneaţă. Căci orice voi fi spus folositor şi ortodox va fi pus pe socoteala voastră, fiindcă învăţătura ucenicilor este lauda învăţătorului. De aceea, dacă „fiul” va vorbi „înţelepţeşte, tatăl se va bucura” (cf. Pr. 10, 1; 15, 20). Şi lauda va fi a voastră, pentru că vine de la voi. Căci curăţenia apei nu trebuie atribuită râului, ci izvorului, însă, dacă veţi afla în această scrisoare sau în cealaltă, scrisă împotriva lui Agrippinus Episcopul, care m-a împins să scriu, câteva cuvinte grosolane, provocate de o râvnă care parcă depăşeşte măsura cuvenită, să le puneţi pe socoteala lipsei mele de tact, dar nu a mândriei.

Aşadar, privegheaţi pentru pacea Bisericii, veniţi în ajutor oilor voastre parcă deja înspăimântate de groaza lupilor şi care, pe deasupra, se tem tocmai de domnia ta, fiindcă o frică prea mare le împinge din toate părţile în staule deosebite. De aceea, îndoindu-se, în parte venind, în parte retrăgându-se, aşa cum vin, pleacă din nou şi sunt mereu în frică. Pentru aceasta, preaiubite Papă, fă să se audă fluieratul şi glasul cunoscut al unui adevărat păstor şi stai în mijlocul lor şi al lupilor ca, alungând spaima, pentru prima oară să te cunoască pe tine deplin ca pe un păstor. Căci poporul pe care îl văd, fiindcă suportă mulţi eretici, este suspicios şi, ca o turmă înspăimântată, se tulbură degrab şi, de aceea, nu se linişteşte repede, pentru că Italia a îndurat atâţia lupi, ai căror căţei anevoie pot fi striviţi toţi, fiindcă atâţia au crescut în peşteri. Iar Dumnezeu „să stârpească” o astfel de „seminţie” ( I Rg. 24, 22), să hrănească turma Sa şi să-ţi dea căinţă194. Să te apuci cu trezvie de datoria ta de păstor, „stând” toată ziua şi noaptea „la locul tău de veghe” (cf. Is. 21,8), ca să vezi acest „toiag de lemn de nuc” (cf. Ir. 1,11), pe care mai

pe lângă scrierea sa împotriva lui Agrippinus şi scrisoarea aceasta către papă, din teama că, totuşi, aceste acuzări, cărora în fond nu le dăduse crezare, pot să aibă ceva adevărat în ele, ca mai târziu să te învredniceşti să-l vezi încovoiat în timpul culesului roadelor adevărate. De aceea, să nu te lipseşti de cinstea apostolică, păstrează credinţa apostolică, confirm-o prin mărturisire, întăreşte-o prin scris, apăr-o printr-un sinod, ca nimeni să nu ţi se împotrivească cu dreptate. Nu dispreţul sfatul mic al unui străin, fiindcă eşti învăţătorul acestui râvnitor al tău. Lumea este deja în decădere. începătorul păstorilor se apropie. Păzeşte-te ca să nu te găsească nepăsător şi „bătând pe împreună-slujitorii tăi” cu bătăile unei pilde rele „şi mâncând cu beţivii şi bând” (Mt. 24, 49), ca să nu se întâmple consecinţele lipsei de grijă. Căci „dacă cineva nu cunoaşte, să nu cunoască” I Cor. 14, 38). Nu îţi este de ajuns ţie să te îngrijeşti [doar] pentru tine însuţi, căci „cui i s-a dat mai mult, mai mult i se cere” (cf. Lc. 12,48).

