„Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc, împreună cu Maria, Mama Lui, Şi căzând la pământ, s-au închinat Lui, şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă”. (Matei 2:11)
“I-au adus aur ca unui Împărat, tămâie ca lui Dumnezeu, şi „smirnă” au adus ca Aceluia Care avea să guste moartea, căci cu smirnă ung iudeii la îngropare, pentru ca să rămână trupul neputrezit, fiindcă smirna, fiind uscată, soarbe umezeala şi nu lasă să se nască viermi. Iată credinţa magilor, că şi din proorocia lui Valaam au învăţat că Domnul şi Dumnezeu este şi Împărat, şi pentru noi va să moară: „Plecatu-S-a şi adormit-a ca un leu, cine-L va scula?” – prin „plecatu-S-a şi adormit-a” se înţelege moartea Lui; iar prin „Cel ce te binecuvintează, binecuvântat să fie!” (Num. 24:9), iată Dumnezeirea, fiindcă puterea de a binecuvânta numai dumnezeiasca fire o are”. (Sf. Teofilact)

Iar despre însuşirile naturale ale darurilor aduse Mântuitorului şi pomenite de Evanghelie, iată un cuvânt folositor al lui Plinius:

“Despre frunza de nard se cuvine să spunem mai multe lucruri, deoarece are un rol însemnat în prepararea parfumurilor.

Nardul este un arbust cu rădăcina grea şi groasă, dar scurtă, neagră şi fragilă, deşi uleioasă. Răspîndeşte un miros respingător, ca şi rădăcina căprişorului, are un gust înţepător, iar frunzele sunt mici şi dese. Vîrfurile tijelor sale se împart în spice. De aceea, nardul este vestit pentru cele două daruri ale sale, spicele şi frunzele. O altă specie de nard, numită ozaenitis, creşte pe malurile Gangelui şi este total condamnată din pricina miasmei pe care o răspîndeşte. Nardul este falsificat şi cu ajutorul ierbii pseudonardului care creşte pretutindeni. Are frunzele mai groase şi mai late şi o culoare ştearsă care bate în alb; este falsificat şi cu rădăcina sa (cu care este amestecat pentru a părea mai greu), cu gumă, cu spumă de argint, cu antimoniu, cu trestie de apă şi cu scoarţa trestiei de apă. Nardul curat se recunoaşte după suprafaţa sa netedă, după culoarea roşcată, după mireasma suavă, după gustul care usucă foarte tare gura şi parfumul plăcut. Preţul spicelor de nard este de o sută de denari livra. Frunzele costă însă diferit în funcţie de mărime. Hadrosphaerum-ul , numit astfel datorită biluţelor care sînt făcute din el, valorează 40 de denari livra. Nardul cu frunze mai mici se numeşte mesosphaerum. Se cumpără cu 60 de denari. Nardul cel mai apreciat este numit microsphaerum, de la frunzele sale foarte mici. Preţul său este de 75 de denari livra. Toate speciile de nard, dar mai ales cele proaspete au miros plăcut. Dacă s-a învechit, nardul cel mai bun este cel negru la culoare.
În partea noastră de lume imediat după nardul indian este apreciat cel din Siria, apoi cel din Galia şi, în al treilea rînd, cel din Creta, numit de unii agrios, iar de alţii phu. Acesta are frunzele ca smyrniumul, tulpina înaltă de un cot, noduroasă, de culoarea unei purpure albicioase. Rădăcina sa este oblică, firoasă şi se aseamănă cu labele păsărilor. Nardul cîmpenesc se numeşte baccaris. Toate aceste specii de nard, cu excepţia celui indian, sînt nişte ierburi. Dintre ele, nardul din Galia se smulge împreună cu rădăcina şi se spală în vin. Este uscat la umbră şi legat în mănunchiuri cu hîrtie. Nu se deosebeşte mult de nardul indian, fiind totuşi mai uşor decît cel din Siria. Preţul său este de trei denari livra. Calitatea nardului se verifică într-un singur fel: frunzele sale nu trebuie să fie fărîmicioase şi arse, ci uscate. Laolaltă cu nardul din Galia, creşte întotdeauna o iarbă numită hirculus de la mirosul său greu. Datorită asemănării dintre cele două plante, nardul este falsificat mai ales cu ajutorul acesteia. Ea se deosebeşte de nard prin faptul că este lipsită de cotor, are frunze mai mici, o rădăcină amară şi care nu miroase.
Calităţile nardului se găsesc şi în asarum, specie pe care unii o mai numesc şi „nard sălbatic”. Frunzele sale sînt ca cele de iederă, doar că sînt ceva mai rotunde şi mai moi, floarea este purpurie, rădăcina seamănă cu cea a nardului din Galia; seminţele sale sînt ca nişte boabe de strugure şi au savoarea caldă a vinului. în munţii umbroşi, înfloreşte de două ori pe an. Cel mai bun este cel din Pont, apoi cel din Frigia, iar al treilea cel din Illyricum. Este smuls de îndată ce încep să-i crească frunzele şi e uscat la soare, strîngîndu-se şi învechindu-se iute. De curînd a fost descoperită şi în Tracia o plantă ierboasă ale cărei frunze nu se deosebesc deloc de cele ale nardului indian.

