Când a creat neamurile, Dumnezeu le-a creat după chipul şi asemănarea omului de un anume fel, fiecare neam după prototipul unei anumite esenţe şi structuri sufleteşti. Dacă pe neamul izraelit l-a făcut „văzător de Dumnezeu”, pentru că L-a şi văzut pe Dumnezeu cu ochii fizici, pe neamul românesc l-a făcut „luptător pentru Dumnezeu”. Acesta este tâlcul întregii noastre istorii.

Când a creat Dumnezeu pe om, după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi l-a făcut: minte, cuvânt şi duh, o unime treimică. Unimea arată esenţa comună. Unitatea arată cugetarea şi simţirea comună. Unirea arată lucrarea comună. Marea Unire de la 1918 a reprezentat o aducere în realitatea politică nu doar a unui vis, ci şi a unei realităţii multimilenare a unităţii noastre spirituale. Înţelegerea rostului neamului nostru pe pământ, ca sistem deplin închegat, deplin funcţional, (chiar dacă abia după 1918 a fost atât de strălucit exprimat şi de filosofie, sociologie, politică aşa cum înainte era exprimat de artele tradiţionale şi de gândirea strategică şi militară), este un continuum românesc, pentru că nu instinctul, nici patima nu ne-au determinat istoria, ci spiritualitatea noastră profundă, unică şi unitară, care a determinat o făptuire care, greşit interpretată de alogeni ca fiind defetistă, minimalistă, resemnată, ea dimpotrivă, a fost mărturia unui curaj hristic, ce întotdeauna a vizat transcenderea, sacralitatea, armonia.

Românul Absolut este acela care contemplă viaţa de dincolo luptă pentru ea: cu sine, cu vremile, cu popoarele potrivnice nouă, care ţin această viaţă ca şi cum cealaltă nu ar exista. Pentru a vesti învierea Dumnezeului său şi a sa, luptătorul, ca un arhanghel în numele Divinităţii, face întâi pace cu sine, biruindu-se, atingând adevărata autonomie care este stăpânirea de sine, face pace în gândurile şi simţirile sale, o pace cucerită cu sânge – al Dumnezeului lui şi al lui. Aşadar nu o convenţie politică, o abstracţie intelectualistă, ne dă nouă românilor conştiinţa realităţii unităţii noastre, ci această Pace de sus, primită în Dar, nuntită cu lupta minţii de a o veghea permanent în inima noastră, „care întinereşte prin suferinţă” cum spunea Părintele Justin. Existenţa românească este caracteristic mistică.

Unitatea unui neam trebuie să reflecte unitatea fiinţei umane. O persoană scindată pe dinăuntru, o persoană în care se luptă între ele instincte, idei, simţiri, făptuiri, fără ca din această luptă să rezulte învierea, e o persoană nerealizată, risipită. Cuvântul aramaic pentru „a păcătui” se tâlcuieşte „a rata ţinta”. Păcatul este eşecul de a atinge desăvârşirea realizării. Luptătorul pentru Dumnezeu se realizează prin unitatea interioară pe care o câştigă prin păzirea cu străşnicie a pogorârii Sfântului Duh în el. Lucrarea unităţii este lucrarea Sfântului Duh, împreună cu strădania contemplativă şi făptuitoare a omului.

A lupta pentru Dumnezeu înseamnă întâi de toate a-L cunoaşte. Dumnezeu este Duh şi Adevăr, Viaţă, Lumină, Cale, Libertate. A lupta pentru Dumnezeu este a trăi, a trăi intens, intens până la a muri pentru aceste chipuri ale Sale în lăuntrul tău, în sânul familiei tale, al comunităţii tale, al ţării tale. A le apăra de tot ceea ce nu este El. A lupta pentru Dumnezeu este o afirmare a Lui. De aceea toată suflarea autentic românească îşi înţelege şi asumă rostul în istorie prin aceste două mari caracteristici definitorii: întâi, că lupta este con-dusă în chip spiritual, şi al doilea, că ea este mult mai mult pentru a afirma, a mărturisi, a crea, decât pentru a nega contrariile acestora. Mărturisirea este întotdeauna afirmativă. Ea implică şi negarea contrariului. Anti-materialismul, anti-păgânismul, anti-comunismul, anti-ecumenismul, toate aceste lucruri care dintotdeauna au fost dispreţuite şi respinse de români, sunt adiacente, sunt efecte ale afirmării, nu scopuri în sine. Luptătorul pentru Dumnezeu nu se defineşte prin faptul că este contra vrăjmaşului lui Dumnezeu, ci prin faptul că este purtător al peceţii lui Dumnezeu, mărturie a existenţei şi Atotputerniciei Lui. Aşa se poate recunoaşte întotdeauna care este om autentic, care trăieşte sincer şi neduplicitar credinţa sa, şi care este „om plătit”, care făţărniceşte credinţa, transformând-o în ideologie şi activism.

