Textul de mai jos este alcătuit din două scrisori trimise de Sfîntul Grigorie Teologul (330-390, prăznuit de Biserică la 27 Ianuarie) preotului Cledonios. În corpusul de scrisori ale sfîntului ele poartă numerele 101 şi 102. Traducerea îi aparţine prof. dr. Nicolae Cotos şi a fost publicată în Mitropolia Ardealului, anul II, nr. 3-4, martie-aprilie 1957, pag. 242-253. * Textul în limba originală, ellină, al acestor două scrisori, este editat, însoţit şi de o traducere în limba latină, în Cursus Patrologiae Completus, Series Graeca, Tom. XXXVII, accurante J. P. Migne, Paris 1862, sub titlul: Către presviterul Cledoniu împotriva lui Apollinarie: Scrisoarea I (col. 175—194) şi Scrisoarea II (col. 194—202). O ediţie mai nouă se găseşte în SC pag. 36-84.

Prea cinstitului şi de Dumnezeu preaiubitului frate şi împreună-presviter Cledoniu: bucurie în Domnul.

Grigorie

I. Aş voi să ştiu ce însemnează această poftă de înnoiri în sânul Bise­ricii, ca orişicui numai voieşte şi fiecărui trecător să-i fie permis a despărţi – cum zice Scriptura¹ – turma cea bine cîrmuită şi a o prăda prin apucături tîlhăreşti, sau mai degrabă, prin învăţături hoţeşti şi absurde. Căci dacă au şi avut vreo cauză, în privinţa credinţei, pentru care să ne poată con­damna cei ce se ridică acum împotrivă, apoi totuşi nu trebuia să îndrăz­nească unele ca acestea, fără să ne înştiinţeze deloc? Ci era de lipsă ca mai întîi să caute ori a convinge ori a se convinge — dacă însemnează ceva şi cuvîntul meu, ca al unuia ce se teme de Dumnezeu şi care a muncit mult pentru cuvîntul credinţei şi a fost folositor Bisericii —, şi atunci abia, dacă şi atunci, să înceapă a reforma; însă şi aşa aceşti îngîmfaţi nu pot să aibă nici o scuză. Dar după ce credinţa noastră s-a predicat atît în scris cît şi prin grai viu², în apropierea şi depărtarea cea mai mare, cu pericole şi fără pericole, cum se poate că unii săvîrşesc lucruri ca acestea, iar ceilalţi stau nemişcaţi?!

Şi nu e atît de nedemn, deşi destul de nedemn, faptul că aceşti oameni adapă sufletele mai simple cu învăţătura tor cea rea şi cu vorbe foarte ne­legiuite, ca faptul că lăţesc minciuni şi despre mine, că eu adică aş fi de aceeaşi părere cu ei şi aş cugeta la fel cu dînşii, învăluindu-şi astfel nada în metal scump, făcîndu-şi, sub acest pretext, voia lor, şi făcând din sin­ceritatea mea, în urma căreia îi priveam ca fraţi şi nu ca străini, zale pentru răutate; şi nu. numai atît: ci ei mai zic, după cum aud eu, că au fost pri­miţi chiar de acel sinod occidental³, de către care se condamnaseră mai îna­inte, ceea ce este foarte evident pentru toată lumea. Dar dacă aderenţii lui Apollinarie au fost primiţi, fie acum, fie mai înainte, să dovedească lucrul acesta, şi eu sînt mulţumit. Este doar evident că numai alăturîndu-se învă­ţăturii celei drepte, au putut fi primiţi; căci dacă au dobîndit ei aceasta, altfel nu poate să fie. Se arată doar pretutindeni, ori prin hotărîri sinodale, ori prin scrisori comunicatorice; căci aşa prevede legea sinoadelor. Iar dacă acestea nu sînt decît vorbe, şi o himeră iscodită de dînşii, din fantezie, şi spre a-şi cîştiga, prin autorităţi personale, încrederea mulţimii, atunci fă-i să se liniştească şi convinge-i.

Să nu înşele oamenii aceştia pe alţii, şi nici pe sine să nu se înşele, afirmînd că Omul Domnesc, cum zic ei, care însă se numeşte, mai bine, Domnul nostru şi Dumnezeu, este fără minte⁴. Căci noi nu despărţim omul de dumnezeire, ci pe unul şi acelaşi îl mărturisim şi-l învăţam, mai-nainte, ce-i drept, nu om, ci Dumnezeu şi Fiul unul născut mai-nainte de veci, ne­împreunat cu trup şi cu nimic din cele trupeşti; la sfîrşit însă şi om, luînd asupra Sa umanitatea pentru mîntuirea noastră: după corp a suferit, după dumnezeire însă n-a putut să pătimească; mărginit cu trupul, cu spiritul însă nemărginit; acelaşi şi pămîntesc şi ceresc, văzut şi înţeles, cuprins şi necuprins; ca prin El, om întreg şi Dumnezeu, să se restaureze întregul om căzut în păcat.