Priveghează, deci, Papă, priveghează, şi iarăşi zic ţie: priveghează! Pentru că, poate, nu a privegheat bine Vigilie196, despre care cei care vă învinuiesc197 strigă că este autorul principal al smintelii. Priveghează, deci, în primul rând, pentru credinţă, apoi pentru a porunci fapte ale credinţei şi a lepăda patimile, pentru că privegherea ta va fi spre mântuire multora, precum, dimpotrivă, nepurtarea ta de grijă va fi spre pierzanie multora. Isaia să te trimită pe tine, „care binevesteşti Sionului, la munte” (cf. Is. 40, 9) sau, mai bine, Dumnezeu prin Isaia să te ridice, potrivit cu semnificaţia numelui tău, la înălţimea adevăratei contemplaţii, din care, ca şi un mai mare decât toţi muritorii, dintr-o poziţie mai înaltă şi devenit mai aproape de cei cereşti, „ridicând glasul tău ca o trâmbiţă”, să „vesteşti poporului” Domnului tău, care ţi-a fost încredinţat de către El, „păcatele sale şi casei lui Iacov fărădelegile lor” (Is. 58, 1). Nu te teme că vei fi învinuit de minciună; căci ai un mesaj pe care trebuie să îl vesteşti; fiindcă mulţi – ceea ce este un lucru foarte grav – din pricina negrijii păstorilor în aceste ţinuturi simt descurajaţi şi mulţi simt înşelaţi de prosperitatea unei bunăstări foarte nefericite. De aceea, pentru că după ameninţările Domnului, sângele atâtor oameni va fi cerut din mâinile păstorilor, trebuie privegheat cu atenţie, adică trebuie predicat adeseori cuvântul Domnului, bine-înţeles, de către păstorii, priveghetorii şi învăţătorii Bisericii, ca nimeni să nu piară din cauza neştiinţei. Căci, dacă va pieri cineva din pricina leneviei, sângele va fi pus pe socoteala propriului cap.

Dar, pentru ce am menţionat într-un mod mai caustic aceste lucruri deja de mult timp cunoscute tu-turor, voi adăuga pe urmă. Căci sunt relevante pentru temele înfăţişate în primul meu avertisment, fiindcă amândouă problemele sunt legate una de alta. Pentru că de acestea atârnă celelalte menţionate mai sus şi, de aceea, aceste lucruri trebuie stârpite mai întâi. Căci nu se îngrijeşte de greşeală cel ce nu se îngrijeşte de religie, într-adevăr, aici stă toată lupta, aici se află toată cauza. Acea „sabie ascuţită cu două tăişuri, care pătrunde până la despărţitura trupului şi a sufletului, a încheieturilor şi a măduvei, care judecă inima şi cugetele” (Ap. 1,16; Evr. 4,12), trebuie să taie tendoanele până la os. De aceea, „cuvântul” nostru e „dres cu sare” (Col. 4,6) dumnezeiască. Căci este poruncit ca toată jertfa să fie presărată cu sare. De aceea, scântei din acest „foc” dumnezeiesc, despre care Domnul a zis că „a venit să-l arunce pe pământ” să pogoare şi să ardă „lemn, fân, trestie” (I Cor. 3, 12), care de către mulţi rău au fost „zidite pe această temelie” minunată, pe care noi toţi creştinii ne zidim, „peste care nimeni nu poate pune alta decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Cor. 3, 11). Vai, câtă materie de aprins focul gheenei se pregăteşte pretutindeni din aceste nenorocite clădiri, peste care a căzut să le ardă acest Cuvânt scânteietor, pogorându-se din imensitatea acestui foc mereu viu, zicând: „Luaţi seama la voi înşivă să nu se îngreuieze inimile voastre de ghiftuială şi de beţie şi de grijile acestei vieţi, şi ziua aceea să vină peste voi pe neaşteptate. Căci ca o cursă va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ” (Lc. 21,34-35).