Unitatea unui neam nu este de natură politică, pentru că unitatea nu este o simplă convieţuire între nişte graniţe. Există neamuri între graniţe precise şi nestrămutate de secole, care n-au nicidecum unitate de gândire şi simţire – majoritatea popoarelor europene sunt lipsite de această unitate, lucru cu atât mai vizibil şi mai ridicol acum, în contextul unei aşa numite Uniuni Europene. Unitatea de cugetare şi trăire este dovada prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt. De aceea românul autentic a ştiut că autenticitatea lui stă în a avea acest Duh, atât el însuşi cât şi cel pe care el îl urmează, îl consideră conducător, şi de aceea românul îi urmează pe purtătorii de Duh, indiferent dacă ei sunt preoţi sau laici. Pe intelectualii fără har, oricât ar fi ei de geniali, pe puternici, pe iscusiţi, românii nu-i urmează până la moarte. Acest lucru, demonstrat iară şi iară de istoria neamului nostru, arată că românul nu recunoaşte nici o altă autoritate decât aceea profetică. Pentru ea se trăieşte, se visează, se moare. Fără ea, românul rămâne în contemplaţie. Numai un harismatic îl determină la faptă, şi nu orice faptă, ci faptă unitară, faptă creatoare, faptă dăinuitoare.

Puterile inteligenţei, ale raţiunii, intelectualitatea, au menirea să tălmăcească ceea ce este făcut cunoscut prin harismă. Acest principiu este valabil şi în omul însuşi, şi în structurile comunitare. Astăzi, ca şi mai nainte, e plin de organizatori de fapte presupus mărturisitoare, în realitate care mai de care mai risipitoare de energie şi mai fără rezultat, dar victime le cad numai cei care, lipsiţi ei înşişi de har, îi urmează pe aceşti lipsiţi de viziune şi de har. Sf. Ioan Gură de Aur spunea că vântul, stâncile, valurile, primejdiile n-au reuşit să oprească corabia, numai uscatul a oprit-o. Uscatul fiind uscăciunea sufletească, setea de „aici şi acum”, care este slava deşartă a oricărui om şi neam, dovada necredinţei în Dumnezeu fiind încrederea în sine.

Generaţia de la 1918, născută din sărbătoarea vederii împlinirii unui vis, a strălucit tocmai pentru că nu s-a încrezut în sine. A crezut în Dumnezeu. L-a cunoscut, L-a ocrotit în sine, L-a mărturisit înaintea oamenilor, L-a urmat în persoanele şi în ideile în care El strălucea în chip de necontestat. Ca şi omul care atunci când e atins de aripa Duhului Sfânt şi conştiinţa sa îi revelează unitatea, întregimea fiinţei sale, şi unimea lui de spirit cu cei asemenea, şi atunci lasă rugăciunile de cerere, lacrimile de pocăinţă şi începe să slavoslovească, aşa şi neamul, ajungând la clipa trăirii unei realităţi de unire, s-a ridicat recunoscător pe mulţimea nenumărată a lacrimilor şi jertfelor istoriei sale şi a înălţat glas de slavoslovie. Unirea de la 1918 a oferit pentru prima dată contextul sinergiei unor raze care până atunci străluceau tăinuit, în inima fiecărui român, şi abia atunci s-a putut vorbi despre înmănuncherea lor ca într-un „soare preasfânt de pe cer”, Legiunea nefiind altceva decât transpunerea laică a cinului îngeresc, trăind iluminare, o transfigurare cu lumina taborică încă de aici de pe pământ, a vieţii şi împărăţiei celei veşnice. Este oare de mirare că imediat ce s-au aflat liberi şi uniţi, românii, creştini apostolici, s-au simţit deplin hristici şi au vrut să fie cu toţii ca nişte îngeri pe pământ?