Cine nu crede că Sfînta Maria e Născătoare de Dumnezeu⁵, acela e afară de dumnezeire; iar de va zice cineva că Hristos a trecut prin Fecioară ca printr-un canal, şi nu va mărturisi că s-a format în ea atît în mod dumnezeesc cît şi omenesc deodată: dumnezeesc, pentru că s-a conceput fără bărbat, şi omenesc, pentru că s-a format după legea naşterii, acela este aşiş­derea ateu. De va zice cineva că omul s-a format, iar Dumnezeu s-a adăogat mai pe urmă este de condamnat. Căci asta nu însemnează naşterea lui Dum­nezeu, ci ferirea Lui de naştere. De va introduce cineva doi Fii, pe unul născut din Dumnezeu şi Tată, iar pe al doilea născut din mamă, acela să cadă din înfierea⁶ promisă celor dreptcredincioşi. Naturi⁷, cei drept, sînt două, Dumnezeu şi om, deoarece este suflet şi corp; dar totuşi nu sînt doi fii nici doi Dumnezei. Căci deloc nu sînt socotiţi doi oameni, cînd vorbeşte şi Pavel astfel despre omul cel dinăuntru şi cel dinafară⁸. Şi dacă e vorba să mă exprim pe scurt, atunci şi din una şi din alta se compune Mîntuitorul — fiindcă doar nu este acelaşi lucru ceea ce se poate vedea cu ceea ce este nevăzut, şi ceea ce nu e temporal cu ceea ce stă sub timp — dar el nu este şi unul şi altul. Nicidecum. Căci amândouă una sînt în această uniune⁹. Dumnezeu înomenindu-se şi omul îndumnezeindu-se, sau cum i-ai mai putea zice. Eu zic: şi una şi alta¹⁰ (cu privire la firea dumnezeiască a lui Hristos): cu Treimea stă lucrul tocmai invers, căci acolo este şi unul şi altul, ca să nu confundăm ipostasele; însă nu şi una şi alta, căci tustrele sînt una şi aceeaşi cu privire la dumnezeire.

Cel ce va zice că dumnezeirea s-a efectuat din graţie, ca într-un profet, şi nu s-a unit şi este unită după fiinţă, acela să fie lipsit de inspiraţie mai bună, ba mai degrabă (să fie) plin de una contrară. Cine nu se închină Celui răstignit, anatema să fie şi să se înşire între cei ce au omorît pe Dumnezeu. De va zice cineva că El a fost deplin pe urma faptelor Sale, şi abia după botez sau după învierea Sa din morţi s-a învrednicit de înfiere, aşa ca şi acei (zei), pe care grecii îi induc ca adaoşi, anatema să fie. Căci ceea ce a avut un început, sau are un curs, sau prosperează şi se desăvîrşeşte, nu este Dumnezeu, cu toate că şi acestea se pot zice despre El din cauza descoperirii pe-ncetul. Cel ce va zice că sfîntul corp s-a depus şi dum­nezeirea este goală de corp şi nu este cu trupul cel primit, atît acum cît şi la a doua venire, unul ca acela să nu vadă mărirea venirii Lui. Unde să fie acum trupul, dacă nu cu acea natură, de către care s-a primit? Căci doar nu s-a aşezat, potrivit închipuirilor nebune ale Manicheilor, în soare, ca să se venereze cu batjocură; ori s-a vărsat în aer şi s-a difuzat, aşa cum e felul sunetului, cum e mersul miresmelor şi cursul fulgerului, ce ţine atît de puţin? Dar unde să punem şi faptul că după înviere a fost pipăit¹¹, ori că odată are să fie văzut de către cei ce l-au străpuns? Căci dumnezeirea în sine este nevăzută. Însă eu cred, că El va veni cu trupul, aşa cum s-a arătat învăţăceilor Săi pe munte, aşa cum a mai dovedit-o¹² cînd dumnezeirea a întrecut ceea ce era carne. Precum acestea le spun pentru înlăturarea ocării alegoriei aşa şi acelea le scriu pentru îndreptarea înnoirii.

De va zice cineva că trupul lui Hristos s-a pogorît din cer, şi nu că este de aici de Ia noi, deşi mai presus de noi, să fie anatema. Căci acel: ,,Omul al doilea este din cer”¹⁴, şi: „precum este Cel ceresc, aşa sînt şi cei cereşti”,¹⁵ şi: „Nimeni nu se va sui la cer, decît cel ce s-a pogorît din cer, Fiul omului”¹⁶ şi altele de felul acesta, cîte credem, că se pot zice din cauza uniunii cu ceea ce este ceresc, precum şi acele cuvinte, că prin Hristos s-au făcut toate¹⁷, şi: „Să locuiască Hristos în inimile voastre”,¹⁸ nu se referă la Dumnezeu, care se poate vedea cu ochii, ci la cele ce se înţeleg cu spi­ritul”, bineînţeles aşa, ca fiind unite atît naturile, cît şi însuşirile lor, şi păstrîndu-se una pe alta, din cauza strînsei legături între ele.

