Mănăstirea Petru Vodă trimite Preafericitului Patriarh al României un polihroniu de profundă solemnitate şi de caldă dragoste hristică la împlinirea celor 70 de ani. Deşi monahiceşte vârsta se suspendă cumva într-o tinereţe înnoită de Înţelepciunea cea veşnică – Patriarhul fiind monah prin excelenţă -, în sufletul celui devenit dumnezeu prin har se conturează cu atât mai clar personalitatea unică a omenităţii sale, iar vârsta îşi relevă valenţe tainice, chip al lucrării tainice. De aceea suflul nostru niptic şi gândul nostru noetic privesc spre momentul acesta jubiliar în sensurile sale de siderantă adâncime în care Preafericirea sa navighează corabia poporului român în cel mai crucial moment al omenirii de după întâia venire a Mântuitorului.
Numai o minte hristoforă ca a Preafericirii sale (a cărei putere şi inspiraţie numai Hristos o conferă), s-a învrednicit, pentru mila Maicii Domnului şi pentru rugăciunile tuturor Sfinţilor Români, să iconomisească printr-o unică măiestrie o dublă răscruce: a Bisericii Ortodoxe Universale şi a neamului românesc.
Biserica, aflată în faţa celor mai rafinate probleme teologice şi în perioada cea mai lipsită de libertate reală, strâmtorată şi sufocată de arhiconi relativişti şi deghizaţi în mistico-scolastici pe de o parte, transparentizată până la dezavuare şi ridiculizată de ateism militant pe de alta, găseşte între toţi Patriarhii lumii în Patriarhul României cea mai drept-dogmatisitoare mărturisire cu cea mai elaborată argumentare scripturistică şi patristică, şi cel mai luminat şi plin de discernământ arhistrateg. Geniul recunoscut universal al Preafericirii sale este adesea cel ce ţine, cu o diplomaţie demnă de Brâncoveanu-voievod, balanţa păcii şi compasul Ortodoxiei între curentele învăluitoare ale noilor puteri, cu un vizionarism pe care se sprijină toate neamurile ortodoxe. Cu o credinţă de diamant şi o cultură copleşitoare, Părintele Patriarh s-a arătat de o fineţe inegalabilă în chestiuni de o teribilă delicateţe precum jurisdicţii canonice, diferenţe liturgice, relaţia cu alte culte sau paradigme sociale centrifuge, mereu găsind soluţia inedită şi luminoasă, în calea tot mai strîmtă a apropierii Parusiei.
Ţara, aflată între două nemaiîntâlnite posibilităţi istorice – dispariţia definitivă sau împlinirea proniată, era, la momentul întronizării Părintelui Daniel ca Patriarh, la convergenţa celor mai complicate hiperbole ale laturii ei spirituale şi exoterice. Păstorind un neam atât de plin de personalitate ca al nostru trebuia de asemenea o puternică personalitate, care să înţeleagă şi în sinteză şi în analiză aspectele diversităţii româneşti şi rolul acestei ţări atât de importante în istorie. Trebuie spus că nimeni dintre toţi conducătorii din ultimii 70 de ani nu a bucurat acest popor, afară de bucuriile pe care le-a adus Părintele Patriarh: revigorarea monahismului şi revigorarea misionarismului parohial; Catedrala Mântuirii Neamului (cu evenimentul sfinţirii ei) care a marcat în veşnicie măreţia cu care neamul românilor a ştiut de două mii de ani să trăiască şi să iubească pe Hristos; toate întâlnirile pan-ortodoxe şi inter-confesionale în care Biserica Ortodoxă Română prin delegaţia patriarhală s-a prezentat cu o superbie incontestabilă; toată activitatea filantropică şi culturală desfăşurate permanent la un nivel cu adevărat apostolic şi de o smerenie plină de cuviinţă; toate ocaziile cu care numai Patriarhul, unica voce între toţi cei ce au vreo funcţie publică, în chip plin de curaj şi de dragoste sinceră şi fierbinte a ocrotit şi onorat Sufletul acestui popor şi a păzit viaţa, sănătatea şi integritatea Trupului românesc al Bisericii lui Hristos, ca un sceptru unificator de neam şi ca o inimă de mamă care alină pe cel asuprit.
Pentru cele în care a păstorit apostoleşte – Vivat! şi Axios! Mulţumim lui Dumnezeu Care dă neamului nostru atâtea bucurii, şi nu numai cruce pentru păcatele noastre. Iar pentru cele în care nu s-a putut păstori desăvârşit apostoleşte, ci doar isteţ omeneşte – tot Vivat! – pentru ca, „îndelungat în zile şi sănătos, drept învăţând cuvântul adevărului”, „să ajungă la măsura bărbatului desăvârşit” de care Fiul lui Dumnezeu are stringentă nevoie gătindu-Şi noua Venire şi gătindu-Şi Sieşi lucrători vrednici din poporul Său cel românesc. Dintre cele pentru care încă se aşteaptă o soluţie în Duh şi Adevăr – probleme precum iconoclasmul prin închinarea cu mască pe faţă sau necanonizarea mai grabnică a sfinţilor martiri ucişi pentru credinţă – tot creştinul ştie motivele neprielnice, dar ne rugăm la Bunul Dumnezeu să trăim ziua senină a biruinţei Adevărului, Celui ce dă păstorilor şi păstoriţilor deopotrivă dragostea şi pacea Sa cele mai presus de lume şi de minte, dragostea care uneşte cer şi pământ. La mulţi şi binecuvântaţi ani, Preafericite Părinte!
Ca unul ce cunoaşteţi prea-bine greutăţile apologetice şi eforturile de unitate pe care nu numai Părintele nostru ctitor, dar şi noi smeriţii le facem cu toată dăruirea şi taina pentru iubita noastră Biserică şi Ţară, dar şi ca unul ce aţi sfinţit Mănăstirea noastră, vă aşteptăm cu fiiască supunere şi neclintită nădejde la momentul în care vor putea fi canonizaţi Părintele Justin Pârvu, Părintele Gheorghe Calciu, poetul Radu Gyr, Voievodul Martir Mihai Viteazul, Părintele Ştefan Marcu, Părintele Paulin Clapon, Părintele Teodor Stănescu, Părintele Atanasie Ştefănescu, mucenicul Mihail Dumitrescu, mucenicul Toader Popescu, şi muceniţa Heruvima Tănasă, mărturisitori ai Ortodoxiei care odihnesc în Mănăstirea noastră şi care la Sfânta Liturghie pe care o săvârşim în fiecare zi mijlocesc pentru Preafericirea Voastră şi pentru neamul acesta spre mântuire, spre sănătate, spre pace şi bucurie în Harul Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Arhim. Hariton Negrea cu obştea,
21 Iulie 2021