În primul mileniu, Duminicile Postului Mare au fost gîndite ca nişte prilejuri de vindecări sufleteşti pentru a putea lua parte la Patimile Mîntuitorului Iisus Hristos şi la Sfînta Sa Înviere. Dintre ele, cele care au rămas pînă astăzi neschimbate sînt Duminica Sfintei Cruci şi Duminica Floriilor (a intrării în Ierusalim a Domnului).

Duminica Ortodoxiei a fost prăznuită începînd cu anul 843, după izbăvirea de iconoclasm. Tocmai pentru că erezia nu se stinsese, s-a statornicit săvîrşirea ei şi citirea Sinodiconului Ortodoxiei. La scurtă vreme după stingerea ereziei iconoclaste pe la anul 900 au apărut alte erezii şi de atunci Sinodiconul a început să fie lărgit şi adăugit, însă Duminica Ortodoxiei a rămas ca un standard al primei Duminici din Postul Mare. Apropo: în Duminica Ortodoxiei nu săvîrşim biruinţa împotriva iconoclasmului, ci biruinţa Ortodoxiei împotriva tuturor ereziilor.

Renaşterea isihastă de la sfîrşitul veacului al XIII-lea (însoţită, atît de evident, de renaşterea imnografiei, a muzicii psaltice şi a iconografiei) a avut parte de cîteva scăderi ale cugetului ortodox, prin adoptarea compromisului politic şi religios faţă de Apusul romano-catolic, care a dus, chiar în interiorul Bisericii Ortodoxe, la dispute împotriva cugetului patristic, prin excelenţă isihast. Dar acestea nu au rămas fără răspuns din partea Sfinţilor Părinţi din acea vreme.

În veacul al XIV-lea s-a dat pe viaţă şi pe moarte lupta Ortodoxiei împotriva romano-catolicismului cu toate ereziile sale. Disputa despre har şi energiile necreate ale Dumnezeirii dusă de către Sfîntul Grigorie Palamas şi sfinţii contemporani lui a fost doar un aspect al acestei lupte. Romano-catolicii spun pînă astăzi că teologia palamită este eretică din punctul lor de vedere. De ce? Fiindcă desfiinţează rătăcirile scolastice, nominaliste şi raţionaliste, despre care noi astăzi poate nu avem habar, dar împotriva cărora au curs rîuri de lacrimi şi de cerneală în veacul al XIV-lea. Rîuri de lacrimi ale sfinţilor care înţelegeau că acceptarea în Biserică a pseudo-teologiei romano-catolice însemna desfiinţarea teologiei Sfinţilor Părinţi. Ori tocmai asta trebuie ştiut, că Ortodoxia înseamnă cuget patristic, adică ceea ce s-a crezut în toate vremurile şi în toate locurile de către sfinţii lui Dumnezeu.

Duminica Ortodoxiei este sărbătoarea biruinţei asupra tuturor ereziilor, şi marii campioni ai luptei dogmatice ortodoxe care şi-au jertfit viaţa crezului lor patristic au fost Sfinţii isihaşti Maxim Mărturisitorul, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolei, Ioann Damaschin, Cosma de Maiuma, Theodor Studitul şi pleiada de sfinţi isihaşti din Olympul Bythiniei din veacurile al VIII-lea şi al IX-lea.

Canonizarea Sf. Grigorie Palamas de către ucenicul său, Sf. Filothei Kokkinos, şi de către Sinodul din Constantinopol în anul 1368 a fost pecetea isihastă pusă de Biserica Ortodoxă împotriva pseudo-teologiei romano-catolice şi împotriva tuturor vlăstarelor ei (inclusiv protestantismul şi neo-protestantismul). Tot atunci s-a introdus şi pomenirea Sf. Grigorie Palamas în a doua Duminică din Postul Mare, ca legătură între Duminica Ortodoxiei şi cea a Sfintei Cruci. Întreaga Biserică a primit decizia teologică isihastă a acelui sinod şi a ţinut-o cu sfinţenie.

Sf. Ioan Scărarul şi Sf. Maria Egypteanca sînt prăznuiţi în sinaxar de cele mai multe ori în Postul Mare, evident, la două zile distanţă (pe 30 Martie, şi pe 1 Aprilie). Conform tipicului calendarului vechi, de cele mai multe ori pomenirea lor cade în ultimele săptămîni ale Postului sau chiar în săptămîna luminată, deci amintirea lor era cam lăsată deoparte de măreţia marilor sărbători din această perioadă. Decizia Sf. Filothei Kokkinos şi a Patriarhiei de Constantinopol de a le dedica Duminicile de după cea a Sfintei Cruci a ţinut cont şi de acest aspect, dar şi de faptul că amîndoi au ajuns la cea mai mare măsură a desăvîrşirii isihaste – Sf. Ioan prin nevoinţă şi studiu, iar Sf. Maria doar prin nevoinţă şi credinţă. Să nu uităm că Sfîntului Ioan i se spunea şi Scolasticul (ca unul care şi-a gîndit cartea ca o adunare de scolii la Patericul Egyptean). Sînt două modele de mîntuire puse de Biserică înaintea ochilor creştinilor: pentru cei ce ştiu carte şi pentru cei ce nu ştiu, dar ambele modele prin rugăciunea isihastă neîncetată: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

A cere renunţarea la oricare dintre ele înseamnă a contesta decizia luminată de Duhul Sfînt luată de sfinţii lui Dumnezeu la anul 1368, şi în consecinţă înseamnă şi renunţarea la teologia Sfinţilor Părinţi. Părerea că “ştiu eu mai bine decît Sfinţii Părinţi” este protestantism. Vor veni apoi unii care vor cere scoaterea catapetesmei, a Crezului, a heruvicului şi a axionului (cum au şi venit, în ultima sută de ani, din păcate) doar pentru că a fost o vreme în care acestea nu existau. Şi alţii vor cere renunţarea la Triod, Penticostar şi Mineie fiindcă iarăşi a fost o vreme în care acestea nu existau. În cele din urmă unii vor cere şi renunţarea la Noul Testament, fiindcă a fost o vreme în care acesta nu exista.

Deoarece este vorba de teologie isihastă, cel mai înţelept este nu doar să lăsăm lucrurile aşa cum sînt, ci să ne întoarcem la Noul Testament şi la scrierile Sfinţilor Părinţi. Ele ne vor lămuri pentru întreaga viaţă şi chiar pentru eternitate asupra lucrării lui Dumnezeu în Biserica Sa.

m. Filotheu