Comentariu teologic al lui Nicholas Pantelopoulos (Canada)

Da, într-adevăr, mai-marii vor rugăciunile noastre, dar se descurcă de minune fără opiniile noastre. De fapt, nu au nevoie nici de opiniile vreunuia dintre ierarhi, deoarece noul sistem sinodal e bazat pe reprezentarea de tip partid. Orice episcop al unei Biserici locale care îndrăzneşte să voteze împotriva unei declaraţii sau cere să facă un amendament va sfîrşi pe băncile din spate, invitat să se retragă sau chiar dat afară din “partid”, va fi lăsat singur. Ierarhii invitaţi sînt un grup select, al unui club de elite, care în mod evident vor ţine viitorul unităţii ortodocşilor într-o mînă, şi viitorul apartenenţei lor la club în cealaltă.

Ca să fiu mai bine înţeles de ce sînt cinic asupra acestui sinod, documentele pregătite – care le-au luat 50 de ani (!!!) de alcătuiri, cu negocieri cu uşile închise, adăugînd şi scoţînd texte – sînt cele mai slabe documente de doctrină care s-au alcătuit vreodată în istoria Sinoadelor. Orice absolvent de teologie poate să facă comparaţie, de exemplu, între declaraţiile de la Calhidon şi aceste texte, care arată de parcă ar fi fost concepute de avocaţi sau notari, iar nu de către nişte teologi veritabili. Textele sînt departe de orice abordare doxologică şi exprimă cu atît mai puţin cugetul şi conştiinţa Bisericilor locale. De fapt, cei mai mulţi dintre episcopi nici nu le-au văzut vreodată înainte de luna Ianuarie 2016.

Cu privirie la natura acestor documente, sînt în mod evident scrise pentru lumea laică, secularizată, şi pentru puterile mondiale. Sînt ca nişte cvasi-declaraţii despre cine sîntem şi cu ce ne ocupăm. Nu sînt documente dogmatice care proslăvesc Sfînta Treime. Ca să spunem adevărul, ele nu sînt destinate credincioşilor, ci celor din afara Bisericii, care nu îi înţeleg limbajul. Se va ocupa acest sinod de probleme reale? Răspunsul este NU. Toate chestiunile eclesiologice ale Bisericii au fost date deoparte, iar aceasta după 50 de ani de pregătiri pre-sinodale, întîlniri şi conferinţe irosite!!! Mai exact, aceste documente nu diferă în nici un fel de tipologia celor alcătuite pentru a fi folosite ca declaraţii comune în dialogurile bi-laterale cu alte confesiuni. Sînt documente pline de însăilări diplomatice care dezvăluie compromisuri, nu o credinţă comună. Aceste documente sinodale arată cît de dezbinaţi sîntem.

Ce a mai rămas, de vreme ce eclesiologia este nodul gordian contemporan pe care nimeni nu vrea să-l desfacă? Precizări (despre post şi căsătorie) şi relaţiile cu lumea occidentală (adică cu celelalte confesiuni)… Documentul cu precizări nu merită nici măcar hîrtia pe care este scris. Citindu-l, am simţit că am pierdut un timp preţios din propria mea viaţă. Nu adaugă nimic nou, drept care naşte întrebarea de ce se mai pierde vremea cu aceste chestiuni. Probabil fiindcă temele de discuţie sînt din anii 50 şi 60, dar azi nu-şi au rostul. Avem o bogată tradiţie de acrivie/scumpătate şi iconomie/îngăduinţă, şi fiecare face ceea ce poate cu binecuvîntarea ierarhului, a clerului şi a Bisericii locale. Menţionarea sau osîndirea altor forme de căsătorie, care nu sînt acceptate în Biserică, este fără sens. Canoanele nu s-au dat pentru cei din afara Bisericii, ci pentru membrii ei. A le spune necredincioşilor că nunta este o unire între un bărbat şi o femeie e nu doar redundant, ci ridicol. [N. n.: Redundant e doar din punctul de vedere al dogmaticii, pe cînd din punct de vedere socio-politic este un imperativ.]

Cît despre documentul despre relaţiile cu alte culte creştine, în acesta precizia şi claritatea au fost înlocuite cu corectitudinea politică. Principala grijă este să nu jignească şi ea se poate interpreta în două feluri:

a) “Noi sîntem una, dar ne sînteţi simpatici şi vrem să stăm de vorbă. Vreţi să stăm de vorbă?” sau

b) Există o Biserică abstractă, aproape platonică, a cărei “natură ontologică” (de unde au scos acest termen, de vreme ce el nu există în analele sinoadelor ecumenice sau în bibliografia dogmatică?) este să fie indivizibilă, şi noi, ortodocşii, aparţinem ei, şi recunoaştem apartenenţa la ea şi a celorlalţi, chiar dacă nu sîntem în comuniune cu ei”. Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă ar fi membră a unei idei abstracte, sau o Biserică mistică.