Apropierea Împărăţiei Cerurilor de Patria lor vremelnică a creat generaţiei interbelice o cruce de o lumină atât de orbitoare, încât golgota ce a urmat a putut fi suită de întreaga lor generaţie cu permanenta amintire a acelei lumini. Iadul temniţelor a putut fi trecut cu puterea raiului trăit înainte. Un rai în care dragostea de Dumnezeu, dragostea de Adevăr, dragostea de Duhul Sfânt Care este Libertatea, sunt temelia frăţietăţii de nezdruncinat şi zidurile virtuţii de nebiruit. Principiile generaţiei interbelice sunt sinteza principialităţii creştine. De aceea politica nu le încape, istoria nu le modifică şi ateii nu le pot cuprinde. Creştinismul, chiar şi când îşi află o expresie în istoria politică, transfigurează existenţa naturală, o îndumnezeieşte, trecând-o dincolo de istorie, şi scăpând înţelegerii ei.

Armonia lumii create de Dumnezeu, ordinea divină, rânduiala firească a omenirii arată o structură ierarhică a valorilor, în care toate valorile sunt pozitive, la toate nivelurile, însă pe măsură ce nivelul e mai sus, binele este din ce în ce mai duhovnicesc, de unde se revarsă către planurile de mai jos – cel al intelectului, al afectului, al faptului. Astfel binele este prezent în întreg, izvorând de la duh către manifestarea în concret. Elita, acest termen atât de greşit întrebuinţat astăzi, este partea cea mai reprezentativă a binelui de la fiecare nivel, esenţa fiecărui fel de bine, în împreună lucrare între ele. Democraţia, pe de altă parte, este egalizarea, uniformizarea tuturor felurilor de gânduri şi fapte, bune şi rele, de-a valma, fără a le diferenţia, şi care sunt mai multe poruncesc celorlalte, anulând principiul selecţiei valorilor, cantitatea distrugând calitatea. Iar materialismul ateu este anularea totală a valorilor binelui, inversarea tuturor virtuţilor, stăpânirea celui mai rău asupra celui mai puţin rău, ierarhizarea răului. Şi răul se împăunează că are o elită: pe cei mai lipsiţi de scrupule, mai diabolici, mai vicleni. Şi mediocrii au o elită: pe cei mai abili, mai lunecoşi, mai adaptaţi la orice. Însă elita adevărată, adică elita binelui, cum a fost cea interbelică, formată din cei mai buni din fiecare din categoriile sociale, a considerat axiomatic să existe pentru proclamarea şi realizarea binelui, care nu poate fi decât de la Dumnezeu şi prin Dumnezeu, şi să respingă, cu preţul oricăror suferinţe, cu preţul vieţii, orice înfăţişare a răului. Elita, pentru interbelici, a însemnat ceea ce trebuie ea să fie: puterea duhovnicească, puterea de la Dumnezeu care dă strălucire şi excelenţă oricărei îndeletniciri constructive.

Când vorbim de „Sfinţii Închisorilor”, vorbim de fapt despre toată această stare de spirit din care s-a plămădit o generaţie de români absoluţi. „A fi român, după mine, înseamnă a fi sfânt”, spunea Părintele Justin. Iată sinteza crezului întregii generaţii a lui Nae Ionescu. Structura sufletească, intelectuală şi spirituală a poporului nostru s-a exprimat liber şi deplin prin chemarea la sfinţenie mărturisită pentru prima dată şi în expresie politică.

Înainte de a fi fost întemniţat, Mântuitorul Iisus Hristos făcuse nenumărate minuni, rostise nenumărate învăţături, tămăduise boli, schimbase deja la faţă întregul popor, împărţind credincioşii şi necredincioşii, după cum erau inimile lor. Apostolic trăind, generaţia înnoirii revelaţiei şi a conştiinţei de sine, generaţia de la 1918 L-a urmat pe Mântuitorul în această succesiune de evenimente. Au propovăduit mai multe, mai limpezi, mai profunde şi mai complexe învăţături adevărate decât toate generaţiile de ritori dinainte, au înfăptuit în văzut şi în nevăzut mai mult decât toţi ostenitorii dinainte, au luptat în războaie crâncene mai mult decât toţi oştenii dinainte, şi pentru toate aceste dovezi de măreţie, nobleţe, demnitate, înţelepciune, frumuseţe sufletească, eroism şi sfinţenie, era de aşteptat ca, din invidie clocotitoare, şi vrăjmaşii acestui neam, vrăjmaşi ai Duhului Sfânt, să se unească şi ei, să uneltească şi să se sfătuiască să-l piardă, întâi trimiţându-l în temniţă, „cu Hristos în celulă”, urmând să-l ispitească în acelaşi fel ca pe Hristos.