Arabiei i-au dat acesteia supranumele de „îmbelşugata şi „Norocoasa”. Principalele sale produse sînt tămîia şi mirul.

Tămîia nu creşte nicăieri în afara Arabiei şi nici măcar în toată Arabia. Cam în mijlocul acesteia trăiesc atramiţii, un trib de sabeeni, a căror capitală, Sabota, este situată pe un munte înalt, la distanţa de opt etape de regiunea producătoare de tămîie numită Sariba. Grecii spun că numele acesteia înseamnă „mister”. Este orientată înspre răsăritul de vară, fiind inaccesibilă de pretutindeni din cauza înălţimilor abrupte şi nefiind abordabilă nici dinspre dreapta pe mare din cauza stîncilor. Se spune că solul din această regiune este de un roşu lăptos. (Lungimea pădurilor este de douăzeci de scheni, iar lăţimea pe jumătate. După calculul lui Eratostene, schenul măsoară patruzeci de stadii, adică cinci mii de paşi, în vreme ce alţii i-au atribuit treizeci şi două de stadii). Acolo se găsesc dealuri înalte, iar arborii care cresc în mod spontan coboară pînă la cîmpie. Se crede în mod unanim că solul este argilos, iar izvoarele, rare şi nitroase. Această regiune se învecinează cu minaeii, un alt trib, pe la care tămîia este exportată pe un singur drum îngust. Aceştia au făcut cei dintîi negoţ cu tămîie şi se dedică acestuia în cel mai înalt grad. De la numele lor tămîia a fost numită şi minaeum. în afara lor nici un alt trib de arabi nu mai ve e arborele de tămîie şi nici măcar toţi minaeii nu îl văd. Se spune că nu sînt mai mult de trei mii familiile care să-şi revendice pe cale ereditară acest drept. De aceea, ele sînt numite sacre şi, atunci cînd fac inciziile în arbori şi recoltează tămîia, nu se mînjesc prin vreun contact cu femeile sau cu morţii. În acest fel, valoarea religioasă a mărfii creşte. Unii ne transmit că acestor populaţii tămîia le aparţine în comun, iar alţii că se împarte prin rotaţie în fiecare an.

