Dacă pierderea unei vieți este pierderea unui chip-și-asemănare create de Dumnezeu spre sfințenie, așadar dimpreună cu Făcătorul ne aflăm cu toții deplângând moartea oricărui om care nu a ajuns la dimensiunea sfințeniei –, asasinarea domnului Charlie Kirk a însemnat pentru lume pierderea unui valoros filosof de tip socratic, a unuia dintre cei mai valoroși deontologi protestanți, și a unui activist a cărui unicitate de destin va rămâne în memoria lumii ca erou martir al luptei pentru libertate democratică.

Tinerețea și verva sa puse în nădejdea în biruința binelui, verticalitatea sa morală și frumusețea sa intelectuală amintesc de calitățile și destinele multora dintre eroii români care au crezut în forța socială a dialogului bunăvoinței și au sârguit cu geniu în această direcție, precum Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, și mii de alții, ca să nu mai vorbim de înainte-mergătorii universali ai acestei idei de nobilă nădejde precum Lord Byron, Avram Iancu, Mahatma Gandhi sau Feodor Dostoievski.

Întristarea resimțită la moartea domnului Kirk în sufletele de orice neam, filosofie, credință religioasă sau orientare politică, față de un om pe care mulți nici nu l-au cunoscut, audiat, agreat, sau susținut în activitatea politică, au dovedit forța sufletească autentic filantropică și orientarea autentic democratică a acestui om, cât și faptul că, în pofida strădaniei moderne de a induce un sentiment de însingurare apatică sau de psihozare antinomică, omenirea este în chip ontologic unită printr-o simțire ce depășește elementele conjuncturale, unire care nu este a credințelor religioase, ci a firii umane. Iar a reaprinde în oameni căldura acestei simțiri nu se poate fără o strădanie apologetică de finețe și tărie care cere o aptitudine specială.

Dacă domnul Kirk ar fi fost lăsat să trăiască, dincolo de probabilitatea de a ajunge președintele națiunii americane, o minte căutătoarea de adevăr ca a sa ar fi ajuns, fără îndoială, la Ortodoxie, precum și-a și manifestat respectul și simpatia, iar ajungând la Ortodoxie ar fi cunoscut și faptul că, așa cum spune Sfânta Scriptură, metoda dialectică rațională este o necesitate socială – care vine ca efect al fundamentării pe sacralitatea ființei umane, fundamentare expresă şi în Carta Drepturilor Omului – pe care doar Creștinismul a practicat-o vreodată, precum și că dialectica rațională e o virtute atunci când e vorba de idei raționale, sau când ambele părți au bunăvoință reală de a ajunge la binele superior, însă când e vorba de ideologii satanice dialogul este nerecomandat întrucât nu doar că este ineficient (intelectual poate fi cel mult un stimulent temporar, dar spiritual este perdant), totdeauna duce la o mare ispită: vedem aceasta încă de la început în Cartea Facerii unde Eva, ignorând porunca divină, s-a angajat într-un dialog de argumentare rațională cu însuși inventatorul silogismului ireverent. Vedem și în ispitirile Mântuitorului pe muntele că nu El a inițiat dialogul cu marele silogist, și că unica replică a Mântuitorului la ideile vrăjmașului nu a fost o angajare de tip socratic, ci a fost o combatere minimalistă și fermă printr-un unic verset din Scriptură.

Mai vedem și din experiența celor mai mari filosofi ai secolului 20, care crezând în puterea dialogului democratic în combaterea psihopatologiei marxiste și jertfindu-și cariera, sănătatea și viața pentru acel nobil ideal, au ajuns unanim să dea dreptate lui Petre Țuțea, socraticul prin excelență, care, după o viață de încercare de a edifica prin cuvinte, și după o viață de martiriu, spunea în 1990 că „marxiștii nu înțeleg de vorbă bună fiindcă unica lor valoare este violența”, ca unii care sunt mânați irațional la ea de duhul vrăjmașului lor și al omenirii, iar „a discuta cu ateul este ca și cum ai vorbi cu peretele”. Un perete prin care poate trece doar Harul ca urmare a rugăciunilor, iar nu a efortului rațional.