Pridvorul Mănăstirii de la Petru Vodă ilustrează, la cererea părintelui Justin, patru momente biblice pe care el le-a considerat cele mai reprezentative pentru perioada detenţiei:

I Moisi primind tablele Legii, se întoarce şi găseşte că poporul în lipsa lui s-a închinat la viţelul de aur (aceasta arată căderea poporului ales în idolatria materialistă);

II Vinderea lui Iosif de către fraţii săi, în robie la egipteni (aceasta arată şi trădarea politică făcută de ultimii doi regi şi de partidele vremii, care au dat ţara pe mâna celor ce o urăsc, dar arată şi trădarea prin care au fost daţi în 1944 pe mâna temniţelor toţi Iosifii acestui neam);

III Iov stând bolnav pe gunoi, chinuit de boli şi gânduri, iar soţia sa ademenindu-l să blesteme pe Dumnezeu şi să moară, la care Iov răspunde: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune!; dacă am primit din mâna lui Dumnezeu pe cele bune, oare nu vom primi şi pe cele rele?” Acest tablou semnifică şederea generaţiei lor în temniţe, unde erau permanent ispitiţi, cu vorbă vicleană sau cu schingiuiri şi chinuri, să se lepede de crezul lor şi să moară duhovniceşte. O generaţie de Iovi!

IV Sărutul lui Iuda dat Mântuitorului, înconjurat de slujitorii celor de la Templu, iar Sfântul Petru, din râvnă voind să-L apere, îi taie urechea unuia din slujitori. Acest tablou închipuie scopul real şi autorii reali ai prigoanei asupra generaţiei 1918-1948, precum şi încercarea disperată a celor rămaşi fără Conducător de a-şi face dreptate cu sabia.

Prin această iconografie Părintele Justin a vrut să tâlcuiască faptul că intrarea (pridvorul) în Biserica Slavei s-a făcut pentru ei prin trecerea prin cele mai reprezentative momente de răscruce ale istoriei biblice, pe care poporul român le-a trăit pe toate odată, cu inimă vitează.

Perioada de detenţie a fost un context de zăvorâre pe care cei în care sămânţa sfinţeniei, deja semănată în pământ bun, au ştiut s-o facă să rodească: udată cu lacrimi, încălzită cu dragoste, iertare, rugăciune. Unitatea în Duhul Sfânt dintre ei n-a putut fi distrusă nici măcar de căderi. Pocăinţa şi smerenia i-a reunit. Scris este: „Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc una sunt”. Toţi care au rămas statornici în mărturisirea Sfântului Botez pot fi consideraţi sfinţi. Cu atât mai mult cei care au murit ca să apere o iotă din Evanghelie.

Există, după lovitura de stat din 1989, o preocupare, firească dealtfel, pentru perioada interbelică şi pentru cea a marii întemniţări 1948-1964. Este foarte evident pentru toată lumea că marea majoritate a celor care au voie să se manifeste cu lejeritate în plan public pe acest subiect sunt fie diletanţi, (dilentanţii fiind cele mai eficiente metode de a denigra un subiect), fie individualişti (care prin demagogie anulează interesul pentru veridicitatea principiilor respective; nu poţi vorbi despre frăţietate nefiind altruist, sau despre unitate fiind dezbinător), fie plagiatori şi uzurpatori care mizează deopotrivă pe neştiinţa şi pe interesul real al românilor pentru înaintaşii lor.

Cei mai nocivi dintre toţi vorbitorii publici despre prigoana comunistă sunt aceia care, părând că-i vorbesc de bine, părând că le sunt aghiografi, le aruncă cele mai insidioase, mai perfide, mai diabolice ocări şi hule. Aceştia spun de pildă că „temniţele i-au sfinţit, pentru că i-au chinuit”, ca şi cum am spune că Nero l-a sfinţit pe Sfântul Pavel, iar nu Dumnezeu! Unii ca aceştia subliniază până la paroxism diversitatea şi abjecţia chinurilor ca prin senzaţionalism să deturneze atenţia de la adevărata minune: rezistenţa prin credinţă. Toată pleiada de idei ale acestor falşi aghiografi, îmbrăcate într-o retorică minuţioasă, intelectualistă, bombastică, ştiinţifică nu sunt altceva decât o perfidie diabolică de a minimaliza până la invizibil realitatea copleşitoare a sfinţeniei şi de a zugrăvi, în schimb, un neam de laşi, trădători, torţionari, transferând asupra victimelor portretele călăilor. Pe aceştia, hulitori împotriva Duhului Sfânt, nici Dumnezeu nu-i iartă. Tineretul de azi, însetat de cunoaştere, de sens, de regăsire, să nu facă greşeala şi erezia de a arăta clemenţă ridicătorilor în slăvi ai călăilor, care se prefac că le vorbesc despre victime, sau celor care chiar pun în practică tehnicile lui Makarenko, prefăcându-se a fi „mărturisitori ai credinţei strămoşeşti şi iubitori ai Sfinţilor închisorilor”. Nici un om nu este mai milostiv decât Însuşi Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a poruncit a da anathemei pe unii ca aceştia, anathemei fie daţi. Părăsiţi aceşti pierzători de suflete, nu le mai ascultaţi cuvintele, depărtaţi-vă de ei şi apropiaţi-vă de cei ce vă iubesc cu adevărat, de Sfinţii lui Dumnezeu.

