Odată cu genocidul coronavirus și cu schimbarea de paradigmă socio-politică, se împart apele:

Unii, în fața pierderii -libertății, relațiilor, averii, sănătății- au revelația valorilor vieții. În fața acestei noi comuniuni axiologice se prăbușesc idolii de nisip ai liniei sabotoare Einstein-Hawking, cu cele două teorii diabolice ale ei – 1. ideea că materia ar fi infinit de inteligentă intrinsec, dar că nu există spirit (inteligenţă imaterială); și 2. ideea că omul nu înseamnă nimic în fața unui amorfism infinit care-l proiectează ca interfață iluzorie. Deodată aceste aberații teoretice care au plafonat elanul realelor științe sunt nimicite de experiența concretă, a fiecărui om. Conștiința umană, în fața măreției, a extincției sau a plenitudinii, își vădește valoarea de a fi unica și chintesențiala forță a universului cunoscut. Nici o paradigmă denigratoare, unilaterală, abstractizantă, eugenistă, transumanistă, nu poate străluci și mișca inimile precum acest fundamental adevăr. Știind că nu pot câștiga onest polemica, falșii profeți ai veacului de silicon, în timp ce trâmbițează o apocalipsă meșteșugită de ei, ascund și teama că vor eșua. Un om realmente proroc, adică văzător al realității viitoare, știe că numai Creatorul ei decide asupra ei, în toate detaliile, și că, ORICÂND, numai El are dreptul și puterea de a Se răzgândi, îmblânzi, mânia sau …veni!

Alții, neavând exercițiul gândirii raționale (sau nu-l au pe cel al meditației și al rugăciunii, fără de care tot eșafodajul intelectual poate fi lesne redirecționat), cad pradă psihozei – germofobiei, xenofobiei, antropofobiei, biofobiei, logofobiei (în) definitiv, vituperând pe facebook contra ocultei (contra căreia numai Dumnezeu poate ceva) sau contra autorităților administrative (care nu-s decât bieți executanți), făcând demonstrații de e-stradă (contra cui?!). Toate acestea nu sunt decât moduri de risipire a unor energii sufletești și sociale când ar fi de imperativă necesitate folosirea lor strategică și eficientă, cu perspectivă pe termen lung. Dar, fără har, cum să generezi o mișcare a harului?

Unii s-au transformat în oracole: Vor muri atâția, și vor fi bolnavi atâția, și de Paști vor muri cei mai mulți, după care gata, nu vor mai muri, iar în noiembrie iar se vor îmbolnăvi, etc. Păi de unde știi cine moare și când, decât dacă ai putere de decizie în această privință? Altminteri, dacă e doar jocul hazardului, nu poți face prognoze atât de sigure când ecuația aceasta are numai necunoscute, și sunt o mie de factori variabili la fiecare ființă unică. Previziunile, sinistre sau naive, șarjate cu atâta nonșalanță, par a ilustra doar un peisaj oniric.

Ce e de făcut?

Ce au făcut cuvioșii luptători pentru libertate când s-au văzut răstigniți de istorie: au învățat să fie puternici prin smerenia lui Hristos. Căci Hristos nu Și-a plecat capul decât în fața Tatălui. Au învățat spiritul de frățietate euharistică. Au învățat care gesturi, cuvinte, lucruri din viața aceasta trecătoare au puterea de a o mărturisi și reprezenta pe cea veșnică. Au învățat puterea integrității, a solidarității, a poeziei, a gingășiei sufletești. Au supraviețuit chiar și în cele mai grele condiții de lipsă totală de asistență medicală, de medicamente, de hrană și de igienă. Zidiți de vii și totuși de bună voie zăvorâți, au învățat să comunice frumos și esențial, au învățat să discearnă adevărul din duh, nu din rațiune, și să prefere Binele decât părelnicul bine, ca să devină sfinți.