Vezi prin ce groază ne trezeşte la priveghere Domnul din somnul şi din toropeala noastră cea vinovată, ca să nu ne aflăm nepregătiţi. De aceea, repet: Priveghează, Papă! „Este timpul să ne trezim din somn, Domnul Se apropie” (cf. Rm. 13, 11-12) şi ne aflăm aproape de sfârşit, în timpuri primejdioase. Iată, „se tulbură neamurile, se pleacă împărăţiile. De aceea, în curând, Cel Preaînalt va da glasul Lui şi se va cutremura pământul” (cf. Ps. 45, 6). Eu, ca un fricos, fiindcă nu sunt un luptător viteaz, de vreme ce văd că oastea potrivnicilor ne-a înconjurat, încerc să te trezesc pe tine, ca pe un începător al conducătorilor, cu strigăte, oricât de supărătoare ar fi ele. Căci pe tine te priveşte primejdia întregii armate a Domnului în aceste ţinuturi, care stă înţepenită pe câmpul luptei, în loc să lupte, şi care, în parte – ceea ce este încă mai deplorabil – se predă, în loc să opună rezistenţă. Toate te aşteaptă pe tine, care ai putere să orânduieşti totul, să organizezi războiul, să îndemni pe conducători, să porunceşti să se ia armele, să se formeze frontul, să se sune trâmbiţele din toate părţile, în sfârşit, să se înceapă lupta, tu păşind în frunte. Căci, vai, precum se pare, în aceste ţinuturi chiar şi noi, creştinii, de mult suntem învinşi în acest război duhovnicesc; întâi, din cauza patimilor trupeşti şi a unei purtări mândre, apoi, din pricina unei credinţe şovăielnice, lipsită de căldură; pentru că credinţa a slăbit, fără să ne dăm seama am fost înconjuraţi de întreitele rânduri ale potrivnicilor noştri, care ne-au fost daţi ca pedeapsă a negrijii noastre celei desfrânate. Căci pricina tuturor relelor este oarba nepurtare de grijă iscată din bunăstare.

Mărturisesc că mă minunez de o astfel de lipsă de grijă, din care pricină şi acest somn de moarte aproape ne copleşeşte. Nu ştiu ce inimi, ce urechi, ce simţuri simt acestea, pe care în niciun mod nu le-au trezit cuvintele lui Dumnezeu cele înflăcărate spre privegherea unei râvne mereu aprinse, spre dispreţuirea lumii, spre sărăcia lui Hristos, lucruri cu care ele le-au deprins pe multe neamuri. Căci eu, care vin din marginea lumii, unde am văzut conducători duhovniceşti purtând războaiele Domnului – şi înainte nădăjduiam că voi vedea conducători mai viteji şi mai iscusiţi ai acestei lupte sfinte – mă simt ca unul care, umed şi pătat după bătălie, privesc cadavrele pe un câmp de luptă; şi mă minunez şi, plin de mâhnire şi teamă, uitându-mă la tine singur, care eşti singura nădejde între căpetenii, puternic prin cinstea Sfântului Apostol Petru, deplâng măcelul unei atât de mari oştiri. Dar luntrea şubredă a minţii mele nu este „mânată la adânc” (Lc. 5, 4), după cuvântul Domnului, ci rămâne împlântată într-un singur loc, fiindcă hârtia nu poate să încapă tot ce, din felurite pricini, mintea mea a vrut să cuprindă într-o scrisoare scurtă. Şi, pe lângă aceasta, regele mi-a cerut să-ţi prezint, punct cu punct, problema durerii sale; căci durerea sa este schisma poporului din cauza reginei, din cauza fiului regelui, poate şi din cauza regelui însuşi – pentru că, precum se zice, a spus că, dacă ar şti cu certitudine, ar crede şi el însuşi.