De a nădăjduit cineva într-un om fără de minte, nebun este întru adevăr şi cu totul nevrednic de mîntuire. Căci ceea ce nu s-a primit, este nevindecat: iar ceea ce s-a unit cu Dumnezeu, aceea se mîntuieşte. Dacă a căzut Adam pe jumătate, atunci s-a înjumătăţit şi ceea ce s-a primit şi ceea ce a primit rnînturirea. Iar dacă a căzut întreg, atunci s-a unit cu întregul ce s-a născut şi totul se eliberează. Deci să nu invidieze ei completa noastră mîntuire şi să nu pună pe seama Mîntuitorului numai oasele, nervii şi figura omului.

Căci dacă omul a fost fără suflet — chiar şi aceasta o zic Arienii, ca să poată atribui lui Dumnezeu patima; dar ceea ce mişcă corpul nu poate să pătimească¹⁹. Dar dacă are suflet, de minte însă este lipsit, atunci cum (de se mai numeşte) om? Căci omul nu este o vietate fără minte. Şi e necesar ca numai specia, masca, să fie omenească, sufletul însă poate să fie de cal, de bou sau de alt dobitoc ce n-are minte? Ş-apoi aceasta e şi ceea ce are să se mîntuiască; iar eu m-am înşelat de către adevărul însuşi, ca unul ce mă fălesc şi mă înalţ singur, în vreme ce altul are parte de laudă. Iar dacă omul are minte şi nu e lipsit de ea, atunci să înceteze ei a fi într-adevăr fără de minte!

Însă ajunge, zic ei, dumnezeirea în locul minţii. Dar ce mă importă aceasta? Dumnezeirea numai cu trupul²⁰ singur nu este om, şi nici numai cu sufletul²¹ singur, dar nici cu amîndouă, căci lipseşte mintea²², care cu deosebire îl face pe om. De aceea pe om reţine-l întreg şi leagă de el dum­nezeirea, ca să-mi faci binefacerea deplină. Însă două deplinătăţi, vei zice, nu a putut cuprinde. Dar nu este aşa; afară doar dacă priveşti (lucrul) numai din punct de vedere omenesc. Căci un vas de o măsură nu va cuprinde două măsuri şi nici spaţiul unui singur corp două sau mai multe corpuri. De le consideri pe acestea însă ca pe nişte lucruri intelectuale şi necorpo­rale, atunci ia aminte, că eu, unul şi acelaşi, am cuprins şi sufletul şi ra­ţiunea şi mintea şi pe Duhul Sfînt, şi că înainte de mine, lumea aceasta care se compune adică din lucruri văzute şi nevăzute, l-a cuprins pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Căci aşa este natura celor intelectuale, că se amestecă în mod necorporal şi nedespărţit, atît întreolaltă cît şi cu corpuri, fiindcă şi de o singură ureche se pot cuprinde mai multe sunete, şi feţele mai multora se pot vedea simultan de aceiaşi ochi, şi de acelaşi miros se pot simţi mai multe miresme, aşa că nici simţurile nu se strîmtoresc între-olaltă şi nu se înlăturează, şi nilci lucrurile simţite nu se micşorează din pricina percepţiei.

Cum poate mintea omului sau îngerului, comparîndu-se cu dumne­zeirea, să se găsească perfectă, aşa ca una să fie nevoită a ceda la apariţia celeilalte, care ar fi mai mare? Căci doar nu se află deplină o sclipire oare­care, dacă se compară cu soarele, şi nici puţină umezeală, comparîndu-se cu fluviul, nu poate trece ca perfectă; să alegem pe cele mai mici, splen­doarea casei, umezeala pămîntului, şi aşa să se cuprindă cele mai mari şi mai perfecte. Căci să ne gîndim, cum vor cuprinde două perfecţiuni: casa, splendoarea şi pe soare, iar pămîntul şi umezeala şi fluviul? Căci, într-a­devăr, chestia e vrednică de multă cugetare. Sau lor le scapă din vedere că acelaşi (lucru, care în comparare cu una este deplin, comparîndu-se cu alta nu e deplin, aşa ca un dîmb în comparaţie cu un munte, şi un grăunte de muştar faţă de un fir de bob, sau cu alta din seminţele mai mari, deşi se zice că e cel mai mare între cei de aceeaşi specie cu el; iar, dacă voieşti, şi îngerul cu Dumnezeu şi omul cu îngerul?! Deplină este mintea şi are con­ducerea; nu simplu deplină, ci faţă de suflet şi de corp este ea deplină; lui Dumnezeu însă îi este servă şi supusă, n-are parte de conducere şi nici aceeaşi onoare. Doar şi Moise lui Faraon i-a fost dumnezeu²³, lui Dumnezeu însă sclav²⁴, precum este ştire în scris; şi stelele luminează noaptea, dar de la faţa soarelui se ascund, aşa că ziua nici nu se mai poate cunoaşte, ori de mai sînt; şi o faclă mică, lipindu-se de un rug mare, nici nu se stinge, nici nu luminează, nici nu se desparte, ci totul este rug, învingînd acela, care este mai superior.

