Să plîngem, dar, pentru o vreme, ca să ne veselim în veci. Să ne temem de Domnul, să-L întîmpinăm mărturisindu-I păcatele noastre, să ne izbăvim de căderile noastre, să ne îndreptăm greşeala, ca să nu se spună şi despre noi: «Vai mie, suflete, că a pierit cel cucernic de pe pămînt, şi nu mai este între oameni cine să se mai îndrepte» (Mih. 7:1-2).

De ce te temi a mărturisi înaintea Bunului Stăpîn fărădelegile tale? «Spune – zice El – fărădelegile tale, ca să iei îndreptare» (Is. 43:26).

Încă celui vinovat de greşeală i se făgăduiesc şi răsplăţile îndreptării. Căci ia îndreptare cel ce singur şi-a cunoscut degrabă fărădelegea sa. Iar «cel drept încă de la începutul vorbirii sale se osîndeşte pe sine» (Pilde. 18:17). Pe toate le ştie Domnul dar aşteaptă glasul tău, nu ca să pedepsească, ci ca să ierte. Nu voieşte ca să te batjocorească diavolul şi să te vădească ascunzîndu-ţi păcatele tale. Apucă înaintea celui ce te osîndeşte. Dacă te vei osîndi tu singur, nu vei mai avea teamă de nimeni care să te osîndească. De te vei da tu singur judecăţii, chiar de vei muri, te vei întoarce la viaţă.

Va veni Hristos la mormîntul tău (Ioan 11:38) de-o va vedea pe Marta plîngînd pentru tine, femeia bunei slujiri, de va vedea că plînge şi Maria, ce asculta cu luare-aminte cuvîntul lui Dumnezeu, asemenea Sfintei Biserici ce «a ales pentru Sine partea cea mai bună» (Lc. 10:38-42). Şi va fi cuprins de milă. Cînd va vedea lacrimile atîtor oameni adunaţi la moartea ta, va zice: «Unde l-aţi pus pe el?» (Ioan 11:34) adică „în ce stare de osîndă se află, ce aşezare are el printre cei ce se pocăiesc? Să văd pe cine plîngeţi, ca însuşi să mă înduplece cu lacrimile sale. Încă să văd dacă a murit acestui păcat pentru care îmi cereţi iertarea”.

Îi spune Lui mulţimea: «Vino şi vezi» (Ioan 11:34) – adică să vină iertarea păcatelor, să vină viaţa celor adormiţi, învierea morţilor, să vină şi la acest păcătos Împărăţia Ta. Va veni, deci, şi va porunci să se ridice piatra (Ioan 11:39) pe care greşeala a pus-o pe grumajii păcătoşilor. A putut să dea la o parte piatra cu porunca cuvîntului. Căci, poruncind Hristos, şi firea cea mai nesimţitoare obişnuieşte să se supună. Cu puterea tăcută a tainicei Sale lucrări a putut mişca uşa mormîntului. Prin patima Sa, pietrele scuturîndu-se deodată, s-au deschis mai multe morminte ale morţilor (Mat. 27:52).

Dar de bună seamă a poruncit oamenilor să mişte piatra pentru ca cei necredincioşi să creadă ceea ce vedeau şi să privească un mort ce înviază. Iar în chip duhovnicesc, ne dă nouă să ridicăm povara păcatelor ca o sarcină a celor greşiţi. Al nostru este să lepădăm povara, al Lui să învieze, al Lui să scoată din morminte pe cei sloboziţi de legături.

Deci plînge Domnul Iisus văzînd greaua povară a păcătosului (Ioan 11:35). Căci nu suferă ca Biserica să plîngă singură, ci împreună pătimeşte cu aleasa Sa şi-i zice celui mort: «Vino afară» (Ioan 11:43) – adică: „Tu, cel ce zaci în întunecimile cugetului şi în tina greşelilor tale, ca într-o temniţă a celor osîndiţi, vino afară şi vădeşte greşelile tale ca să iei îndreptare”, căci «mărturisirea cu gura se face spre mîntuire» (Rom. 10:10).

De ai mărturisit la chemarea lui Hristos, încuietorile se vor rupe şi toate legăturile se vor desface, chiar dacă greu este mirosul trupului celui stricăcios. Căci patru zile avea în mormînt cel al cărui trup prindea mirosul împuţiciunii (Ioan 11:39). Însă Cel al Cărui «trup nu a văzut stricăciunea» (Fapte 2:31) a stat în mormînt trei zile pentru că nu a cunoscut patimile trupului, cel alcătuit din patru feluri de stihii. Deci oricît de grea ar fi duhoarea celui mort, e ştearsă cu totul atunci cînd undelemnul cel sfînt şi-a revărsat mireasma (Ioan 12:3). Şi se scoală cel adormit şi cei ce încă sînt în păcat primesc poruncă să rupă legăturile lui, să ridice de pe faţa sa vălul ce întuneca adevărul darului ce-l primise. Dar pentru că i s-a dăruit iertarea primeşte poruncă să-şi descopere faţa, să-şi arate chipul, pentru că nu mai avea de ce să se ruşineze cel căruia i-a fost iertat păcatul.