Cei cu adevărat îndreptăţiţi să vorbească despre subiect sunt supravieţuitorii înşişi: CITIŢI-LE CĂRŢILE, ascultaţi-le conferinţele, predicile, vedeţi-le faptele. Ele sunt singurele care vă vor lămuri. Iar dacă cineva vorbeşte despre ei fără a suferi pentru această onoare, fără a se jertfi într-un fel sau altul pentru a primi de la Dumnezeu îngăduinţa de a-şi mărturisi admiraţia, dragostea, cinstirea pentru ei, acela are un interes personal, şi aşa cum spunea Mucenicul Corneliu, „acolo unde a apărut rânjetul interesului personal, de acolo a dispărut dragostea de neam”, iar interesul de urmărit nu este cel social, doar pentru că este mai presus de cel personal, căci un interes social au şi materialiştii atei!, interesul de urmărit este MÂNTUIREA, existenţa transfigurată prin trăirea virtuţilor şi învăţăturilor îndumnezeietoare ale Domnului nostru Iisus Hristos. Acesta este interesul real, altruist, social, rostit de Mucenicul Ionel Moţa. Nu o paradigmă politică. Nu un program filantropic. Nu o ideologie de bunăstare materială. Ci Mântuirea Neamului. Numai când are în vedere acest lucru exponentul sau cercetătorul perioadei interbelice a înţeles corect natura vervei lor şi forţa ei ascendentă. Numai adevăratul creştin înţelege că mucenicia este cea mai înaltă expresie a dragostei de Dumnezeu şi de oameni, pe când politicianismul, fiind o simplă artă a supravieţuirii, căutând să mănânce şi să se reproducă în tihnă şi bunăstare nu se deosebeşte prea mult de animalitate, neavând nimic sacru şi transcendent. „Nu pentr-o lopată de rumenă pâine, ci pentru văzduhul tău liber de mâine” au trăit şi a murit şi iată sunt vii cei din închisori. Nu eroismul i-a făcut sfinţi, ci sfinţenia i-a făcut eroi. Ei n-au făcut poezie, ei s-au făcut poezie.

Dintre cei care studiază în mod serios, citind cu discernământ şi acrivie arhivele, sunt două categorii de cercetători: unii care ostenesc pentru adevăr, şi alţii care pur şi simplu îşi studiază inamicii, imitându-i ca să înşele adulatorii sau alegătorii, cum sunt marea majoritate ascunşi în blană de oaie, ba prin politică, ba prin universităţi, ba prin diferite organizaţii aparent de dreapta. Totuşi, nu poţi fi de dreapta şi în aplauzele presei când ţara este complet ocupată de stânga, precum de atâtea ori au spus toţi supravieţuitorii temniţelor. Numai într-o ţară liberă poate exista autenticitate şi diversitate de expresie politică. Domnul Traian Trifan, iniţiatorul isihasmului în temniţe, a afirmat răspicat: „Robul nu are voinţă! În închisoare nu poţi face politică”, aşa cum nici într-o ţară ocupată nu poţi să dai expresie faptică a crezului tău, decât în sinea ta, sau disimulat, sau îmbrăţişând cu totul o vieţuire isihastă, chiar şi trăind în mijlocul unei metropole. Calea sfinţeniei generaţiei întemniţate a arătat că dacă vrei să fii liber, înseamnă că vrei să fii sfânt, iar dacă în libertate te poţi împlini, şi în robie te poţi sfinţi, ba, mai mult, că TREBUIE.

Marea Unire va fi astfel o realitate perpetuă.

La pomenirea Sf. Mărt. Virgim Maxim, 19 Martie 2018, Mănăstirea Petru Vodă