Ci mintea noastră, se va zice, este osîndiită. Dar cum este corpul? Nu e osîndit? De aceea, ori caută de-l depărtează pe acesta din cauza păca­tului, ori adaug-o pe aceea din cauza mîntuirii. Dacă partea mai rea s-a primit, ca să se sfinţească prin încorporare, atunci oare nu se va primi partea mai bună ca să se sfinţească? Dacă lutul a dospit şi s-a făcut frămîntătură nouă²⁵, atunci tocmai icoana nu va dospi şi nu se va uni oare cu Dumnezeu, îndumnezeindu-se prin îndumnezeire? Dar să adăugăm şi faptul (următor): dacă mintea, ca aceea care a păcătuit şi e osîndită, înde­obşte s-a dispreţuit, apoi corpul, din aceeaşi cauză, s-a primit, iar mintea s-a omis; ca iertare pentru aceia, care greşesc, în privinţa minţii. Căci măr­turia lui Dumnezeu a dovedit că părerea ta nu se poate vindeca. Să spun un lucru mai mare? Drept că tu, dragul meu, — ca venerator al corpului, în vreme ce eu sînt venerator al omului — dispreţuieşti de aceea mintea mea, ca să împreunezi pe Dumnezeu cu corpul, ca şi cînd altfel nu e posibil să se împreuneze, şi pentru aceasta ridici un zid la mijloc²⁶. Dar raţiunea mea ce-i? Este ea a unui om neînţelept şi neînvăţat? Miintea se uneşte cu mintea şti printr-însa. ca prin ceea ce formează puntea între dumnezeire şi grosime²⁷, cu carnea.

Dar să vedem ce cauză a primirii umanităţii sau a întrupării [încarnaţiunii], cum zic înşişi, induc ei. Dacă zic ei, că întruparea [încarnaţiunea] s-a făcut, ca Dumnezeu, cel de altfel necuprins, să se cuprindă şi să petreacă între oameni, sub carne, ca sub un văl, atunci înşelătoare este această mască a lor şi această poveste făţarnică: ca să nu zic că în oarecare alt mod a fost posibil să pe­treacă între noi, precum o făcuse mai înainte, în rug de foc şi în chip ome­nesc. Iar dacă a primit Dumnezeu umanitatea, ca să ridice blăstămul pă­catului, sfinţind cele asemenea prin cele asemenea, atunci precum a avut lipsă de corp pentru corpul cel osîndit, şi de suflet pentru suflet, aşa a tre­buit să aibă lipsă de minte, care nu numai că a căzut în Adam, ci a fost şi aceea care s-a infectat întîi, cum zic medicii cu privire la morburi. Căci ceea ce a primit porunca, aceea nici nu a păzit-o, a cutezat s-o calce; ceea ce a călcat-o, aceea a avut şi cea mai mare lipsă de mîntuire; şi ceea ce a avut lipsă de mîntuire, aceea s-a şi primit; mintea aşadar s-a primit.

Aceasta deci s-a demonstrat, ori le este pe voie, ori nu, cu dovezi ne­cesare şi geometrice, cum zic ei înşişi. Tu însă faci tot aşa, ca şi cînd, vătămîndu-se ochiul şi piciorul unui om, i-ai tămădui piciorul, ochiul însă i l-ai lăsa nevindecat; sau, nezugrăvind pictorul ceva cum se cade, pictura a-i preface-o, peste pictor însă ai trece la ordinea zilei, ca peste unul care şi-a făcut datoria bine. Căci dacă dînşii, împiedecaţi prin aceste argumente, îşi iau refugiul la afirmarea că Dumnezeu, şi fără minte, poate să mîntuiască pe om, atunci să ştie că tot aşa a putut să mîntuiască şi fără corp, numai prin voinţă, precum pe toate celelalte le-a făcut şi le face în mod necorporal. Depărtează deci şi corpul odată cu mintea, ca să-ţi fie deplină nebunia. Dar se-nşală de literă, şi de aceea se refugiază la corp, necunoscînd obiceiul Scripturii. Noi le vom da învăţătură şi în această privinţă. Căci cum că Hristos se numeşte în Scriptură, în tot locul, om şi Fiul omului, la ce le-am mai spune-o acelora care o ştiu ?