Ca vechiul tâlhar să nu lege pe oameni cu această funie foarte lungă a rătăcirii, cer să se taie numaidecât cauza schismei, aşa zicând, cu cuţitul Sfântului Petru, adică cu o adevărată şi sinodală mărturisire a credinţei şi cu o respingere şi anatematizare a tuturor ereticilor, ca să cureţi scaunul lui Petru de toată rătăcirea, dacă s-a introdus, precum se spune, vreo rătăcire. Dacă asta nu e adevărat, curăţia lui să se cunoască de către toţi. Căci este un lucru vrednic de durere şi de plâns dacă pe un scaun apostolic nu se ţine credinţa sobornicească. Dar, să zic totul, ca să nu vi se pară că vă linguşesc chiar peste măsură: şi acesta e un lucru vrednic de durere, că nu Sfinţia Voastră cel dintâi aţi osândit şi afurisit dintru început gruparea separată de domnia ta, din râvnă pentru credinţă; şi ar fi trebuit să faceţi aceasta după ce mai întâi aţi fi arătat curăţia credinţei. Pentru că Sfinţia Voastră aţi fost legitimat şi împuternicit pentru asta. Aşa s-ar fi cuvenit să faceţi de mult timp. Pentru aceasta ei cutează chiar să defăimeze un scaun principal al credinţei ortodoxe. Căci ştiţi la ce pedeapsă riguroasă au fost condamnaţi la Sfântul Sinod de la Niceea acuzatorii fără temei ai nevinovaţilor (canonul 5). Dar, dacă am spus acestea, nu le-am spus pentru că aş fi crezut învinuirile, bine ştiind că, într-o mulţime gălăgioasă, stridentă şi agitată, există multe cauze care împiedică o investigaţie completă a acestor lucruri, d pentru că trebuie făcute acum. Dar acestor compatrioţi ai voştri, care se răzvrătesc împotriva adevărului, doar osândirea poate să le astupe gura. Căci o gură plină de făină sau de o altă materie nu poate sufla în foc, pentru că fiecare lucru este vătămat prin proximitatea contrarului. De aceea, vă rog, pentru Hristos, salvaţi onoarea voastră, care este vătămată între neamuri, ca să nu vă fie socotit de către adversari ca o trădare faptul că tăceţi. De aceea, să nu mai staţi în rezervă, să nu tăceţi, ci, mai degrabă, daţi glasul unui adevărat păstor, pe care îl „cunosc oile sale, care nu aud glasul străinilor, ci fug de el” (In. 10,4-5).

Eu vă somez, părinţii mei şi protectorii mei, ca să îndepărtaţi ruşinea din faţa fiilor şi a ucenicilor voştri, care din pricina voastră suferă ruşine. Şi ce este mai grav decât acestea, ca să se ridice ceaţa bănuielii de la scaunul Sfântului Petru, ca să nu vă fie imputat ca o perfidie de către potrivnici. De aceea, convoacă o adunare, ca să vă dezvinovăţiţi de ce vă este imputat, într-adevăr, nu este o bagatelă ceea ce vă este imputat. Căci, după cum aud, vă este reproşată primirea ereticilor. Departe de mine gândul că asta a fost, este sau va fi adevărat. Căci se spune că Eutihie, Nestorie şi Dioscor, vechi eretici, precum ştim, au fost primiţi de către Vigilie la nu ştiu ce sinod, numit al cincilea. Iată cauza întregului scandal, dacă şi sfinţia voastră îi primiţi pe ei, precum se spune. Sau, dacă ştiţi că şi Vigilie însuşi a murit fiind molipsit de această rătăcire, de ce îl pomeniţi împotriva conştiinţei, de vreme ce „tot ce nu este din credinţă, păcat este” (Rm. 14, 23). Este deja vina Voastră, dacă aţi rătăcit de la adevărata credinţă şi aţi „călcat credinţa cea dintâi” (I Tim. 5,12). Cu dreptate supuşii voştri vă rezistă şi cu dreptate nu au părtăşie cu sfinţia voastră, până ce pomenirea celor pierduţi nu va fi ştearsă şi dată uitării.

Într-adevăr, dacă asta este sigur şi nu născocit, atunci, cu roluri schimbate, fiii voştri „au devenit capul, iar domnia ta coadă” (cf. Dt. 28, 44). Chiar să spui aşa ceva este o jale. De aceea, „vă vor fi judecători” cei care mereu au păstrat credinţa ortodoxă, oricine ar fi aceştia, chiar dacă par a vă fi supuşi. însă ei sunt ortodocşii adevăraţi, de vreme ce ei nu au primit şi nu au apărat pe niciun eretic sau suspect, ci au rămas în râvna pentru credinţa adevărată. Iar, dacă şi aceşti [supuşi] nu simt astfel de persoane care pot să judece cu dreptate pe cei superiori prin demnitate, dar pătaţi de o vină mai mare, luaţi-o înainte unii altora, cerându-vă iertare şi neapărând pe nimeni împotriva raţiunii, nici domnia ta pe eretici, nici ei pe suspecţi, ca aşa să vă împăcaţi mai repede, având în vedere faptul că vina este a ambelor părţi.