Și dacă din punct de vedere social dialogul democratic cu marxismul s-a demonstrat inutil precum arată genocidul ateo-materialist asupra 60.000.000 oameni și cucerirea mondială a culturii de către tehnocrații tiranice, iar dacă din punct de vedere filosofic încadrarea marxismului la simplă filosofie a fost o eroare care s-a plătit scump, din punct de vedere duhovnicesc dialogul de idei teologice (cosmologice, antropologice, dogmatice) cu cei de alte credințe sau cu ateii are niște reguli foarte clar stabilite în Noul Testament – reguli care, respectate sobornicește, a dus la biruința Sfintelor Soboare Ecumenice, iar nerespectate (de pildă prin Consiliul Mondial al Bisericilor sau prin deontologii scolastice ignorante sau sfidătoare față de Predanie) au dus și duc la căderea în pan-erezia ecumenismului, ideologia pseudo-creștină prevestitoare a antihristului.

Dacă așa stau lucrurile când dialogul e aplicat între ideologii, puțin diferit e când dialogul este interpersonal: efectul dialogului este determinat nu de puterea argumentului sau de puterea duhovnicească a persoanei mărturisitoare, ci e determinat doar de liberul arbitru al persoanei celei mai în eroare: dacă o asemenea persoană acceptă Adevărul, se convertește Lui, dar dacă cel dintâi nu e suficient de puternic se poate și cădea în ecumenism (adică a considera ca o formă de succes a dialogului relativizarea esenței sau a premizei, care e tot același lucru cu anularea integrității credinței). Dacă însă o asemenea persoană se lasă cuprinsă de un duh rău, îl și martirizează pe cel care i-a vrut binele, precum se vede de mii de ani – de la proroci, martirizați de cei care nu le-au suferit mustrările, la apostoli, martirizați de cei care nu le-au suferit binevestirile, la mucenici, martirizați de cei care nu le-au suferit virtuțile.

Vremurile par să țintească precis nu doar la puterea grăitoare precum a simbolizat crima odioasă față de domnul Charlie Kirk, dar și la puterea de discernământ care trebuie făcut între ideile religioase și ideile social-politice. Cele două categorii se pot întâlni în anumite afirmații de valoare (precum valoarea intrinsecă a omului și a formelor existenței sale fizice, sufletești și spirituale), dar sunt categorii net diferite în ce privește puterea de cunoaștere a lui Dumnezeu și puterea mântuitoare.

Singurul stat teocratic care a funcționat în oarecare măsură a fost Imperiul Bizantin, dar și acela s-a dizolvat când a acceptat unirea religioasă ca formă de apărare față de forța politico-militară; în rest toate teocrațiile (kakodoxe, plutocrate sau tehnocrate) au operat reducerea valorii umane, reducerea drepturilor ontologice ale omului, reducerea respectului și drepturilor față de societatea activă sau contemplativă, precum și față de categoriile sociale vulnerabile (copii, bătrâni, bolnavi), ba adesea s-au arătat crude, violente, nemiloase sau injuste, cu atât mai revoltător cu cât își pretind nedreptățile a fi fundamentate teologic. Iar dacă fundamentul unei utopii moderne ar fi ecumenismul (adică pretenția de creștinism care maschează nihilismul cel mai cras), rezultatul n-ar fi diferit decât în magnitudinea irecuperabilă a dezastrului spiritual și social care ar străpunge și ultima redută a libertății personale de gândire, întrucât dacă la îndemnul la expresie personală și la libertatea de expresie, necesități ontologice garantate constituțional dar oprimate strategic, acum cu viclenie fluturate ca fiind dezideratul cel mai înalt al omenirii de corporații suprastatale precum Palantir (libertatea de expresie e deziderat final doar pentru protestantism, alte comunități au cu totul alte deziderate finale), se adaugă folosirea tuturor expresiilor personale, expresii care comportă personalitatea adică unicitatea persoanei, ca posibile argumente acuzatoare a persoanei contra religiei de stat care ar fi ecumenismul (= relativism = nihilism = anularea individualității de gândire), atunci pasărea pe limba ei piere devine nu doar proverb românesc ci profeție apocaliptică. La arestare, americanii au o și ei proverbul lor: tot ce spui poate fi și va fi folosit împotriva ta la judecată – iată că primul drept de care se bucură cel decăzut din drepturi este acela de a tăcea. Ambele proverbe sunt parafraze la Înțelepciunea lui Solomon dar mai ales la cuvântul Mântuitorului care spune că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit. CăciJudecătorul cel Drept, Dumnezeu, va judeca drept cuvintele omului vrednic de proslăvire, iar judecătorul cel nedrept al lumii acesteia va găsi în orice cuvânt prilej de osândire, cum a prevăzut și Orwell.

