Întruparea lui Dumnezeu – întrupare ipostatică

[…] “Fireşte, eu nu gândesc întruparea ca fiind pe plan „energetic”. Ar fi fost din partea mea o cădere fie în nestorianism, fie, şi mai rău, în perspectiva „metafizică” a Orientului necreştin. Eu „mărturisesc pe Iisus Hristos venit în trup”, adică tocmai întruparea „ipostatică”. Însă totdeauna vreau să subliniez că Hristos este cu adevărat om „de-o-esenţă” cu noi, în virtutea cărui fapt pilda Lui ni se impune întru toate. Dacă subliniem „radicala” deosebire între Hristos şi noi, ceilalţi oameni, atunci nu văd putinţa de a înfăptui antropologia noastră creştină. Bineînţeles, nici pentru o clipă nu uit de „radicala” deosebire între Hristos şi noi, căci noi toţi sântem ipostase zidite, dară El – Dumnezeu fără-de-început. Însă întruparea ipostatică a lui Dumnezeu-Cuvântul ne pune în faţa unui tablou uimitor: pe de-o parte, cu adevărat, din clipa „primirii” s’a şi săvârşit „îndumnezeirea”; pe de altă parte, în Sfânta Scriptură sânt nu puţine texte care îl arată pe Hristos „ocolind” „îndumnezeirea de sine”. Şi în întrupare lucrează Duhul Sfânt. (Duhul Sfânt se va pogorî preste Tine, pentru aceea şi sfântul ce se va naşte din Tine Fiul lui Dumnezeu se va chema), şi în înviere (Dumnezeu Carele au înviat pre El din morţi şi au dat Lui slavă), şi multe texte asemenea. Tot aşa şi cuvintele lui Hristos însuşi pentru Sine: „De mărturisesc Eu pentru Sinemi, mărturia Mea nu este adevărată. Altul este Carele dă mărturie pentru Mine…”. Iertaţi, mi-am îngăduit să vă pun înainte aceste texte, nicidecum pentru că îmi scapă din vedere incomparabil mai adânca voastră cunoaştere a Scripturilor, ci pentru a vă da putinţa, în evaluarea mea, să vedeţi mai exact linia gândirii mele.

Îmi pun chiar întrebarea: în Liturghie, oare nu de aceea noi nu socotim cuvintele lui Hristos: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu…” şi „Beţi dintru acesta toţi…”, drept cuvinte de instituire a tainei, ci adresăm epicleza noastră rugătoare către Tatăl, pentru a preschimba tainele înainte-puse prin Duhul Sfânt, spre a ocoli „îndumnezeirea de sine” a lui Hristos?

Iată în ce sens mi se pare importantă aceasta: dacă Hristos întru totul S’a asemănat nouă, şi atât de stăruitor sublinia că El este Fiul Omului, atunci numele „Fiul Omului” nu ni s’ar cuveni a-l înţelege nu numai ca nume propriu lui Hristos, ci şi comun nouă, oamenilor? Îmi amintesc că, într’o vreme, eram într’o intensă luptă lăuntrică cu Dumnezeu; mă înfricoşam de osânda lui Dumnezeu; gândul meu era mai mult sau mai puţin astfel: „Dacă eu sânt atât de neputincios, cu firea mea de Tine zidită, încât, în pofida încordării puterilor întregii mele fiinţe, nu pot rămâne în dragostea Ta, atunci Tu cum o să mă judeci? Cine eşti Tu, şi cine sânt eu? Şi oare dreaptă este judecata, dacă nu sânt identice condiţiile vieţii – şi ale Judecătorului, şi ale celui judecat? Ca să mă judeci, şi Tu trebuie să Te supui aceloraşi condiţii cu care eu sânt îngrădit, altminteri judecata Ta va fi «judecată nedreaptă». Tu eşti prea măreţ; Tu nu ai dreptul să mă judeci”. Odată, după o astfel de rugăciune îndrăzneaţă, am primit răspuns în inimă: „Nu Dumnezeu te va judeca, ci Omul”. Şi atunci întru cu totul altă lumină mi s’au înfăţişat cuvintele lui Hristos: „…Tatăl nu judecă pre nimenea, ci toată judecata o au dat Fiului… şi stăpânire au dat Lui, şi judecată să facă, pentru că Fiul Omului este”, Care, fiindu-mi întru totul asemenea şi de-o-esenţă, a fost supus nu numai aceloraşi condiţii de viaţă ca mine, ci şi mai mult, încât nici un om de pe pământ, de-a lungul întregii istorii, nu poate să-I spună că El, Hristos, ar fi trăit în condiţii mai bune decât cei pe care-i va judeca. Aşadar nimeni dintre noi nu are temei a se „îndreptăţi” cu neputinţa firii omeneşti. De aici şi porunca „a fi desăvârşiţi precum şi Tatăl Ceresc desăvârşit este”, a fost dată nu doar într’un sens pedagogic, „îndrumător”, ci şi în sensul adânc, literal, adică drept indiciu al putinţei de a înfăptui o astfel de „sarcină”; putinţă dovedită de însuşi Omul-Hristos. îndumnezeirea Maicii Domnului, personal o înţeleg ca desăvârşita asemănare cu Hristos, până la a fi de-o-potrivă cu El, nu însă în planul firii Dumnezeieşti, ci doar a celei omeneşti. Dar Omul-Hristos „a şezut de-a dreapta Tatălui”, adică a atins desăvârşirea pe care El ne-a poruncit-o – „precum Tatăl Cel Ceresc”.

[…] Mi se pare foarte important a lămuri în ce va consta nestrămutata şi neschimbata veşnică diferenţă între Dumnezeu şi făptură. Acea aşa-zisă „distanţă ontologică” se raportează la esenţa Dumnezeirii. Dar dragostea lui Dumnezeu către om, înfăţişată în întrupare, ne descoperă planul Făcătorului de a face omul părtaş Dumnezeieştii slave, în plinătatea ei cea fără de început.

Aşa şi Sfîntul Simeon Noul Teolog spune în Imnul al 34- lea că Stăpânul nu socoteşte lucru nevrednic de Sine a vedea pe robi deopotrivă cu Sine, ba se şi bucură de aceasta.

25-26 Mai 1958

PS. Iunie 1958
Iertare, gândindu-mă să continui scrisoarea mea, nu am trimis-o până azi.
…Neajunsul culturii teologice în vremea noastră poate duce la o şi mai mare pierdere în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu decât cea de pe vremile sfinţilor noştri Părinţi. În aceasta urmez deplin opiniei voastre, însumi conştientizându-mă, pe deasupra, ca lipsit de o astfel de cultură. Din nefericire, nu arareori în istoria Bisericii noastre observăm o oarecare „ignoranţă” a acestui moment în conştiinţa nu numai a preoţimii, ci şi a celor mai presus de ei. Între altele, „ignoranţa” însăşi este legată şi de faptul că o adevărată „experienţă dogmatică” dată de sus – adică atunci când actul sau starea duhovnicească ascetică se contopeşte cu „cunoaşterea” sau cu viziunea dogmatică – nu este atinsă cu singurele puteri sau dorinţe omeneşti. Astfel încât, în cele mai multe cazuri, nici „sfinţenia”, nici „înţelepciunea” nu le aflăm îndeajuns la slujitorii Bisericii…

Cu dragoste şi dăruire,
arhimandrit Sofronie”

Arhim. Sofronie Saharov, Corespondenţă cu Protoiereul Gheorghe Florovski, Ed. Accent Print, Suceava 2016, Scrisoarea a 12-a, pg. 62-70.