După darul atît de mare al Domnului şi după o asemenea minune a harului dumnezeiesc, atunci cînd se cuvenea ca toţi să se veselească, necredincioşii începeau să se frămînte şi adunau sfat împotriva lui Hristos (Ioan 11:46-57) şi voiau ca şi pe Lazăr să-l omoare (Ioan 12:10). Nu înţelegeţi oare că vă faceţi următorii păcatului lor, a căror sălbăticie şi sînteţi moştenitori? Că şi voi vă mîniaţi şi adunaţi sfat împotriva Bisericii pentru că vedeţi în Biserică pe cei morţi că se întorc la viaţă şi se scoală din morţi, dăruindu-li-se iertarea păcatelor. Şi pentru că stă în puterea voastră, din pizmă voiţi a-i omorî din nou pe cei ce-au înviat.

Dar Iisus nu-şi ia înapoi facerile de bine, ba încă le şi sporeşte cu adăugirea bunătăţii Sale. Îl cercetează cu îngrijire pe cel adus din nou la viaţă şi, veselindu-se întru prăznuirea învierii, vine la ospăţul pe care i l-a gătit Biserica, unde cel ce fusese mort se afla printre cei ce şedeau cu Hristos la masă (Ioan 12:1-2).
Se minunează atunci toţi cei ce văd cu privirea minţii cu totul curată, cei ce nu ştiu să pizmuiască – căci astfel de fii are Biserica – se minunează, precum am zis, cum cel ce zăcea în mormînt (Ioan 12:9) ieri şi alaltăieri, este unul dintre cei ce şed la ospăţ împreună cu Iisus Domnul.

Însăşi Maria unge cu mir picioarele Domnului Iisus (Ioan 12:3), poate tocmai de aceea picioarele, pentru că unul din cei neputincioşi a fost răpit morţii. Căci toţi sîntem trupul lui Hristos, dar poate că unii sînt mădularele mai înalte. Gură a lui Hristos este apostolul cel care zicea: «Căutaţi ispitire a lui Hristos celui ce grăieşte întru mine» (II Cor. 13:3). Gura Lui sînt proorocii prin care grăia cele viitoare. O, de m-aş învrednici să fiu şi eu piciorul Său şi asupra mea să reverse Maria mirul său de mare preţ şi să mă ungă şi să mă curăţească de păcat! (Ioan 12:3).

Deci ceea ce citim despre Lazăr trebuie că credem că se săvîrşeşte cu fiecare păcătos ca se întoarce, care şi de-ar avea mirosul împuţiciunii, totuşi e curăţit cu mirul cel de mare preţ al credinţei. Căci atîta dar are credinţa, încît acolo unde cu o zi mai înainte cel mort răspîndea mirosul cel greu, tot acolo se umple întreaga casă de bună mireasmă (Ioan 12:3).

Răspîndea mirosul împuţiciunii casa Corintului, cînd s-a scris despre ea: «Se aude că printre voi este o astfel de curvie cum nici între neamuri nu se află» (I Cor. 5:1). Era mirosul împuţiciunii pentru că puţin aluat dospise toată frămîntătura (I Cor. 5:6). Începe să se simtă buna-mireasmă atunci cînd spune: «Dacă îi iertaţi cuiva ceva, şi eu îi iert, pentru că şi eu, ceea ce am iertat, pentru voi am iertat în faţa lui Hristos» (II Cor. 2:10).

Astfel, fiind slobozit cel păcătos, s-a făcut în casă bucurie mare şi s-a umplut toată casa de dulceaţa harului. De unde, bine fiind încredinţat că peste toţi s-a revărsat mirul iertării apostolice, zice: «Îi sîntem lui Dumnezeu buna-mireasmă a lui Hristos între cei ce se mîntuiesc» (II Cor. 2:15).

Deci de revărsarea acestui mir se veselesc toţi şi doar Iuda se împotriveşte (Ioan 12:4-5). Şi acum se împotriveşte cel răzvrătit şi mustră cel ce este vînzător. Dar şi el este mustrat de Hristos, ca cel ce nesocoteşte leacul adus de moartea Domnului şi nu înţelege taina unei astfel de îngropări (Ioan 12:7-8). Căci pentru aceasta a şi pătimit şi a murit Domnul, ca să ne izbăvească de moarte. Aceasta arată preţul neasemuit al morţii Sale prin care cel păcătos este slobozit şi este adus la un nou dar, încît toţi vin şi se minunează cum stă el la masă cu Hristos şi zic, lăudînd pe Domnul: «Să mîncăm şi să ne ospătăm, pentru că acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat» (Lc. 15:23-24). Iar dacă vreunul din cei necredincioşi se va împotrivi: «De ce mănîncă împreună cu vameşii şi păcătoşii?» (Mat. 9:11), îi răspunde lui: «Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi» (Mt. 9:12).