Când unii înțeleg prin acțiune necesară civisme de o comodeitate stupefiantă precum petiții online, gândul se duce la o comparație cu de pildă un Nae Cojocaru, ofițer român cu ani grei de Siberia și apoi de Aiud, îndurați din iubire de țară și de libertate, care a făcut, cumulat, în perioada detenției, peste PATRU SUTE DOUĂZECI DE ZILE DE GREVA FOAMEI pentru a cere condiții mai bune NU PENTRU EL, ci pentru ceilalți deținuți. Nu numai că era în detenţie pentru idealul său, şi nu numai că a suferit postul negru de bunăvoie pentru a cere dreptul la demnitate al altora, dar a fost și bătut, schingiuit, pedepsit cu carceră grea, hrănit cu furtunul. Şi totuşi, din credinţă, s-a încăpăţânat să determine, el, un simplu deținut dar cu voință de fier, regim mai bun pentru semenii lui. Comparați asta cu efortul și efectul unui like sau cu a semna o petiție online către un funcționăraș care nici n-o citește, și chiar dacă ar citi-o, nu ar opri avalanșa. Forța unui gest stă în forța idealului care-l animă, dar și în forța spiritului celui ce-l face; numai ambele coordonate pot da naștere unui simbol, iar simbolul să descătușeze o soluție. Sigur, astăzi nici o formă de protest către o entitate omenească nu mai poate ceva, trebuie cerut numai de la Singurul care poate da. De aceea şi faptul că suntem în Postul Mare poate avea o forţă colosală.

În această perioadă noi, creștinii, ne-am pocăit de lipsa de simțire cu care mulți participau doar cu prezența fizică la Liturghie, iar cu mintea umblând pe coclauri. Sau invers, pe coclauri de-a binelea, iar cu mintea pretinzând că liturghisesc. Iată că pedagogia divină ne-a reîntors cu mintea și cu inima acolo unde, de fapt, vrem să fim: CU EL. De suntem în biserică sau acasă, scris este: Unde e comoara ta, acolo e și inima ta. Și iarăși: Dă-Mi, fiule, inima ta! Iată învrednicire, iată bună-vestire, ca Celui căruia nu-I trebuie nimic să vrea inima ta în veșnicie.

Dacă în rândul societății globale laice balanța e drastic schimbată, nu mai puțin se întâmplă o triere și în sânul Bisericii Ortodoxe globale. Chiar dacă majoritatea nu prea a citit Sfânta Scriptură ca să știe de câte zeci de ori în Vechiul și în Noul Testament a izbăvit Dumnezeu pe poporul Său din situații fără ieșire, o intuiție (o insuflare a Duhului Sfânt) dă certitudinea atotputerniciei Lui, care stare asigură și o pace prudentă, și o întețire a legăturii cu El. Căci de ar dispărea toată averea omului, întotdeauna mai are ceva cu care să se răscumpere: lacrimile. Că scris este: Cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară (Rom 5:7). Cine? – Mântuitorul Iisus Hristos, Care a murit și a înviat pentru ca noi, cei care prin Botez am murit împreună cu El, vii rămânem întru El, căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem (Rom 14:8).

Și pentru că scris este: Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi (I In 2:19), un fenomen tragic este că cei care militau pentru împărtășania fără spovedanie, fără pregătire şi cu orice preț, neapărat duminică de duminică și slujbă de slujbă, autodezlegați de propriile conștiințe amorțite cum că n-ar avea păcate de moarte, sau insistând pe lângă duhovnici bonomi să nu li se aplice vreun canon, sau “pioase” feministe care se împărtășeau chiar și când bunul simț le-ar fi dictat să nu intre în biserici, sau protipendada docentă a teologiei în realitate protestante, care recomandă Freud și Jung în loc de spovedanie și Filocalie, șamd, iată că EXACT ACEIAȘI, nu alții, sunt acum primii și cei mai înverșunați împotrivitori ai Sfintei Împărtășanii. Pretextele sunt diferite. Puritani peste noapte, se feresc nu de Cezari, nu de canoane, nu de molime, ci de Dumnezeirea Celui din Potir, care nu se lasă cuprinsă în buze necredincioase. Iar pe cei ce cu adevărat urmează Mielului, bucurându-se Lui ca oarecând cei trei tineri izbăviți, pentru smerenia și curăția lor, din cuptorul Babilonului, pe aceia El Însuși, dându-li-Se cu dor aprins, îi face ai Săi, lumină lumii și sarea pământului.

J.