Nu este clar nici care este aspectul acestui arbore. Am întreprins o campanie în Arabia şi armatele romane au pătruns într-o mare parte a acesteia. Chiar şi Gaius, fiul împăratului Augustus, a căutat acolo gloria şi, totuşi, din cîte ştiu eu, aspectul acestui arbore nu a fost descris de nici un latin. În schimb, descrierile grecilor diferă: unii ne-au transmis că are frunza ca a părului, dar mai mică şi de culoarea ierbii, alţii că se aseamănă cu fisticul prin frunzele sale roşietice, iar alţii că este vorba de terebint, aşa cum a socotit regele Antigonus, căruia îi fusese adus acest arbust.
În cartea pe care i-a dedicat-o fiului lui Augustus, Gaius Caesar, înflăcărat după faimoasele minunăţii ale Arabiei, regele Iuba relateaza că arborele de tămîie are trunchiul răsucit, ramu¬ri16 foarte asemănătoare cu cele ale arţarului din Pont, că produce o răşină ca cea a migdalului şi că astfel de arbori se văd în Carmania şi în Egipt, unde au fost plantaţi prin grija regilor Ptolemei. Se ştie că are scoarţa ca cea a laurului, iar unii au afirmat că are şi frunza asemănătoare. În mod sigur aşa a fost arborele de la Sardes, căci şi regii din Asia s-au preocupat să-l cultive. Solii care au venit în vremea mea din Arabia au făcut totul şi mai neclar. Un lucru de care ne mirăm pe bună dreptate este că ne-au adus nişte rămurele de tămîie, din cerce¬tarea cărora se putea crede că arborele-mamă este neted şi că rodeşte dintr-un trunchi fără noduri.
Mai demult, cînd existau mai puţine ocazii de a o vinde, tămîia era recoltată o dată pe an. Acum însă dorinţa de cîştig aduce după sine o a doua recoltă. Prima recoltă, care este şi cea firească are loc pe la răsăritul stelei Sirius atunci cînd arşiţa este în toi. Se face prin secţionarea scoarţei pe unde aceasta pare mai umflată şi mai subţire dm cauza întinderii. Este deschisă o crestătură, dar nu se ia nimic din ea. De acolo ţîşneşte o spumă grasă. Aceasta se îngroaşă şi se încheagă, nnd recoltată fie pe o frunză de palmier, acolo unde o cere configuraţia erenului, fie pe o arie de teren bătută de jur-împrejur. În primul caz se obţine o tămîie mai pură, iar în al doilea una mai grea. Tămîia care ramîne pe arbore este desprinsă cu un cuţit şi, de aceea, conţine bucăţi e scoarţă.
Pădurea, împărţită în sectoare bine delimitate, este păzită de cinstea reciprocă. Nimeni nu păzeşte arborii secţionaţi şi nimeni nu fură de la altcineva. În schimb, pe Hercule, la Alexandria unde este prelucrată tămîia nici o precauţie nu este de ajuns pentru a apăra atelierele. Fiecărui muncitor îi este pecetluit şorţul, îi este pusă pe cap o mască sau o plasă deasă şi este lăsat să iasă doar în pielea goală. Atît de mică este cinstea pe care o oferă la noi pedeapsa faţă de cea oferită acolo de păduri.
Toamna se culege ceea ce au produs arborii peste vară. Este vorba de o tămîie foarte pură şi albă. A doua recoltă, în vederea căreia scoarţa este secţionată în timpul iernii are loc primăvara. Atunci iese o tămîie roşiatică ce nu poate fi comparată cu prima. Aceasta este numită carfiathum, iar a doua dathiatum. Se crede că tămîia arborilor tineri este mai albă, iar a celor bătrîni mai înmiresmată. Unii sînt de părere că pe insule creşte o tămîie mai bună, dar Iuba susţine că pe insule nu creşte deloc tămîie.
În copilărie, lui Alexandru cel Mare, care răspîndea fără zgâr¬cenie tămîie pe altare, pedagogul Leonides i-p spus să-i cinstească în acest fel pe zei abia după ce va fi învins nişte ţări producătoare de tămîie. Iar Alexandru, după ce a pus stăpînire pe Arabia, i-a trimis aceluia o corabie încărcată cu tămîie şi l-a îndemnat să-i cinstească pe zei cu generozitate.
Tămîia recoltată este transportată cu cămilele la Sabota, unde se deschide o anumită poartă. Abaterea de la acest drum a fost socotită de regi drept un sacrilegiu pedepsit cu moartea. Acolo preoţii reţin pentru zeul numit Sabis a zecea parte din tămîie ca volum şi nu ca greutate. Înaintea acestei operaţiuni comercializarea tămîiei este interzisă. Din această sursă sînt acoperite cheltuielile publice, căci „zeul” îi întreţine cu generozitate pentru un anumit număr de zile pe străini. Tămîia nu poate fi exportată decît pe la gebbaniţi şi astfel şi regelui acestora îi este plătit un impozit. Capitala acestora, Thomna, se află la o distanţă de 2437500 de paşi de Gaza, oraş din Iudeea de pe ţărmul Mediteranei. Acest traseu este împărţit în 65 de etape de cămile. Preoţilor şi scribilor regelui le sînt date nişte părţi fixe din tămîie. Dar în afara acestora, participă la jaf gărzile şi ajutoarele lor, portarii şi sluji¬torii. De-a lungul întregului drum trebuie făcute plăţi fie pentru apă, fie pentru nutreţ, fie pentru popasuri, fie pentru diverse taxe vamale, astfel încît cheltuiala pentru fiecare cămilă însumează pînă la ţărmul Mediteranei 688 de denari. Acolo trebuie însă să li se plătească şi perceptorilor de impozite din Imperiul Roman. Prin urmare, o livră din cea mai bună tămîie are un preţ de şase denari, una de calitatea a doua – cinci denari şi una de calitatea a treia – trei denari. Tămîia este recunoscută după albeaţă, mărime, fragilitate. Pusă pe cărbuni se aprinde imediat, muşcată nu primeşte amprenta dintelui, ci mai degrabă se fărîmiţează. La noi tămîia este falsificată cu seva unei răşini albe foarte asemănătoare, dar falsul este depistat în modurile menţionate.