Capul VIII

Arată, dar, doctorului rana ta ca să te poţi tămădui! Chiar de nu I-o vei fi arătat, El a cunoscut-o, dar voieşte de la tine să audă glasul tău. Şterge cu lacrimi rănile tale! Şi femeia din Evanghelie tot aşa a şters păcatul şi mirosul greu al păcatului ei, tot aşa şi-a spălat greşeala, atunci cînd a spălat cu lacrimi picioarele lui Iisus (Lc. 7:38).

O, de mi-ai rîndui şi mie, Iisuse, să spăl picioarele Tale pe care le-ai întinat, mişcîndu-Te în lăuntrul meu! O, de mi-ai dărui să curăţ de pe picioarele Tale întinăciunea ce le-am adus-o prin faptele mele! Dar unde să aflu eu apa cea vie cu care să pot spăla picioarele Tale? De nu am apa, am lacrimile şi cîtă vreme spăl cu ele picioarele Tale, o, de m-aş curăţi pe mine însumi! Ce-aş putea face ca să zici şi despre mine: «Iertate îi sînt păcatele cele multe, pentru că mult a iubit» (Lc. 7:47)?

Mărturisesc că eu sînt mai datornic şi mai mult mi s-a dăruit mie, ca unul ce din larma certurilor din forum şi din grozăvia slujirii obşteşti sînt chemat la preoţie. Şi pentru aceasta mă tem să nu fiu aflat nemulţumitor dacă aş iubi mai puţin, ca unul căruia i s-a dăruit mai mult.

Dar nimănui nu o pot asemui pe această femeie, socotită după dreptate mai presus decît Simon, cel care i-a aşezat Domnului masă (Lc. 7:36; 44-46). Şi tuturor celor ce vor să se învrednicească de iertare, ea le-a dat pildă sărutînd picioarele lui Hristos, spălîndu-le cu lacrimi, ştergîndu-le cu părul capului, ungîndu-le cu mir (Lc. 7:38).

În sărutare aflăm semnul iubirii, şi de aceea spune Însuşi Iisus Domnul: «Să mă sărute cu sărutarea gurii sale» (Cînt. 1:1). Ce înseamnă părul, dacă nu a şti că trebuie să-ţi rogi iertarea prin lepădarea de toată slava măririlor lumeşti şi, plîngînd, să te arunci pe tine însuţi la pămînt, ca zăcînd culcat la pămînt să vină asupra ta milostivirea? Încă şi prin mir se tîlcuieşte mireasma întoarcerii celei bune.

David era de bună seamă împărat şi zicea: «Voi spăla în fiecare noapte patul meu, cu lacrimi voi scălda aşternutul meu» (Ps. 6:6). Şi pentru aceasta s-a învrednicit de asemenea dar, încît din neamul său să fie aleasă Fecioara ce prin naşterea Sa L-a arătat nouă pe Hristos. De aceea şi femeia aceasta este vestită în Evanghelie (Lc. 7:44-46).

Şi de nu o putem ajunge din urmă, ştie Domnul Iisus şi vine în ajutorul celor neputincioşi. Unde nu este cea care poate să gătească ospăţ, să aducă mir, să poarte cu sine izvorul de apă vie (Ioan 4:10-14), vine El Însuşi la mormînt (Ioan 11:38).

Dar, o, de-ai binevoi, Iisuse Doamne, să te apropii de acest mormînt al meu, să mă speli cu lacrimile Tale (Ioan 11:35), pentru că în ochii prea împietriţi nu aflu atîtea lacrimi ca să pot spăla fărădelegile mele! De vei plînge pentru mine, mă voi mîntui. Dacă voi fi vrednic de lacrimile Tale, voi şterge mirosul cel greu al tuturor păcatelor. De mă voi învrednici să plîngi pentru mine puţină vreme, mă vei chema din mormîntul acestui trup şi vei zice «Vino afară» (Ioan 11:43), ca să nu fie ţinute închise cugetele mele în strîmtorările acestui trup, ci să se înalţe către Hristos. Să se mişte în lumină, ca să nu mai cuget lucrurile întunericului, ci lucrurile luminii (Rom. 13:12). Căci cine cugetă păcatul, caută să se închidă pe sine însuşi în lăuntrul cugetului său.

