Cavalerii pseudoavangardişti ai unui fals elitism bisericos se împleticesc în mărăcinişul absurdului când numesc Biserica „duşman al progresului” uitând că Hristos a fost singurul autentic avangardist, şi „elită” El n-a arătat decât inimile isihaste. Cu preţiozitate caracteristică, în fiorii delicaţi ai companionilor, îşi asmut dispreţul la adresa oricui consideră nedemn să le ia în serios turnirul. Cu locvacitatea caracteristică apologeţilor unor idei ce se aggiornează în ton cu revoluţia perpetuă, şi având rare tangenţe cu contemplaţia [cel puţin] naturală pe care o idolatrizează fără s-o profeseze, jubilează prea devreme că au câştigat partida cu Dumnezeu.
Ce progres? Nu a existat spital până să-l înfiinţeze Sfântul Vasile; nu a existat justiţie până la Vechiul Testament; femeile erau considerate obiecte până să vină Mântuitorul să le emancipeze; unii păcătoşi erau omorâţi cu pietre (cum fac şi azi cultele cu adevărat intolerante) până ce Mântuitorul a dat tuturor şansa pocăinţei şi ocrotirea tainei spovedaniei; distribuţie echitabilă s-a făcut prima dată benevol prin ocârmuirea apostolilor; nu a existat nici pace, nici universalitate până la pogorârea divină. Iată Cine aduce progresul.
Mai evoluţionist decât a evolua în ceasul Botezului de la om la sfânt, şi mai progresist decât îndemnul Mântuitorului care spune: Fiţi desăvârşiţi! nici nu poate fi. Ce dovadă mai mare de credinţă dau aşa-zişii atei decât când pretind doar de la creştini desăvârşirea, practic mărturisind că ea este posibilă doar în Creştinism? „Filantropilor” atei care fac act de prezenţă fizică pe la biserici (personal sau prin reprezentanţi) li se pare că creştinii au scris Scriptura, nu Dumnezeu Însuşi, şi de aceea se indignează de preceptele Scripturii ca şi cum ar fi inventate de creştini, mai precis de creştinii păcătoşi. Asemenea gândire este din nefericire efectul tragediei învăţământului teologic ortodox invadat (din ordin marxist) de protestantism, şi al protestantismului la rândul lui invadat (din ordin masonic) de saducheismul anti-revelaţie. Ce „sola Scriptura” mai poţi susţine, dacă afirmi că n-a fost revelată, ci inventată? Şi fiindcă ei se cred superiori lui Hristos şi prin urmare neapărat superiori creştinilor, unor bieţi păcătoşi (care nu negăm că suntem păcătoşi dar nici nu proslăvim păcatul!), în timp ce ne predică nouă, grădinarilor, Scriptura, promovează călcarea ei ca şi cum ar fi un semn de nobleţe, de largheţe şi bonomie a lor personală.
Cunoaşterea aproximativă urmată de ignorarea şi contrazicerea Sfintei Scripturi este semnul apodictic al lipsei oricărei legături cu (survenită din depărtarea conştientă de) Dumnezeu. Lipsa legăturii = lipsa religiei şi a religiozităţii. Acolo unde aceasta din urmă încă este simulată, orice creştin se duce cu gândul la Sfântul Pavel, care despre astfel de cazuri a zis că se manifestă „având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei”.