Dacă se sprijinesc ei pe locul: „Cuvîntul s-a făcut carne şi s-a sălăş­luit între noi”,²⁸ şi rad, ca şi cismarii, pieile mai grase, cea mai bună parte din om, ca să încleie pe Dumnezeu cu corpul: apoi cred că e timpul să zică, că Dumnezeu este numai Dumnezeu al trupurilor şi nu şi al sufletelor,: fiindcă doar scris este: „Precum i-ai dat lui putere peste tot corpul”²⁹ şi: ,.La tine va veni tot corpul”,³⁰ şi: „Să binecuvinteze tot corpul numele cel sfînt al lui”³¹; astea înseamnă: tot omul; ori apoi să zică, că părinţii noştri au coborît la Egipt fără corpuri şi nevăzuţi, şi că numai singur su­fletul lui Iosif a fost pus la închisoare de Faraon, pentru că doar este scris : ,.La şaptezeci şi cinci de suflete s-au coborît în Egipt”,³² şi „Fierul stră­puns-a sufletul său”,³³ un lucru, care nu se poate fereca. Căci aceia care afirmă astfel de lucruri, nu ştiu că acestea se zic în mod sinecdochic, indicîndu-se printr-o parte întregul; precum zice Scriptura : şi „puii corbilor strigă către Dumnezeu”,³⁴ spre a arăta natura păsărilor, şi se induce Găinuşa, Luceafărul de seară, Arcturosul în locul tuturor stelelor şi al Provi­denţei pentru ele.

Mai vine apoi, că iubirea lui Dumnezeu pentru noi nu s-ar fi putut do­vedi altfel, decît prin aceea, că s-a luat aminte la carne, şi că pentru noi s-a pogorît pînă la partea cea mai joasă. Căci tot omul cu mintea-ntreagă va mărturisi că trupul este mai prejos în preţ decît sufletul. Locul: „Cuvîntul s-a făcut trup”,³⁵ deci are, cred eu, acelaşi înţeles ca şi zicerea, că „păcat” s-a făcut pe sine şi „blestem”³⁶; nu pentru că Dumnezeu s-a prefăcut în aceasta — cum se poate?, — ci pentru că, luînd aceasta asupra Sa, a ri­dicat păcatele noastre şi bolile noastre le-a purtat. Cu acestea, socot că am vorbit destul deocamdată,, fiindcă sînt sigure, clare şi se pot înţelege uşor şi de cei mulţi. Căci nu ca să facem lucru de logograf le scriem acestea, ci ca să punem stavilă rătăcirii şi fraudei; un tratat mai deplin despre acestea, dacă va părea de lipsă, vom da mai tîrziu.

Şi ceea ce e mai greu decît acestea şi nu se poate trece cu vederea: O de s-ar exclude „cei ce vă răzvrătesc”³⁷ şi introduc un al doilea iudaism şi o a doua tăiere-împrejur şi un al doilea rînd de jertfe; căci dacă această afirmaţie a lor este adevărată, atunci ce piedecă mai este, ca Hristos, pentru înfrîngerea aceloraşi lucruri, să se nască de-a doua oară şi iarăşi să se tră­deze de Iuda, să se răstignească, să se înmormînteze şi să învie, ca să se împlinească aceeaşi serie întreagă, ca şi acea mişcare a corpurilor cereşti, care după învîrtirea cercuală a grecilor, învîrte aceleaşi stele împrejur? Căci ce soartă fatală să fi fost aceasta că din cele întîmplate atunci, una se face, alta se omite? Acest lucru să-l arate aceşti înţelepţi, şi care se laudă cu mulţimea cărţilor.

Dumnealor, îngîmfaţi din pricina acelei cărţi despre Treime, răstoarnă asupra noastră mincinoasa acuză că nu am fi sănătoşi în privinţa credinţei, şi ademenesc şi pe mai mulţi de-i înşeală; dar trebuie neapărat să se ştie că Apollinarie, deşi a dat Duhului Sfînt numele de dumnezeire, totuşi pu­terea dumnezeirii nu a păzit-o. Căci constituirea Treimii din mare, mai mare şi cel mai mare, adică din Duhul Sfînt, din Fiul şi din Tatăl, aşa ca şi din sclipire, rază şi soare — o învăţătură scrisă răzvedit în cărţile aceluia — formează o scară a dumnezeirii, care nu se suie în cer, ci pogoară din cer. Noi însă, ce-i drept, cunoaştem pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh; dar nu ca nişte nume goale, ce scot în relief neegalitatea în dumnezeiri şi puteri, ci precum una şi aceeaşi numire, aşa şi una şi aceeaşi natură, fiinţă şi putere a dumnezeirii.