Cheamă-l, dar, afară, pe slujitorul Tău! Oricît de înlănţuit aş fi de legăturile păcatelor mele, oricît de strînse aş avea picioarele, mîinile legate şi de-aş fi deja îngropat în cugetele şi «faptele cele moarte» (Evr. 9:14),chemîndu-mă Tu, voi sui slobod şi mă voi afla ca «unul din cei ce se împărtăşesc» (Ioan 12:2) de ospăţul Tău. Şi sălaşul Tău se va umple de mireasma cea de mult preţ (Ioan 12:3), de-l vei păzi pe cel ce l-ai socotit vrednic de izbăvire. Dar poate va spune cineva: „Iată, El nu a fost hrănit la sînul Bisericii, nu a fost crescut de mic copil, ci a fost răpit de tribunale, abătut de deşertăciunile acestei lumi, de la glasul purtătorului de veşti s-a deprins cu cîntecul psalmistului. Stăruie în preoţie şi se aşează printre mesenii ospăţului ceresc nu pentru buna sa vieţuire, ci prin darul lui Hristos”.

Păzeşte, Doamne, darul Tău, ai grijă de darul ce l-ai dat celui ce fugea de el! Căci eu ştiam că nu eram vrednic să fiu numit episcop pentru că mă închinasem acestui veac. Dar «prin darul Tău sînt ceea ce sînt şi încă sînt cel mai mic» dintre episcopi (I Cor. 15:9-10) iar după vrednicie şi cel mai de jos. Dar pentru că şi eu am luat asupră-mi oarece osteneală pentru Sfîntă Biserica Ta, păzeşte această roadă, ca să nu îngădui să piară, preot fiind, pe cel pe care, pierdut fiind, l-ai chemat la preoţie. Şi mai presus dă-ne să ştim a pătimi din adîncul sufletului împreună cu cei păcătoşi. Iar aceasta este cea mai înaltă faptă bună, pentru că scris este: «Şi nu te vei veseli de fiii lui Iuda în ziua pieirii lor, şi să nu grăieşti ca un trufaş în ziua necazului lor!» (Avdie 12). Ci, ori de cîte ori e vădit păcatul vreunuia ce-a căzut, dă-mi să pătimesc împreună cu el, şi să nu-l mustru cu trufie, ci să-l jelesc şi să-l plîng! Şi plîngînd pe altul, să mă plîng pe mine însumi, zicînd: «mai dreaptă este Tamara decît mine» (Fac. 38:26).

Poate a căzut o tînără fată, fiind amăgită şi doborîtă de anumite pricini ce au împins-o la păcat. Păcătuim şi noi cei vîrstnici. Legea acestui trup se luptă în noi cu legea minţii noastre şi ne atrage robi păcatului ca să facem ceea ce nu voim (Rom. 7:23). Aceleia îi e de-ajuns pricina vîrstei, dar eu nu am nici o pricină, pentru că ea trebuie să ia învăţătură iar noi să dăm învăţătură. «Mai dreaptă, este dar, Tamara decît sînt eu» (Gen. 38:26). Ne plîngem de lăcomia cuiva? Să ne aducem aminte dacă noi înşine nu facem nimic cu lăcomie. Iar dacă am făcut, pentru că «lăcomia este rădăcina tuturor relelor» (I Tim. 6:10) şi chiar dacă se strecoară în trupul nostru pe sub pămînt pe nesimţite, să zicem fiecare: «mai dreaptă este Tamara decît mine” (Fac. 38:26).

Dacă ne-am pornit tare cu mînie împotriva cuiva, este mai uşor unui mirean decît unui episcop, cînd a făptuit ceva împins de mînie. Să ne cercetăm pe noi înşine şi să zicem: „Mai drept decît mine este acesta osîndit pentru mînie”. Căci dacă zicem aşa, ne vom păzi pe noi înşine, ca să nu ne zică nouă Domnul Iisus sau vreunul din ucenicii Săi: «Paiul din ochiul fratelui tău îl vezi, dar bîrna din ochiul tău nu o vezi. Făţarnice, scoate mai întîi bîrna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău!» (Mat. 7:3-5)

Să nu ne ruşinăm a zice că mai mare este greşeala noastră decît a celui pe care socotim că trebuie să-l judecăm, pentru că aceasta a zis şi Iuda ce o judeca pe Tamara şi amintindu-şi de greşeala sa, însuşi zice: «Mai dreaptă este Tamara decît mine» (Fac. 38:26). În aceasta aflăm şi înălţimea tainei şi învăţătura cea duhovnicească, şi de aceea nu i s-a socotit lui greşeala pentru că însuşi s-a osîndit mai înainte de-a fi judecat de alţii.