Deşi n-au nici un drept inchizitorial (nimeni nu are, Ortodoxia este definiţia libertăţii de a-L urma de bunăvoie pe Dumnezeu), totuşi un dram de adevăr au când spun că ar fi de dorit şi chiar regenerativ un gest de pocăinţă a întregii Biserici, pentru netrăirea deplină a credinţei. Sfatul s-ar cere iterat dacă n-am şti că la fiecare Liturghie cerem şi primim iertare, dar mai ales dacă n-am şti (direct de la Mântuitorul Hristos, Care ne-a poruncit să iertăm celor ce ne-au greşit nouă), că mea culpa e de făcut numai personal – ca şi alte aspecte ale pastoraţiei –, către preot, singurul investit de Har, nu în arena cu lei …devalorizaţi. Că scris este: „Unui frate care căzuse în păcat i s-a arătat satana şi i-a zis: Nu eşti Creştin! Iar fratele a răspuns: Orice sunt, sunt mai bun decât tine. Iar satana iarăşi a zis: Îţi zic eu, te duci în munca iadului. Şi a zis fratele: Nu eşti tu judecătorul meu, nici Dumnezeul meu. Şi nimic săvârşind satana, s-a dus. Iar fratele s-a pocăit curat lui Dumnezeu şi s-a făcut iscusit.” (Patericul egiptean)
Se vorbeşte tot mai făţiş despre persecuţie. Contemporaneitatea oferă alte forme de tortură, nu ca ale lui Nero, azi e a nepăsării generale, a strigătului în gol, a ermetizării fiinţei, a aneantizării cu voia. Azi nu se taie mădularele trupului, ci ale puterilor sufleteşti. Azi chinuitorii nu sunt atât antihrişti declaraţi, a căror răutate e îngrădită de lipsa de imaginaţie, cât de cei care zboară cu fotoliul prin forumul virtual constituindu-şi la tot pasul câte o pepenărie lobotomică sau un think-tank unde credinţa nu e nici dreaptă, nici strâmbă, ci simulată doar ca paravan pentru elucubraţii cu ambreiaj politic. Ateii mistici.
A fi liber cugetător înseamnă a putea cugeta liber de chingile materiei şi ale necesităţilor, nu precum animalele ale căror sinapse nu reflectă cunoaşteri verticale, neavând acces la perihoreză. Discursul împotriva credinţei în genere şi cel împotriva adevăratei şi dreptei credinţe seamănă ca două picături de apă – şi aceia, şi aceştia neagă binefacerile unice şi universale aduse de Hristos Dumnezeu prin Ortodoxie.
Zeflemeaua în care s-a colorat orice discurs tangent cu ceea ce, pretinzându-se elucidat, rămâne în continuare tabu, nu conferă deloc aerul de superioritate aşa cum ar dori de emanatorul de păreri; avalanşa de note de subsol para-docte nu compensează deficitul de viziune, lăncile boante ale neologismelor nu sondează nici o iotă de substanţă veridică; căci „cum puteţi voi crede, căutând slava unii de la alţii, iar slava de la unul Dumnezeu nu o căutaţi?”
Buricologia din virtual unde pâlpâie nefirescul răsfiră veşnicia în clipe arse, scorojite pe supra-faţa sufletului neudat de roua pocăinţei, fiindcă sensurile cuvintelor s-au învălmăşit şi s-au prăvălit peste gânditorul ce se oglindea parcă prea greu în ele… Dătătoarea lor de viaţă adiere a încremenit, nemaifiind contemplate cu feciorelnică sfială şi cu setea vajnică a lui Iacov patriarhul care, ivindu-se zorile peste lupta sa cu Însuşi Cuvântul, s-a silit să ia binecuvîntarea Lui.
După comunismul iniţial care a distrus obiceiul de a vorbi liber, odată cu corectitudinea politică s-a pierdut obiceiul de a gândi liber. Îngroziţi de a întâlni altă părere decât cea proprie, eufemizând şi cele mai inofensive cuvinte, campionii snippet-urilor sterilizează actul comunicării şi falsifică fundamentul societăţii care este SPIRITUL LIMBII. Şi astfel, „tăcerea este mormântul pe care-l săpăm neamului nostru” – Arhim. Justin Pârvu
Să ne ferească Dumnezeu de blândeţea vicleană a “iluminiştilor” care vin să stingă Lumina, şi pe ei să-i ferească de mânia unui popor atât de blând.
24 ianuarie 2016
m. Neonila