Dacă socoteşte cineva că cele spuse (de noi) sînt adevărate, însă ne in­criminează comunitatea cu ereticii, să arate că aceasta e în realitate una din însuşirile noastre; şi atunci ori vom convinge, ori vom ceda. Dar înainte de a judeca nu este cazul să faci înnoiri nici în privinţa unui lucru oricît de neînsemnat, necum să faci un lucru atît de mare şi în privinţa unor lu­cruri atît de vajnice! Cît despre noi, acestea le-am mărturisit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, şi le şi mărturisim. Şi nici că aş fi scris acestea, crede-mă, dacă nu vedeam Biserica despărţindu-se şi despicîndu-se, atît din pricina altor iscodiri monstruoase, cît şi prin acest sinedriu, de acum, al deşertăciunii. Iar cel ce din oarecare interese, ori din frică de oameni, ori de pe urma unor temeri absurde, sau pentru lipsa de păstor şi conducător, ori, în fine, pentru că găseşte bucurie în lucrări străine şi neobicinuite şi este gata la orice înnoire, ne dispreţuieşte, cu toate că spunem acestea, ne dispreţuieşte pe noi ca pe nişte oameni de nici o valoare, către unii ca aceia însă aleargă cu braţele deschise, acela desparte trupul cel frumos al Bi­sericii, acela însuşi îşi va purta pedeapsa, oricine va fi el, şi în ziua jude­căţii îşi va da seama înaintea lui Dumnezeu. Iar dacă cărţile acelea mari, şi psaltirea cea nouă şi cîntecele acelea, contrare lui David, şi graţia cîntărilor, se numesc al! treilea testament: atunci să ştie că şi noi facem psalmi şi multe scriem şi spunem în versuri. Pare, deci, că şi noi avem Duhul lui Dumnezeu; căci un dar al Duhului Sfînt este acesta şi nu o înnoire ome­nească. Voiesc ca tu să mărturiseşti acestea înaintea celor mulţi, ca să nu avem greutate, ca şi cînd am trece cu vederea un rău ca acesta şi să nu facem, prin comoditatea noastră, ca să se lăţească şi întărească o învăţătură rea şi primejdioasă.

II. Fiindcă mulţi se-ndreaptă către pietatea ta, cerînd o învăţătură de­plină şi precisă în privinţa credinţei, cu dragoste m-ai rugat pentru o scurtă formulare şi o regulă a părerii mele; drept aceea îţi scriu pietăţii tale, că eu, — ceea ce ştiai şi înaintea epistolei mele —, nici n-am pus şi nici nu pot să pun nimic mai presus de credinţa niceeană, care s-a editat de Sfinţii Părinţi adunaţi acolo pentru împăcarea ereziei ariane, ci de credinţa aceea suntem, prin graţia lui Dumnezeu, şi vom şi fi, explicînd numai cele ce nu s-au zis în mod complet despre Sfîntul Duh, (fiindcă această întrebare, pe atunci, încă nu era stîrnită), explicînd anume că trebuie de ştiut că de o dumnezeire este Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfînt, cunoscîndu-l şi pe Duhul ca Dumnezeu. Pe aceia deci care cugetă şi învaţă astfel, să-i aibi soţi, cum îi am eu; de aceia însă care fac altfel fereşte-te şi ţine-i de străini lui Dum­nezeu şi Bisericii universale. Dar fiindcă şi în privinţa înomenirii sau în­trupării se agită oarecare chestie, apoi hotăreşte-le-o despre mine şi aceasta, anume că eu pe Fiul lui Dumnezeu cel născut din Tatăl, şi mai apoi din Sfînta Fecioară Maria, îl cred unul şi nu numesc doi, ci pe unul şi acelaşi îl ador, în neîmpărţită dumnezeire şi cinste. Iar cine nu se va fi conformat acestora, ori acum, ori mai târziu, acela îşi va da seama înaintea lui Dumnezeu în ziua judecăţii.

Cele ce observăm şi spunem noi împotriva nebunei lor păreri despre mine sînt pe scurt următoarele: ei înşişi aproape şi pătimesc ceea ce dog­matizează, circumcizîndu-şi mintea din cauza nebuniei. Ca să nu mă acuze că credinţa lui Vitalie, a acelui bărbat atît de plăcut mie, pe care acesta, rugat de episcopul Romei Damas, a expus-o în scris, mai înainte am găsit-o bună şi am primit-o, acum însă am respins-o, voiesc să vorbesc puţine şi despre acest caz. Căci aceştia, prin dispute despre cele nespuse, ţinute cu învăţăceii lor, ca şi maniheii cu aceia pe care îi numesc aleşi, descoperindu-şi toată boala, abia mai conced Mîntuitorului şi corpul. Dar cînd se strîmtoresc şi se conving de sentinţele universale despre întrupare, pe care le dă Scriptura, atunci, ce-i drept, mărturisesc discuţiunile pioase, dar pur­ced nelegiuit faţă de minte, zicînd, într-adevăr, că omul nu este fără suflet, nici fără raţiune, nici fără minte şi nici nedesăvîrşit; punînd însă de altfel dumnezeirea în locul sufletului³⁸, raţiunii³⁹ şi minţii⁴⁰, ca şi cînd numai sin­gură ea s-ar fi împreunat cu carnea şi nu şi cele omeneşti, ale noastre; deşi acea curăţenie de păcate este mai măreaţă decît cele ale noastre şi este ceea ce ne mîntuie de afecţiunile noastre cele păcătoase.