Dar, iertaţi-mă dacă, de vreme ce discut teme dificile, câteva cuvinte, prin aparenţa lor, au jignit urechi evlavioase, pentru că grija de a urma succesiunea evenimentelor nu mi-a permis să las la o parte nimic ce face parte din această chestiune. Libertatea obiceiurilor patriei mele, ca să zic aşa, au fost cauza parţială a îndrăznelii mele. Căci la noi nu poziţia unui om, ci principiile lui contează. Dar dragostea pentru pacea evanghelică şi marea mea grijă pentru buna înţelegere şi pace între voi mă împing să spun totul, ca să vă ruşinaţi, indiferent în care dintre cele două grupări vă aflaţi voi, care trebuia să fiţi un singur cor. Căci, „dacă pătimeşte un singur mădular, toate mă-dularele împreună pătimesc” (I Cor. 12, 26). Căci noi, precum am spus mai înainte, suntem legaţi de scaunul Sfântului Petru. într-adevăr, deşi Roma este mare şi cunoscută, la noi doar din pricina acestui scaun este mare şi renumită. Căci înainte de venirea lui Hristos, numele cetăţii, întemeiate odată spre bucuria aproape a tuturor neamurilor, care este slava Italiei, ca ceva foarte maiestuos şi care nu se compară cu niciună din regiunile geografice obişnuite, s-a făcut cunoscut în toată lumea, în lung şi în lat, până la locurile extremului Apus, cele de dincolo de lume, de vreme ce – lucru minunat – nici vârtejurile, care cu întreite valuri, subit şi violent se ridică de pretutindeni, n-au putut să împiedice aceasta.

Dar după ce Fiul lui Dumnezeu a binevoit a fi om şi, călărind prin marea neamurilor pe aceşti doi armăsari prea plini de foc ai Duhului Sfânt, adică pe Apostolii Petru şi Pavel, ale căror moaşte iubite v-au făcut fericiţi, a tulburat ape multe şi a înhămat la trăsura Sa mii de popoare nenumărate, El însuşi, mai marele vizitiu al acestei trăsuri, Care este Hristos, adevăratul Tată şi conducătorul lui Israel a venit până la noi pe curenţii strâmtorilor, pe spatele delfinilor, pe apele crescute ale celor trei sferturi ale lumii. De atunci sfinţia voastră sunteţi mare şi vestit, şi Roma însăşi este mai cunoscută şi mai renumită. Şi, dacă se poate spune despre amândoi Apostolii lui Hristos că sunt însele cerurile care „spun slava lui Dumnezeu” (Ps. 18,1), despre care se adaugă că „în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 4), Sfinţia Voastră sunteţi aproape ceresc şi Roma cap al bisericilor din toată lumea, fără a micşora prerogativa neasemuită a locului unde a înviat Domnul. Şi de aceea, precum cinstea Voastră este mare, potrivit cu vrednicia scaunului, atât de mare trebuie să fie grija voastră, ca să nu vă pierdeţi cinstea prin vreo sminteală. Căci puterea va fi în mâinile voastre doar atâta vreme cât învăţătura voastră va rămâne dreaptă. Căci adevăratul purtător al cheilor împărăţiei cerurilor este acela care, printr-o adevărată cunoştinţă, deschide celor vrednici şi închide celor nevrednici. Altfel, dacă va face contrariul, nu va putea nici deschide, nici închide.