Și pentru că, tocmai din aplicarea forțată a lipsei de dialog liber, societatea românească din ultimii 50 de ani s-a împărțit între idealism dacic și racile marxiste (stoicism, scepticism, existențialism, epicureanism), să ne amintim că, vreme de câteva mii de ani pe aceste meleaguri, a existat o paradigmă a Firescului – încă dinainte de creștinism, formele de organizare statală românești au fost democratic voit sinergice cu latura teologică din simplul fapt că în modul sănătos al lucrurilor într-o comunitate umană, cunoașterea cosmologică este în perfectă armonie cu latura pragmatică, prin urmare o singură Gândire divină consimțită liber, nu tiranic, de către toți, determină în mod rațional definirea sferelor de activitate.

Însă de ceva timp s-a trecut (din îngăduința lui Dumnezeu, pentru păcatele omenirii), la o paradigmă a Nefirescului, și prin urmare singurul lucru care funcționează este suprafirescul. Suprafirescul, însă, nu e o idee abstractă de vrăjit mintea precum i-l atribuie pseudo-spiritualiștii, din lenea de a purta un adevăr. Suprafirescul nu e nici domeniu abstract al unui dumnezeu necunoscut sau a Cărui ubicuitate sanctifică chiar și inertul sau chiar și în pofida libertății personale (cum spun protestanții sau panteiștii), ci este puterea lui Dumnezeu așa cum El Însuși Se revelează supra-lumesc și spunând: „Îndrăzniți! Eu am biruit Lumea!” Căci harul, puterea de a birui căderea creației, se dă celor care îndrăznesc să vrea Libertatea duhului. Iar unde este Duhul Domnului, acolo este Libertate (2 Corinteni 3,17).

Unde este acest har și această Libertate? În Adevăr, care nu ține de materie; în Trupul și Sângele Domnului, nebiruite chiar și când Biserica e luptată; în trupul și sângele martirilor, nebiruite de plăceri sau chinuri; în conștiință, unde nici o inteligență artificială nu poate ajunge sau citi, ci numai duhul omului însuși (1 Corinteni 2,11).

Dialogul liber dintre oameni este chip al libertății dialogului dintre Persoanele Sfintei Treimi. De la libertatea de gândire, la libertatea de exprimare, la libertatea de făptuire, la libertatea de voință, sunt pași foarte mici – cu fiecare se completează sau se pierde plinătatea de a exista ca ființă rațională liberă. Ca ființe duhovnicești, care prin Harul lui Dumnezeu pot trăi liber interior (chiar dacă prin tiranie nu sunt liberi în exterior), totuși granița dintre aceste eforturi martirice și pericolul duplicităţii este o graniță greu de discernut. De aceea oamenii au nevoie și de respectarea libertății lor pe plan social.

Ca dialogul să fie echitabil, stabilirea termenilor, a criteriilor și a ierarhiei de valoare sunt condiția necesară unui dialog fructuos. Astfel, de pildă, în psihologie, experiența de cunoaștere a fenomenologiei psihicului omenesc a Bisericii este completă, datând încă din Vechiul Testament și oferind soluții demonstrate – ceea ce e definiția științificului –, pe când experiența de cunoaștere a psihologiei ca ramură medicală modernă are abia 100 de ani, e bazată fie pe speculație (deci nu e științifică), fie pe analiză strict comportamentală (deci e probabilistică, negând unicitatea și implicit imprevizibilitatea, precum și multilateralitatea psihicului care nu se rezumă la acte exterioare), fie pe materialism (neagă substanța imaterială a sufletului), și nu a rezolvat niciodată probleme sufletești, ci dimpotrivă, le amână, le metamorfozează sau le amplifică (deci e nocivă, ineficientă sau în cel mai bun caz inutilă). Cu toate acestea, un dialog între cele două ramuri nu e cu totul inutil, cu condiția respectării superiorității științifice incontestabile a Bisericii, născătoarea Filocaliei, acest imens compendiu de psihologie. Dialogul, deci, între două gândiri diferite, trebuie să aibă fie acelaşi scop, fie aceeaşi metodă, fie amândouă; altminteri este doar un joc cerebral, nu foarte diferit de activitatea grecilor antici, activitate care nu i-a izbăvit nici de patimi, nici de dileme, nici de cucerire, nici de dispariţie, cu toată măiestria lor dialectică.