Aşa şi acel: „Iar noi avem mintea lui Hristos”,⁴¹ ei îl explică rău şi foarte nebuneşte, zicînd, că mintea lui Hristos este dumnezeirea, nu ca noi, care sîntem de părerea că cei ce şi-au curăţit mintea lor prin imitarea acelei minţi, pe care Mîntuitorul a primit-o pentru noi, şi şi-o pun, pe cît e posibil, în armonie cu aceea, sînt aceia despre care se zice că nu au mintea lui Hristos, aşa precum şi despre cei ce îşi ţin corpul aspru s-ar putea afirma că au corpul lui Hristos, şi sînt părtaşii Lui; şi: ,,Precum au purtat chipul celui pămîntesc, aşa, zic, vom purta şi chipul celui ceresc”⁴². Tot astfel este pentru ei omul şi perfect, nu fiindcă a fost încercat — prin toate afară de păcat, ci fiindcă se învaţă că el este o amestecătură din Dumnezeu şi carne, căci ce este mai deplin decît aceasta, zic ei.

Acelaşi păcat îl fac ei şi în privinţa cuvîntului ἐνανθρώπησις⁴³, explicînd pe acel ένανθρώπησεν⁴⁴ nu că Hristos a fost în om, în care s-a îmbrăcat, după cum s-a zis: Căci el ştia, ce este în om⁴⁵, ci ei zic şi învaţă că aceasta nu însemnează alta decît: a avut relaţii cu oamenii şi a petrecut între ei, provocîndu-se la cuvintele: După aceasta s-a arătat pe pămînt şi a petrecut între oameni⁴⁶. Dar ce mai ai de combătut? Cei ce depărtează omul şi chipul lui intern, curăţă cele dinafară ale noastre numai pentru această mască nouă şi faţa cea vizibilă, luptînd contra sa însuşi întru atîta încît din pri­cina cărnii expun şi celelalte într-un mod cras şi trupesc — de aici vine acest al doilea Iudaism şi acea voluptate delirică de paradis, ce are să ţie o mie de ani, şi aproape şi afirmaţia că noi după un lucru îl vom primi pe tot acelaşi lucru —; dar ei induc mai degrabă părelnicia cărnii decît realitatea ei, ca a uneia ce n-a pătimit nimic din ale noastre, afară de cele ce sînt libere de păcat; pentru întărirea acestei învăţături se folosesc şi de o spusă apos­tolică, pe care însă nici n-o înţeleg şi nici n-o pronunţă apostoliceşte, anume cuvintele⁴⁷ că Mîntuitorul s-a făcut asemenea oamenilor şi s-a aflat la chip ca omul, ca şi cînd prin aceste cuvinte nu s-ar vădi figura (lui) omenească, ci numai o arătare înşelătoare şi numai o părere.

Dacă deci aceste cuvinte, înţelese bine, corespund pietăţii, rău expli­cate însă, sînt nepioase, atunci ce mirare este, dacă şi eu luam cuvintele lui Vitalie în înţeles bun, fiindcă aşa mă încredinţa voinţa, în vreme ce alţii turbau împotriva sensului lor, cum ieşia din scris. Aceasta, mi se pare, a fost cauza că şi Damas, informat după aceea mai bine, şi aflînd totodată că ei ţin la explicările lor de mai-nainte, i-a excomunicat şi documentul cre­dinţei lor l-a nimicit prin anatematism: suportînd cu greutate acea fraudă, în care căzuse de pe urma simplităţii sale.

Convinşi deci pînă la evidenţă despre aceasta, să nu se umplă de in­dignare, ci să se roşească de ruşine; să nu mă împresoare cu minciuni, ci să se umilească şi să şteargă de pe porţile lor acea mare şi miraculoasă vestire şi inscripţie falsă a Ortodoxiei, care pe cei ce vin îi întîmpină cu în­trebarea şi deosebirea că trebuie a adora nu pe omul purtător de Dumnezeu, ci pe Dumnezeul purtător de trup. Ce poate fi mai prost decît aceasta, măcar că se mîndresc atît de mult noii vestitori ai adevărului. Că au oarecare plă­cere sofistică pentru repeziciunea opunerii şi jocul cuvintelor, care face bucurie celor neexperţi; dar nimic nu e mai ridicul, mai prost şi mai neso­cotit. Căci dacă ai schimba pentru Dumnezeu cuvîntul ἄνθρωπος⁴⁸ cu σάρξ⁴⁹ — cea dintîi ne place nouă, iar cea de a doua lor —, ş-apoi te-ai folosi de această mare opunere şi cunoştinţă de Dumnezeu ce s-ar întîmpla? Decît că n-avem sa ne închinăm cărnii purtătoare de Dumnezeu, ci lui Dumnezeu celui purtător de om. Om, ce utopie! Învăţătura cea ascunsă, cea de după Hristos, ne-o vestesc ei astăzi. Într-adevăr, trebuie să plîngi. Căci dacă a început credinţa abia cu treizeci de ani în urmă, în vreme ce de la arătarea lui Hristos au trecut acum aproape patru sute de ani, apoi zadarnică a fost Evanghelia noastră în decursul timpului acestuia, deşartă şi credinţa noa­stră, în zadar au suferit martirii martiriile lor, în zadar stau şi în fruntea poporului prepoziţi atît de însemnaţi, şi tot darul este al poeziei şi nu al credinţei.