Deci, fiindcă aceste lucruri sunt adevărate şi primite fără contrazicere de către toţi care pricep adevărul, deşi tuturor le este cunoscut felul în care Mântuitorul nostru a încredinţat cheile împărăţiei cerurilor Sfântului Petru – şi, de aceea, poate, vă atribuiţi, în chip mândru, nu ştiu ce autoritate mai mare decât ceilalţi şi putere întru cele dumnezeieşti -, să ştiţi că puterea Voastră va fi mai mică în ochii Domnului şi numai dacă gândiţi asta în inimile voastre, fiindcă unitatea credinţei în toată lumea a dus la unitatea puterii şi privilegiului, aşa încât pretutindeni şi de către toţi libertatea trebuie să fie dată adevărului, şi rătăcirii trebuie să îi fie interzis accesul într-un mod asemănător, deoarece mărturisirea dreaptă a privilegiat pe purtătorul cheilor, pe învăţătorul de obşte al tuturor. Ar trebui să ne fie permis şi nouă, supuşilor voştri, să vă îndemnăm la râvnă pentru credinţă, la dragoste faţă de adevăr, la unitatea Bisericii, Maica de obşte a tuturor, care, fără îndoială, este sfâşiată în sânul ei de maică, precum odinioară Rebeca, şi este îndurerată din pricina luptei şi războiului fratricid al fiilor Săi şi mâhnită, plânge dezbinarea rodului pântecelui Său. În această situaţie este nevoie mai degrabă de lacrimi decât de cuvinte. Cum a învins duşmanul neamului creştinesc, după ce cuvintele vii ale Fiului lui Dumnezeu au fost rostite, după ce Evangheliile s-au plinit, după ce apostolii au învăţat, după ce autorii ortodocşi, în scrierile lor recente, au deschis prin felurite tâlcuiri tainele credinţei din Vechiul şi Noul Testament? A dezbina Trupul lui Hristos şi a despărţi mădularele Lui, a sfâşia cămaşa Lui, care este unitatea, acesta e vicleşugul tău, diavole! – pe care să-l răpună Hristos, Pacea noastră, „Care a făcut din cele două una” (Ef. 2,14).

De aceea, preaiubiţilor, degrabă înţelegeţi-vă, învoiţi-vă şi nu vă certaţi pentru litigii vechi; ci, mai degrabă, tăceţi şi daţi-le tăcerii veşnice şi uitării. Dacă există subiecte îndoielnice, lăsaţi-le pe seama judecăţii lui Dumnezeu. Dar cele ce sunt lămurite, despre care oamenii pot să judece, judecaţi-le drept, „fără părtinire” şi să fie „judecata paşnică în porţile voastre” (Za. 8, 16) şi recunoaşteţi-vă unii pe alţii, ca să fie „bucurie în cer” (Lc. 15, 7) şi pe pământ pentru pacea şi legătura voastră. Ce aveţi de apărat, dacă nu credinţa sobornicească, dacă din amândouă părţile sunteţi adevăraţi creştini? Căd nu pot să înţeleg de ce un creştin se poate certa despre credinţă cu un alt creştin? Că orice va zice un creştin ortodox, care drept slăveşte pe Domnul, celălalt va răspunde: Amin. Pentru că şi el iubeşte şi crede într-un mod asemănător. „Să vorbiţi, deci, una şi să cugetaţi una” (cf. I Cor. 1, 10), ca din amândouă părţile „să fiţi una” (In. 17,11) toţi creştinii. Că dacă – după cum aud – unii nu cred în cele două firi ale lui Hristos, trebuie socotiţi mai degrabă ca eretici decât ca creştini. Fiindcă Hristos Mântuitorul nostru, este Dumnezeu adevărat, veşnic, fără de timp şi om adevărat, fără de păcat, sub timp; Care, după Dumnezeire, este împreună-veşnic cu Tatăl şi după umanitate, mai tânăr decât Maica; Care, născut în trup, nicidecum nu s-a despărţit de cer; rămânând în Treime, a vieţuit în lume. Şi, de aceea, dacă este scris la Sinodul al V-lea, după cum mi-a spus cineva, că cine se închină la două naturi are o închinăciune împărţită, cel ce a scris asta este despărţit de sfinţi şi înstrăinat de Dumnezeu. Că noi, ţinând seama de unitatea persoanei, întru Care a binevoit „Să locuiască trupeşte plinătatea Dumnezeirii”, credem într-un singur Hristos, în Dumnezeirea şi umanitatea Lui, pentru că „Cel Ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple” (Ef. 4,10). Dacă cineva gândeşte altfel de întruparea Domnului, de orice poziţie sau rang sau grad ar fi, este un duşman al credinţei şi trebuie respins cu groază şi anatematizat de către toţi creştinii. Căd nimeni nu trebuie să cinstească un om, dacă asta este spre jignirea lui Dumnezeu. De aceea, vă rog, pentru Hristos, să nu cruţaţi pe nimeni care va încerca să vă despartă de Hristos, ci mai degrabă „staţi-i împotrivă pe faţă” (cf. Ga. 2,11) dacă cineva, nevrând să fie de dreaptă credinţă, vrea să vă abată de la credinţa sobornicească.

