“Binele e lăudat de sfinţii drept-cuvîntători şi ca frumos, şi ca frumuseţe, şi ca iubire, şi ca iubit, şi prin toate celelalte numiri dumnezeieşti cuvenite frumosului, de-frumuseţe-făcător şi plin de har. Frumosul şi frumuseţea se pot distinge în cauza care le cuprinde în una pe toate. Căci acestea, distingîndu-se în toate existenţele ca participate şi participante, spunem că frumos este ceea ce participă la frumuseţe, iar frumuseţea este participarea la cauza frumuseţii tuturor celor frumoase. Iar frumosului mai presus de fiinţă i se spune frumuseţe, pentru frumuseţea transmisă de la ea tuturor celor ce există, fiecăruia în mod propriu şi pentru că e cauza bunei armonii şi luminozităţi, ca o lumină ce transmite tuturor transmisiunile de frumuseţe făcătoare ale razelor ei izvorîtoare şi că una ce atrage la sine (gr. kaloun), de unde i se spune şi frumos (gr. kallos), toate şi le adună pe toate în toate că una şi aceeaşi.

Iar frumosul ca atotfrumosul şi suprafrumosul şi pururea existent şi acelaşi frumos nu devine, nici nu se pierde, nici nu creşte, nici nu se vestejeşte, nici nu ia ceva frumos în altceva urît, nici nu e o dată iar altădată nu, nici nu e faţă de ceva frumos iar faţă de altceva urît, nici nu e acum, iar acum nu, ca uneori fiind frumos, alteori nu, şi ca fiind unora frumos, iar altora nefiind frumos, ci aceluiaşi e în sine cu sine, de acelaşi unic chip, fiind pururea frumos şi avînd în sine mai înainte de tot frumosul, în mod superior, frumuseţea izvorîtoare. Căci a preexistat prin firea simplă şi suprafirească a tuturor celor frumoase, toată frumuseţea şi tot frumosul în mod unitar în calitate de cauză. Căci din acest frumos le vine tuturor celor ce sînt în existenţă şi pentru frumos sînt toate armoniile şi prieteniile şi comuniunile între toate şi toate, şi prin frumos s-au unit toate. Frumosul e începutul tuturor sau cauza făcătoare a tuturor. El le mişcă pe toate şi le susţine prin dragostea de frumuseţe proprie, şi e capătul tuturor şi cauza iubită şi finală, căci toate se fac pentru frumos şi exemplar, căci toate se definesc conform lui. De aceea frumosul este acelaşi cu binele, pentru că toate se doresc după frumos şi bine prin toată cauza.

Şi nu există ceva din cele ce sînt care să nu se împărtăşească de frumos şi de bine. Ba cuvîntul va îndrăzni să spună şi aceasta: că şi ceea ce nu este participă la frumos şi la bine, căci şi el va fi frumos şi bun cînd se va lăuda în Dumnezeu prin  înlăturarea tuturor în chip mai presus de fiinţă. Acest Unul bun şi frumos este în mod unitar cauza tuturor celor multe frumoase şi bune. Din acesta sînt toate existentele fiinţiale ale celor ce sînt, unirile, deosebirile, identităţile, diferenţele, asemănările, neasemănările, cele comune celor contrare, neamestecările celor unite, proniile celor mai de sus, deosebirile celor din aceleaşi elemente, întoarcerile celor de mai jos, stările nemişcate şi duratele tuturor celor ce se păzesc pe ele însele, şi iarăşi – cele comune tuturor în toate, în mod propriu fiecăruia şi acordurile şi prieteniile şi armoniile întregului, comparaţiile aflate în întreg, legăturile nedesfăcute ale celor ce sînt, succesiunile neîntrerupte ale celor ce se desfăşoară, toate stările şi mişcările minţilor, ale sufletelor, ale trupurilor…”

„Mişcarea sufletului este circulară: ca intrare în sine însuşi de la cele mai din afară şi ca adunare unitară în ele însele a puterilor lui înţelegătoare, ca adunare care-i dăruieşte sufletului ca într-un cerc, nerătăcirea, adunîndu-l şi întorcîndu-l şi adunîndu-l de la cele din afară, conducîndu-l spre frumosul şi binele care e mai presus de toate. Iar în spirală se mişcă sufletul întru cît uneşte cunoştinţele dumnezeieşti în mod propriu cu sine, nu în chip înţelegător şi unitar, ci raţional şi desfăşurat, ca prin nişte lucrări amestecate şi unitare. Iar în mod direct, în linie dreaptă, cînd neintrând în sine şi nemişcîndu-se printr-o înţelegere unitară, căci aceasta este cerc, ci mişcîndu-se spre cele din jurul său şi de la cele din afară, se înalţă ca de la nişte simboale variate şi înmulţite spre intuiţiile simple şi unite.

Deci cauza acestor trei mişcări ale tuturor, şi a celor sensibile şi cu mult înainte a persistenţelor şi stărilor şi temeiurilor, ca şi susţinătoarea şi capătul final al lor este frumosul şi binele, care e mai presus de toată starea şi mişcarea. De aceea, toată starea şi mişcarea e din el şi în el spre el şi pentru el. Căci din el şi prin el e şi toată fiinţa şi viaţa şi a minţii şi a sufletului, micimile şi egalităţile, mărimile, măsurile, asemănările celor ce sînt, armoniile, combinările, întregimile, părţile, din el e totul unul şi mulţime, legăturile părţilor, unirile tuturor părţilor, desăvârșitele întregurilor, calitatea, cantitatea, cîtimea, nesfîrşitul, comparaţiile, deosebirile, toată nesfîrşirea, toată marginea, toate definiţiile, treptele, depăşirile, elementele, formele, toată fiinţa, toată puterea, toată lucrarea, toată deprinderea, toată simţirea, toată raţiunea, toată înţelegerea, toată atingerea, toată ştiinţa, toată unirea.

Tot ce există e din frumos şi toate cîte sînt se fac, sînt şi se fac pentru frumos şi bine, şi toate cele ce nu sunt, sînt în chip mai presus de fiinţă în frumos şi în bine. Şi acesta e începutul şi sfârşitul tuturor şi mai presus de început şi supradesăvârşit.”

Sfîntul Dionisie Areopagitul,  „Despre numirile dumnezeieşti”, ed. Paidea, Bucureşti, 1996, p. 148