Deci să nu mă bucur de păcatul altuia, ci mai degrabă să jelesc, pentru că scris este: «Nu te bucura de mine, o vrăjmaşa mea, că am căzut. Ci mă voi scula, că şi de voi şedea în întuneric, Domnul mă va lumina. Urgia Domnului o voi suferi, că am greşit Lui, pînă va judeca pricina mea. Şi-mi va face mie judecată şi mă va scoate la lumină şi voi privi dreptatea Lui. Şi va privi vrăjmaşa mea şi se va îmbrăca cu ruşine, ea care-mi zicea: Unde este Domnul Dumnezeul tău? Ochii mei vor privi la ea şi va fi călcată în picioare precum noroiul în drum» (Mih. 7:8-10). Şi nu fără pricină, pentru că cel ce se bucură de cădere străină se bucură de biruinţa diavolului. Şi de aceea mai degrabă să plîngem cînd auzim că a pierit un om «pentru care a murit Hristos» (Rom. 14:15), Cel ce nu a nesocotit «nici un pai la vremea secerişului» (Mih. 7:1).

Şi, o, de n-ar lepăda acest «pai la vremea secerişului» adică paiul meu cel golit de roadă, ci l-ar culege, precum Însuşi spune: «Vai, mie, că m-am făcut asemenea celui care adună paie la vremea secerişului şi celui ce adună ciorchini la vremea culesului» (Mih. 7:1)! Şi astfel îşi află în mine drept hrană primele roade ale harului Său, chiar dacă nu le primeşte pe cele de mai tîrziu.

Capul IX

Se cuvine, dar, să credem că trebuie făcută şi pocăinţă, trebuie dată şi iertarea, şi aşa să nădăjduim în iertare ca în ceva venit din credinţă şi nu din datorie. Pentru că altceva este a te face vrednic şi altceva a lua de mai-nainte. Credinţa dobîndeşte lucrul cerut ca printr-un legămînt, iar îndrăzneala este mai potrivită celui ce cere, decît celui ce se roagă. Plăteşte mai întîi ce eşti dator, ca să te învredniceşti a dobîndi ceea ce ai nădăjduit. Adu ca plată cugetul bunului datornic, ca să nu mai faci vreo datorie, ci să-ţi ştergi datoria numelui primit cu avuţia credinţei tale.

Mai mare putinţă de plată are cel ce este datornic lui Dumnezeu, decît cel ce este datornic omului. Omul cere avuţie pentru avuţie, ce nu stă totdeauna în putinţa datornicului. Dumnezeu cere cugetul ce stă în puterea ta. Nu este sărac cel care îi este datornic lui Dumnezeu, decît poate cel ce s-a făcut pe sine însuşi sărac. Chiar de nu are ce vinde, are ce cheltui. Rugăciunea, lacrimile, postirile sînt avuţia bunului datornic şi cu mult mai bogată decît dacă cineva şi-ar jertfi fără credinţă avuţia din preţul moşiilor sale.

Şi apoi sărac era Anania, cînd a adus apostolilor avuţia dobîndită din vînzarea ţarinei, că nu şi-a putut plăti datoria, ci mai mult s-a încurcat în ea (Fapte 5:1-6). Bogată era văduva ce a aruncat în vistieria templului doi bani neînsemnaţi (Lc. 21:2) şi despre care s-a zis: «Această văduvă sărmană a aruncat mai mult decît toţi» (Lc. 21:3). Căci nu avuţia o caută Dumnezeu, ci credinţa. Şi nici eu nu tăgăduiesc că făcînd bine săracilor se poate micşora păcatul, doar dacă credinţa dă preţ cheltuielilor. Căci ce foloseşte jertfirea avuţiei fără harul iubirii? (I Cor. 13:3)

Sînt unii ce caută doar slava, strălucirea din afară a milosteniei, prin aceea că ar voi să fie văzuţi de mulţime ca oameni buni, că n-au mai păstrat nimic pentru sine. Dar cîtă vreme caută răsplata veacului de acum, nu se gîndesc la cea viitoare şi pentru că «şi-au primit aici răsplata lor», acolo nu mai pot avea nădejde (Mat. 6:25).

Sînt unii care îndată ce-au adus Bisericii avuţiile lor prin îndemnul pripit al cugetului şi nu prin voia lor nestrămutată, mai tîrziu au socotit că şi le pot lua înapoi. Pentru aceasta nu s-a gîndit nici la prima răsplata, nici la cea de-a doua, pentru că nici prima judecată n-a avut-o, iar pe cea de-a doua a avut-o drept nelegiuire.

Sînt unii ce s-au căit pentru că au împărţit avuţiile lor săracilor. Dar cei ce fac pocăinţă, doar pentru aceasta nu trebuie să se pocăiască: că se căiesc de pocăinţa lor. Pentru că mulţi, de teama pedepsei viitoare şi avînd conştiinţa păcatelor lor, cer să facă pocăinţă, iar cînd primesc, se dau înapoi de ruşinea rugăciunii pe care trebuie s-o aducă în faţa mulţimii. Ei par a cere pocăinţa pentru cele rele ale lor şi o săvîrşesc pentru cele bune. De aceea unii cer pocăinţa pentru că ar voi să li se dea pe dată înapoi Sfînta Împărtăşanie. Aceştia nu doresc să se dezlege atît de mult, pe cît îi leagă preotul. Pentru că nu îşi uşurează cugetul lor, ci îl împovărează pe cel al preotului, căruia i s-a poruncit: «Nu daţi cele sfinte cîinilor şi nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor» (Mat. 7:6), adică: nu trebuie dată unirea cu Sfînta Împărtăşanie celor întinaţi de necurăţii.