Şi acum, cine nu va admira erudiţia dumnealor, care despart desluşit cele ale lui Hristos; cuvintele: s-a născut, a fost ispitit, a flămînzit, a însetoşat, a fost obosit, a dormit le atribuie părţii omeneşti; iar că a fost preamărit de îngeri, că a biruit pe ispititor, că a săturat poporul în pustie şi într-un aşa mod, apoi că a umblat pe mare, pun ei pe seama dumnezeirii; asemenea şi acel: „Unde aţi pus pe Lazăr?”⁵⁰ este omenesc, zic ei, iar că a strigat: „Lazăre, vino afară”⁵¹ şi l-a înviat, mort de patru zile, pun ei mai presus de noi; şi faptul că a fost în agonie, s-a răstignit şi s-a înmormîntat, se referă numai la învelişul extern, iar că a avut încredere în sine şi curaj, că a înviat şi s-a înălţat, se referă la comoara cea dinăuntru. Şi apoi totuşi ne acuză pe noi, ca pe unii care introducem două naturi deosebite ce se luptă înteolaltă şi împărţim măreaţa şi minunata unitate. După dreptate însă ar fi ca ori să nu facă cele ce acuză, ori să nu acuze cele ce fac; să se hotă­rască a-şi urma numai sieşi şi să nu afirme deodată şi părerile sale proprii şi pe cele ale adversarilor lor. Atît de mare este prostia lor; ea luptă atît împotriva sa însăşi cît şi în contra adevărului; se opun sieşi, şi totuşi nici nu înţeleg, nici nu se ruşinează.

De socoteşte cineva că noi scriem sau spunem acestea de bună voie şi cu plăcere, şi nu mai vîrtos siliţi fiind, şi de zice că disfătuim şi împiedecăm unirea, şi nu ne sîrguim cu cea mai mare rîvnă pentru ea, să ştie că rău cu­getă, şi că nu avem deloc drept scop pofta noastră personală, noi, în a cărui ochi nimic nu stă şii nici nu a stat vreodată mai presus decît pacea; ba toc­mai ceea ce fac şi vorbesc aceia, pripiţi ca nişte tineri, sînt volnice să de­părteze de pretutindeni unirea.

¹ Ps. 79, 13.

² αγράφως.

³ Nichephoros zice în cartea XI, c. 12, că auzind episcopul Romei, Damasus, şi cel al Alexandriei, Petru, despre lăţirea ereziei lui Apollinarie, au ţinut un sinod la Roma, în care au hotărît, că acea erezie este străină şi departe de Biserica universală. Deoarece Nichephoros vorbeşte aici multe despre Apollinarie şi deslipirea Iui de credinţă, se vede că Nichephoros se gîndeşte la acest sinod, despre care e vorba, în locul respectiv, la Sf. Grigorie (Migne : notă la locul respectiv).

⁴ νούς, lat. mens.

⁵ θεοτόκος, lat. Deipara.

⁶ Efes. 1, 5.

⁷ φύσεις, naturae.

⁸ 1 Cor. 15, 45.

⁹ σύγκρασις, conexio.

¹⁰ adică succesiv.

¹¹ Ioan 20, 27.

¹² Mat. 17, 2.

¹³ –

¹⁴ 1Cor. 15, 47.

¹⁵ Ibid. 48.

¹⁶ Ioan 3,13.

¹⁷ Ioan 1, 3.

¹⁸ Efes. 3, 17.

¹⁹ Această propoziţiune pare să fie un anacolut.

²⁰ σάρξ.

²¹ ψυχή.

²² νούς.

²³ II Moise 7, 1.

²⁴ Ios. 1, 15.

²⁵ I Cor. 5, 7.

²⁶ Efes. 2, 14.

²⁷ παχύτης.

²⁸ Ioan 1, 14.

²⁹ Ioan 17, 2.

³⁰ Ps. 64, 3.

³¹ Ps. 144, 21.

³² Faptele Ap. 7, 14.

³³ Ps. 104, 18.

³⁴ Ps. 146, 9.

³⁵ Ioan 1, 14.

³⁶ II Cor. 5, 21.

³⁷ Gal. 5, 13.

³⁸ ψυχή.

³⁹ λόγος.

⁴⁰ νούς.

⁴¹ I Cor. 2, 16.

⁴² I Cor. 15, 49.

⁴³ Înomenire.

⁴⁴ S-a înomenit.

⁴⁵ Ioan 2, 25.

⁴⁶ Baruch 3, 38.

⁴⁷ Filipeni 2, 7.

⁴⁸ Om.

⁴⁹ Carne.

⁵⁰ Ioan 11, 34.

⁵¹ Ibid. 43.

Text preluat de pe pagina dedicată Sfîntului Grigorie de Nazianz.