Vă rog să mă iertaţi pe mine, un guraliv prea jignitor şi aspru, că nu am putut să scriu altfel despre un astfel de subiect. Căci în timp ce am vrut întru toate să fiu pe plac adevărului, ştiind bine că azimele trebuie mâncate cu amărăciune, am slujit numai lui Dumnezeu, Care este binecuvântat în veac. Eu am dovedit sinceritatea şi râvna mea pentru credinţă, de vreme ce am preferat să dau un pretext criticilor mei, decât să nu deschid gura într-o astfel de conjunctură, oricât de neînvăţată ar fi. De aceea, ştiu bine că scorpionul cel cu trei bolduri se ridică să dea o înţepătură cu coada lui arcuită prin cei despre care este scris că „încordează limbile lor ca un arc al minciunii” (Ir. 9, 3), care socotesc că totul, oricât de învechit ar fi, este nou, care, precum cred ei, au devenit foarte bogaţi în învăţătură şi care cu spumă la gură se grăbesc să opună momelile unei împotriviri pizmaşe scrierilor pe care ei le socotesc grosolane. Dar când regele păgân al longobarzilor apelează la un străin, la un scoţian greu de cap, când apa fluviului vechi se întoarce înapoi, cine nu se va minuna mai degrabă decât să clevetească? Eu, cu toate acestea, nu mă voi înfricoşa, nici nu mă voi teme pentru cauza lui Dumnezeu de limbile oamenilor, care adeseori mint mai des decât spun adevărul, de vreme ce în caz de nevoie trebuie, mai degrabă, să rezistăm sfielii decât să cedăm laşităţii.

De aceea, ca să mă întorc de unde am plecat, deoarece mulţi se îndoiesc de puritatea credinţei Voastre, vă rog să îndepărtaţi cât se poate de curând această pată de la strălucirea unui scaun sfânt. Căci nu se potriveşte cu greutatea Bisericii Romei vestea unei necontenite uşurătăţi, anume că prin orice forţă poate fi clintită statornicia ei în credinţa adevărată, pentru care atâţia martiri ai ei şi-au vărsat sângele, vrând mai degrabă să moară decât să şovăie. Ce oare? Dacă în timpurile noastre va veni ultima prigoană a acestei odioase fiare cu solzi, a cărei piele anevoie o pot purta o sută de corăbii întregi, oare „în lupta noastră cu păcatul nu ne vom împotrivi până la sânge” (cf. Evr. 12, 4), precum au făcut părinţii noştri, adică apostolii şi atâţia martiri? Dacă la începutul credinţei prigoana a fost grea, cu cât mai mult la sfârşit, despre care Domnul spune: „Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Lc. 18, 8). Şi iarăşi: „De nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa niciun trup” (Mt. 24, 22). Fericit acela pe care moartea îl va lovi înainte de a slăbi şi a tăgădui. Cu toate acestea, El zice că atunci vor fi aleşi, despre care, desigur, a pre-zis ucenicilor Săi: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20).