Şi să-i vezi mergînd cu veşmîntul schimbat pe cei ce se cuvenea să plîngă şi să suspine pentru că au întinat acel veşmînt al botezului şi al darului. Iar pe femei le vezi că-şi acoperă urechile cu perle, că-şi apleacă grumajii sub povara aurului, în loc de-a se pleca mai degrabă în faţa lui Hristos, ele ce trebuiau să se plîngă pe sine (Lc. 23:28) că au pierdut mărgăritarul Cel din cer (Mat. 13:45-46).

Sînt şi unii ce socotesc că aceasta este pocăinţa, a se ţine departe de Tainele cereşti. Mai cruzi judecători îşi sînt cei ce îşi rînduiesc sieşi osîndă şi îndepărtează leacul, ei ce se cuvenea să se mîhnească pentru osînda lor, pentru că s-au lipsit de darul ceresc.

Alţii, punîndu-li-se înainte nădejdea pocăinţei, o socotesc ca pe o îngăduinţă de a continua să păcătuiască, dar pocăinţa este leacul păcatului şi nu un îndemn de-a păcătui. Căci leacul este de folos rănii şi nu rana leacului, pentru că se caută leac pentru rană şi nu o rană pentru leac. Şi apoi neputincioasă este nădejdea ce se încrede în vreme, cînd toată vremea este şubredă şi nădejdea este cea care viază peste vreme.

Capul X

Va răbda oare cineva să te ruşinezi a-L ruga pe Dumnezeu, tu, care nu te ruşinezi a-l ruga pe om şi să te ruşinezi a-L ruga pe Dumnezeu de Care nu te poţi ascunde, cîtă vreme nu te ruşinezi a-ţi mărturisi păcatele tale omului de care te poţi ascunde? Fugi oare de mărturisitorii şi părtaşii rugăciunii tale, cînd, dacă trebuie să ceri iertare de la om, e nevoie ca pe mulţi să-i rogi, să-i rogi a se învrednici să mijlocească pentru tine, să te agăţi de genunchii lui, să-i săruţi hainele, să-i aduci înainte ca rugători pentru iertarea părintelui pe fiii tăi încă neştiutori ai păcatului?

Deci te scîrbeşti a face aceasta în Biserică, adică să te rogi lui Dumnezeu, să ceri ajutorul adunării celei sfinte pentru a se ruga pentru tine, cînd nu este nimic de care ar trebui să te ruşinezi, decît poate dacă nu te mărturiseşti? Pentru că toţi sîntem păcătoşi şi cel smerit este mai slăvit iar cel ce se defaimă mai mult pe sine, acela este mai drept. Să plîngă pentru tine maica Biserică şi să spele cu lacrimi greşeala ta, să te vadă Hristos întristîndu-te, ca să zică: «Fericiţi voi cei ce plîngeţi, că vă veţi bucura» (Lc. 6:21). Îi place lui Hristos să se roage mulţi pentru unul singur. Şi apoi în Evanghelie, înduplecat de lacrimile văduvei, şi pentru că mai mulţi plîngeau pentru ea, a înviat pe fiul ei (Lc. 7:11-15). Pentru aceasta şi mai grabnic l-a ascultat pe Petru ca să o învieze pe Tavitha, pentru că săracii plîngeau moartea femeii (Fapte 9:36-41). De aceea pe însuşi Petru l-a iertat pe dată pentru că a plîns cu amar (Lc. 22:61-62). De plîngi şi tu cu amar, Hristos îşi va întoarce privirea spre tine, iar greşeala se va depărta. Căci cercarea suferinţei depărtează păcatul curviei şi fărădelegea dezmierdărilor. Şi aşa, cîtă vreme ne pare rău pentru faptele cele ticăloase, le lepădăm pe cele pe care le mai putem săvîrşi, iar din osîndirea unei greşeli se iveşte rînduiala curăţiei.

Nimic, dar, să nu te dea înapoi de la pocăinţă! Pe aceasta o ai moştenit dimpreună cu sfinţii, şi o, de-am putea urma o astfel de tînguire precum cea a sfinţilor! David mînca cenuşă în loc de pîine şi băutura sa cu lacrimi o amesteca (Ps. 101:10). Şi de aceea acum se veseleşte mai mult, pentru că a plîns mai mult: «Prin izvoare de ape s-au pogorît ochii mei» (Ps. 118:136), zice el.