Şi atunci mă întreb:
1. Cînd am devenit platonici?
2. Cînd mai exact am îmbrăţişat eclesiologia “teoriei ramurilor”? şi
3. Această teologumenă a teologiei baptismale – între multe altele cu care teologii noştri academici vin să tulbure pe ortodocşi din vreme în vreme – a fost vreodată ratificată de către Biserică?”

8 aprilie 2016

*

Comentariu teologic al monahului Filotheu Bălan

Asumarea şi folosirea, impusă silit, a titulaturii de “Sfînt şi Mare Sinod” unei adunări eclesiale care încă nu a avut loc este tot una cu a transfera o autoritate de tip papal asupra unei întruniri organizate în numele întregii Biserici. Este schimbarea de paradigmă sub paravanul căreia orice abatere de la Ortodoxie ar deveni “sfîntă” şi “mare”. Nici măcar n-a avut loc şi deja e “SFÎNT”?! Sfinţenia este o stare de fapt recunoscută de către întreaga Biserică unei Taine, unei persoane, unui sinod, unui loc, unui lucru, unei situaţii prin care DEJA Dumnezeu Duhul Sfînt şi-a manifestat lucrarea de sfinţire şi de binecuvîntare. Dar dacă acest sinod nu a avut loc, cum poate fi el sfînt? Trufia şi smerenia nu pot coexista.

Este aşadar vorba de o nouă erezie – infailibilitatea sinodală. A afirma că va fi sfînt şi mare este totuna cu a te pune în locul lui Dumnezeu, la fel ca papa.

Cînd vrăjmaşul a văzut că puterea Ortodoxiei stă în sinodalitate şi, cîtă vreme Bisericile locale se vor supune principiului sobornicesc sinodal, ereziile şi rătăcirile de orice fel nu pot intra şi pot fi uşor dezrădăcinate acolo unde au apărut, atunci a găsit două căi extrem de puternice pentru a distruge sobornicitatea Ortodoxiei:

 1 împiedicarea sinoadelor pan-ortodoxe; cîtă vreme ele nu au loc, problemele ortodocşilor nu pot căpăta dezlegare prin supunerea faţă de cugetul patristic al Bisericii Soborniceşti; într-o sută de ani, au avut loc doar două sinoade pan-ortodoxe, dintre care unul a fost organizat de către Stalin, prigonitorul Bisericii şi al Creştinismului, iar celălalt a fost mai mult formal.

2 crearea unui nou model de sobornicitate, care, punîndu-se pe sine mai presus de Sinoadele Ecumenice şi locale acceptate universal (deoarece nici unul dintre ele nu s-a auto-intitulat nici “sfînt”, nici “mare”), să surpe însuşi fundamentul credinţei mărturisit în Crez: Una, Sfîntă, Sobornicească (universală), Apostolică Biserică. Dezideratul unui aşa-numit „Mare şi Sfânt” sinod pan-ortodox nu aparţine lumii ortodoxe, ci masoneriei, care de aproape 100 de ani, în elanul său „umanist” (adică ateism umano-idolatru) a distrus unitatea liturgică ortodoxă, ca să aducă toate bisericile locale în ascultare faţă de dezideratele masonice şi a desfiinţa, în cele din urmă, ortodoxia. Să nu le ajute lor Dumnezeu!

În consecinţă, fără sobornicitatea sinodală (pe care o avea cîndva fiecare sat românesc în sfatul bătrînilor) şi prin crearea unei noi sinodalităţi, ceea ce se urmăreşte este surparea Ortodoxiei. Sinodul de luna viitoare deja funcţionează sub auspiciile unui nou tip de organizare, necunoscută Bisericii Apostolice şi Patristice, care-şi propune să Îl forţeze pe Dumnezeu să lucreze doar prin reprezentanţi.

Mai de folos ar fi fost traducerea şi publicarea actelor Sinoadelor Ecumenice (se păstrează documentele integrale a 5 din cele 7 Sinoade Ecumenice ale primului mileniu), cu discuţiile şi dezbaterile lor, cu textele patristice şi contribuţiile celor prezenţi. S-ar fi văzut că la aceste Sfinte Sinoade au participat nu doar episcopi, ci şi preoţi, diaconi, monahi şi mireni, că dintre aceştia din urmă unii au fost vase alese ale Duhului Sfînt şi au avut contribuţii majore, s-ar fi înţeles sobornicitatea lucrării lui Dumnezeu prin oameni.

Am toată încrederea că, dacă ne vom ruga, Dumnezeu va face de ruşine planurile vrăjmaşilor Bisericii Sale. Hristos a înviat!