Aşadar, dacă aleşii, care vor fi în aceste zile mai primejdioase decât altele care au fost mai înainte şi care nu pot fi comparate cu cele trecute, vor răbda lucruri mai grele, pentru că Domnul îi va întări, de ce noi, într-o situaţie încă mai sigură şi adăpostită să nu răbdăm, cu ajutorul Domnului, nici lucruri mai uşoare pentru credinţa noastră, prin care ne deosebim de păgâni, iudei şi eretici?

Dar eu, care am primit numele Iona în limba ebraică, Peristera – în limba greacă, Columba – în limba latină, deşi mă folosesc de numele vechi evreiesc al celui al cărui naufragiu aproape l-am suferit, vă rog să mă iertaţi, precum am cerut de mai multe ori, că sfătuiesc unele ca acestea, având în vedere că stau înţepenit în ceea ce priveşte faptele şi că vorbesc mai degrabă decât să făptuiesc; pentru că am fost silit să scriu mai degrabă din nevoie decât din slavă deşartă, de vreme ce cineva m-a înştiinţat printr-o scrisoare, cu care aproape m-a surprins, când am pus prima dată piciorul în această ţară, că trebuie să mă feresc de Sfinţia Voastră, pentru că alunecaţi în eresul lui Nestorie. Căruia înfricoşat i-am răspuns în scurt, precum am putut, pentru că nu credeam învinuirii lui. Dar ca să nu mă găsesc în nicio opoziţie faţă de adevăr, am modificat răspunsul meu, ţinând seama şi de scrisoarea lui şi de buna mea părere despre Sfinţia Voastră. Vă trimit acest răspuns că să-l citiţi şi să-l cenzuraţi, dacă în vreun punct contrazice adevărul. Căci nu cutez să mă număr printre cei ireproşabili.

Dar afară de această pricină pentru a scrie, mă împinge şi porunca regelui Agilulf, a cărui cerere m-a mirat şi m-a neliniştit din mai multe cauze. Deoarece socotesc că ceea ce văd este un lucru foarte minunat, fiindcă în aceste ţinuturi regii mult timp au sprijinit această rătăcire ariană, călcând în picioare credinţa sobornicească, dar acum cer să fie sprijinită credinţa noastră. Poate Hristos acum ne priveşte cu îndurare, dintr-a Cărui favoare se naşte tot binele. Noi suntem foarte mizerabili, dacă de acum înainte sminteala va veni de la noi.

Aşadar, te roagă regele, te roagă regina, te roagă toţi, ca pe cât se poate de curând toţi să devină una, ca să fie pace în patrie, ca în curând să fie pace în credinţă, ca de acum înainte toţi să fie o singură turmă a lui Hristos. Regele să urmeze pe Regele, tu – pe Petru, iar pe tine să te urmeze toată Biserica. în mijlocul războaielor, ce este mai plăcut decât pacea? Ce este mai dulce decât unirea fraţilor, care mult timp au fost despărţiţi? Cât de voios întâmpină tatăl, după mulţi ani, pe fiu? Cât de plăcută este vestea sosirii lui pentru mama care a aşteptat mult timp? Tot aşa pentru Dumnezeu Tatăl, pacea fiilor va fi o bucurie în veacul veacului şi veselia Bisericii mame va deveni prilej de dănţuire veşnică. De altfel, sfinte Papă şi fraţilor, rugaţi-vă pentru mine, un păcătos prea ticălos, şi pentru împreună-pelerinii mei, lângă locaşurile sfinte şi moaştele Sfinţilor şi, mai ales, a lui Petru şi Pavel, oameni care au fost, de asemenea, conducători mari ai marelui împărat şi ostaşi prea viteji ai oastei preafericite, care, cu preţul sângelui, au urmat pe Domnul Cel răstignit, ca să ne învrednicim de a ne alipi lui Hristos, de a-I plăcea, de a-I mulţumi şi de a-L lăuda neîncetat, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, cu voi, cu toţi sfinţii, aici şi în veacul veacului fără de sfârşit. Amin.