Mult a plîns Ioan (Apoc. 5:4) şi ne grăieşte apoi despre tainele lui Hristos descoperite lui. Şi dimpotrivă, femeia care după ce s-a aflat în păcate şi ar fi trebuit să plîngă, se veselea şi era acoperită cu veşmînt purpuriu şi stacojiu şi se gătea cu aur mult şi pietre preţioase, după dreptate jelea mai apoi chinuită de plînsul cel veşnic (Apoc. 17-18).

Se găsesc unii ce socotesc că pocăinţa trebuie săvîrşită mai adesea. Aceştia „se înfierbîntă în Hristos” (I Tim. 5:11). Căci de-ar face cu adevărat pocăinţă, nu ar socoti că trebuie s-o reînnoiască mai tîrziu, pentru că aşa cum este «un singur botez», tot aşa şi «o singură pocăinţă», dar cea făcută în mijlocul mulţimii. Pentru că în fiecare zi trebuie să ne păzim de păcate, dar aceasta o facem pentru păcatele mai uşoare, iar aceea pentru cele mai grele.

Dar mai lesne am aflat oameni ce şi-au păzit curăţia decît pe cei ce au făcut pocăinţă în chip potrivit. Oare socoteşte cineva că e pocăinţă acolo unde se revarsă vinul, unde se întîlneşte chiar şi legătura unirii trupeşti? Trebuie să ne lepădăm de lume, chiar noi să ne îngăduim mai puţin somn decît o cere firea, trebuie să-l împletim cu tînguiri, să-l oprim cu suspine, să-l alungăm cu rugăciuni, în aşa chip să vieţuim ca să murim acestui fel de vieţuire.

Omul trebuie să se lepede de sine şi să se schimbe cu totul, precum spun poveştile despre un tînăr care după ce s-a împărtăşit de iubiri curveşti, a plecat într-o ţară străină şi s-a reîntors mai apoi după ce iubirea s-a stins. El s-a întîlnit cu iubita sa de altădată şi aceasta, mirată că nu a fost oprită din drum, a socotit că nu a mai fost recunoscută. Tăindu-i din nou calea, ea i-a spus: „Eu sînt”, dar el i-a răspuns: „Da, dar eu nu mai sînt eu”.

De aceea bine zice Domnul: «Cine vrea să vină după Mine, însuşi să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa, şi să-Mi urmeze Mie» (Mat. 16:24). Deci cei ce au murit şi s-au îngropat cu Hristos [prin pocăinţă] (Rom. 6:4-8; Col. 2:20) nu trebuie să mai cugete iar ca şi cum ar via acestei lumi.

«Nu atingeţi, zice El, nici gustaţi cele ce sînt toate spre stricăciune din însăşi folosinţa lor!» (Col. 2:21-22), adică însăşi folosinţa acestei vieţi este stricarea curăţiei.

Capul XI

Bună este, dar, pocăinţa, care de n-ar fi, pînă la bătrîneţe toţi ar risipi darul botezului. Destul răspuns să aibă aceştia: că mai bine este să am ce cîrpi, decît să nu am ce îmbrăca. Dar precum cele ce se dreg o singură dată se fac ca şi noi, tot aşa şi cele ce se dreg de multe ori se rup.

Iar pe cei ce-au risipit pocăinţa, destul i-a povăţuit Însuşi Domnul, zicînd: «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor» (Mat. 4:17). Nu ştim în ce ceas vine furul (Lc. 12:39), nu ştim dacă nu cumva în noaptea ce vine se va cere de la noi sufletul nostru (Lc. 12:20). Dumnezeu l-a alungat pe Adam din Rai îndată după greşeala sa. Nu a mai zăbovit, ci pe dată l-a despărţit de desfătări, ca să se pocăiască (Fac. 3:23-24). L-a îmbrăcat pe dată nu cu haină de mătase, ci de piele (Fac. 3:21).

Deci de ce zăboveşti? Oare nu cumva ca să faci mai multe păcate? Şi de aceea eşti tu rău şi nesocoteşti bogăţia bunătăţii şi a răbdării lui Dumnezeu (Rom. 2:4), pentru că El este bun? Ci bunătatea Domnului trebuie să te ducă mai degrabă la pocăinţă. De aceea zice către toţi David cel sfînt: «Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Lui şi să plîngem înaintea Domnului nostru, Care ne-a făcut pe noi!» (Ps. 94:6). Însă pentru păcătosul ce-a murit fără de pocăinţă, pentru care nu mai rămîne nimic altceva de făcut decît a te mîhni adînc şi a plînge, îl vezi pe Însuşi David că plînge şi zice: «Fiul meu Abesalom, fiul meu Abesalom!» (II Împ. 18:33). Căci cel ce este cu totul mort este plîns fără oprire.