După unii autori, arborele de mir creşte în aceleaşi păduri amestecat cu arborele de tămîie, dar după mai mulţi el creşte separat. Se găseşte în multe locuri din Arabia. Un mir apreciat se aduce şi din insule şi sabeenii merg după el pînă la troglodiţi, traversînd marea. Există şi o specie de mir cultivată, superioară celei sălbatice. Acesteia îi prieşte greblarea şi săparea pămîntului de jur-împrejur şi se ameliorează prin împrospătarea rădăcinii.
Arborele atinge o înălţime de pînă la cinci coţi, are spini, trunchiul dur şi răsucit, mai gros decît cel al arborelui de tămîie, mai mult în zona rădăcinii decît în celelalte părţi. Despre scoarţa sa unii au afirmat că este netedă şi asemănătoare celei a strugurilor-ursului, iar alţii că e zgrunţuroasă şi plină de spini. Frunza sa este la fel cu cea de măslin, dar mai încreţită şi mai ţepoasă. După Iuba, ar semăna însă cu frunza de smyrnium. După unii, arborele de tămîie se aseamănă cu ienupărul, dar este mai aspru şi mai ţepos, are frunza mai rotunjită, dar cu acelaşi gust. Au existat şi unii autori care au minţit că tămîia si mirul sînt produse de acelaşi arbore.
Şi arborilor de mir li se fac incizii de două ori pe an şi în aceleaşi perioade, dar începînd de la rădăcină pînă la ramurile viguroase. Înaintea incizărilor, aceştia secretă în mod spontan mirul, numit stacte, cel mai apreciat dintre toate. Urmează mirul cultivat, apoi cel de pădure, care este mai bun dacă e recoltat vara. Zeului nu îi sînt oferite porţiuni din recolta de mir, deoarece acesta creşte şi în alte zone. Totuşi, regelui gebbaniţilor îi este atribuită a patra parte din recoltă. În rest, după ce au cumpărat mir de ici şi de colo oamenii din popor îl îngrămădesc în saci, iar parfumierilor noştri nu le este greu să distingă sortimentele după miros şi după cît e de unsuros. Există mai multe specii de mir: dintre cele sălbatice prima este trogloditica; urmează varietăţi – atramitica, gebbanitica, şi ausarita; a treia este dianita, a patra cea amestecată, numită astfel de la un oraş din regatul sabeeni – într-un singur loc există şi un mir alb adunat în oraşul Mesala. Mirul trogloditic se recunoaşte prin faptul că este unsuros şi pare mai uscat, murdar şi sălbatic, dar are un parfum mai pătrunzător decît celelalte. Mirul sambracen este mai arătos decît celelalte, dar are un miros slab. În mare, mirul de calitate se recunoaşte după bulgării mici, formaţi prin închegarea unui suc alburiu uşor de topit. Cînd este spart, ia forma unor unghii albe. Gustul său este uşor amar. Mirul de calitatea a doua are interiorul pestriţ. Cel mai prost este mirul negru pe dinăuntru şi încă şi mai prost cel care este negru şi în exterior. Preţurile diferă în funcţie de numărul cumpărătorilor: mirul stacte variază între trei şi cincizeci de denari livra, cel cultivat este cel mult unsprezece denari, mirul din Eritreea – pe care vînzătorii vor să-l dea drept arăbesc – şaisprezece, miezul celui trogloditic şaisprezece denari şi jumătate, iar mirul căruia i se spune parfumat, doisprezece.

Plinius – “Naturalis Historia”, Cartea XII, vol. III, pag. 32-36, Ed. Polirom 2002