Iar despre cei care, pribegi şi rătăciţi de hotarele părinteşti, se cufundau în păcate lumeşti, cei despre care a vorbit legea cea sfîntă a lui Moise, îl auzi pe cel care cîntă: «La rîul Babilonului, acolo am şezut şi am plîns, cînd ne-am adus aminte de Sion» (Ps. 136:1). Şi spune că neamul celor ce-au căzut, fiind încă într-o stare în care lucrurile se pot schimba, trebuie să-şi vină în sine în vremurile de acum. Şi aceasta, de bună seamă, după pilda celor care fuseseră duşi în chinul robiei drept plată pentru păcatul lor.

Dar nu e nimic care să pricinuiască o atît de mare durere ca atunci cînd cineva, dus în robia păcatului, îşi aduce aminte de unde a alunecat şi de unde a căzut. Pentru că din adîncimea strălucită şi minunată a cunoaşterii dumnezeieşti s-a abătut spre cele trupeşti şi pămînteşti.

Tot aşa vezi că s-a ascuns şi Adam cînd a cunoscut că Dumnezeu este de faţă. A voit să rămînă ascuns (Fac. 3:8), cînd era căutat şi chemat de glasul lui Dumnezeu ce-i străpunge simţirea sa, celui ce stătea ascuns: «Adame, unde eşti?» (Fac. 3:9), adică: „De ce te ascunzi, de ce te furişezi, de ce fugi de Cel pe Care voiai să-L vezi?” Atît de greu este păcatul pentru cuget, încît se osîndeşte singur fără vreun judecător şi voieşte să se acopere cu văl şi totuşi stă dezgolit în faţa lui Dumnezeu (Fac. 3:7,10-11).

Şi de aceea nimeni, căzînd în păcat, nu trebuie să ia asupră-şi puterea sau slujirea tainelor, că scris este: «Ai păcătuit? Linişteşte-te!» (Fac. 4:7). Aceasta spune şi David în psalmul de faţă: «În sălcii, în mijlocul lui am atîrnat organele noastre» (Ps. 136:2) şi mai jos: «Cum vom cînta cîntarea Domnului în pămînt străin?» (Ps. 136:4). Iar dacă trupul se împotriveşte minţii şi nu s-a supus cîrmuirii sufletului şi puterii minţii, este ca un pămînt străin, nedesţelenit de lucrarea ţăranului. Şi pentru aceasta nu poate aduce roadele dragostei, răbdării, păcii. Mai bine este, dar, să te linişteşti atunci cînd nu poţi lucra faptele pocăinţei, ca să nu se facă în această pocăinţă ceva ce ar avea mai apoi nevoie iarăşi de pocăinţă. Iar dacă o dată a fost săvîrşită cu îndrăzneală şi nu a fost împlinită după rînduială, nu are parte nici de roada lucrării de mai înainte şi pierde şi folosul celei de mai tîrziu.

De bună seamă, atunci cînd trupul stă împotrivă, mintea trebuie îndreptată spre Dumnezeu. Chiar dacă nu urmează faptele, să slujească credinţa. Şi de lovesc fie mrejele trupului, fie puterile vrăjmaşe, mintea să se încredinţeze lui Dumnezeu. Cînd loveşte trupul, sîntem cel mai mult strîmtoraţi şi sînt unii ce se aruncă asupra sărmanului suflet, căutînd să-l lipsească de orice ajutor, de unde şi acel cuvînt vestit: «Stricaţi-l, stricaţi-l, pînă la temeliile lui» (Ps. 136:7). Cuprins de mila ei, spune David: «Fiica Babilonului, ticăloasa!» (Ps. 136:8) Desigur ticăloasă, pentru că este fiică a Babilonului şi a încetat să mai fie fiica lui Dumnezeu. Şi totuşi îi aduce ei doctor, zicînd: «Fericit cel care va apuca şi va zdrobi pruncii tăi de piatră» (Ps. 136:9), adică cel care sfărîmă de Hristos slăbiciunile şi cugetele amăgitoare, cel care îşi biruieşte toate mişcările necugetate cu înţelepciune şi luînd seama la sine. Şi astfel, de ar fi năpădit cineva de o iubire nelegiuită, să se ţină departe de văpaia unirii curveşti şi să lepede patima sa, ca să-L dobîndească pe Hristos.

Am învăţat, dar, şi că trebuie făcută pocăinţă şi că trebuie săvîrşită atunci cînd se potoleşte păcatul curviei, şi că, prinşi fiind în robia păcatului, trebuie să fim mai credincioşi, şi nu mai îndrăzneţi. Căci dacă lui Moise, celui ce rîvnea din inimă să ajungă mai sus, pentru a sorbi din cunoaşterea tainei cereşti, i se spune: «Scoate încălţămintea din picioarele tale» (Ieşire 3:5), cu cît mai mult trebuie noi să dezlegăm picioarele sufletului nostru de lanţurile trupeşti şi să slobozim toţi paşii noştri de legătura acestei lumi!

(fragmente din tratatul Sf. Ambrozie al Mediolanului – Despre pocăinţă. Împotriva novaţienilor, traducere din limba latină de Andreea Stănciulescu)