Dacă adevărul rațional ne face liberi moral, adevărul filosofic ne face liberi intelectual, adevărul cosmologic ne face liberi cultural, istoric ne face liberi social, Adevărul divin ne face liberi spiritual. Iar un om liber spiritual e cu desăvârșire liber, chiar de ar fi în lanțuri sclav sau împărat.

La prăznuirea Acoperământului Maicii Domnului

1 Octombrie 2025

*

Post Scriptum:

Marcel Petrişor (1930-2021) — Mai este utopia posibilă?

Oricând și oriunde. Pentru că, în primul rând, etimologic vorbind, chiar în însuși conceptul de utopie sau în noțiunea de u-topos se ascunde posibilitatea exhaustivă a realizării – a trecerii deci din posibil în real – a conținutului fenomenului-proiect vizat în orice loc, în orice topos adică. Sau, mai simplu spus, potrivit unei afirmații a marelui teolog și filozof rus Berdiaev, calitatea și defectul, în același timp, ale oricărei utopii, este că ea poate fi realizată oricând și oriunde, cu prețuri însă diferite. Iar pentru Berdiaev și pentru orice gânditor creștin, prețul înseamnă sacrificiu. Și un sacrificu nu-ntocmai făcut de către cei ce vor să realizeze utopia, ci de către cei pe «spinarea» cărora aceasta se face sau se realizează; bineînțeles, utopia neavând întotdeauna caracterul sau conținutul celei propuse de Thomas Morus, de pildă. Utopic sau utopie poate fi orice proiect (sistemic sau mai puțin sistemic – cazul unei explozii de voință irațională, de pildă) care nu se poate realiza într-un AICI din diferite motive opoziționale, ci într-un ACOLO care poate fi oriunde unde condițiile realizării sunt mai puțin nefaste sau nefavorabile.

Și de ce aceasta? În primul rând pentru că alcătuirea unei utopii sau mai bine zis al unui proiect ideologic de o anumită structură nu poate fi înțeleasă și acceptată imediat sau într-un anumit loc de către cei la care aceasta se referă. Și nu e vorba aici numai de un anumit proiect social sau de o ideologie (în sensul de alcătuire a unor idei în sistem), ci de orice ofertă ideatică bazată pe voința trecerii în fapt a unor gânduri mai mult sau mai puțin ordonate, așezate sau înlănțuite potrivit unei anumite noime. Să ne gândim, de pildă, numai la marea și prima „utopie“ europeană din spațiul elen, la marea utopie platonică a faimoasei Republici. Platon n-a putut-o realiza nicicând atunci (în vremea lui adică) și nici chiar în Syracuza, toposul ales de el să zicem pentru înfăptuirea ei; aceasta neînsemnând însă că irealizabilul ei caracter de atunci se invalida și în domeniul posibilului etern deschis. Nu, ci dimpotrivă, prin imposibilul locului și al acelei vremi, ea a rămas mereu ca o tentație oferită spiritului, posibilă însă pentru alți inși și alte locuri, alți inși cu alte posibilități sau capacități receptive sau intelective și alte locuri cu facilități tehnico-materiale mult mai mari. Astfel că republici, de atunci și până azi, s-au mai încercat atâtea. E adevărat că nu de aceeași factură, în sensul însă de res-publica, pentru oameni adică, păstrându-se sensul inițial platonic. Și utopia a rămas ca să se înfăptuiască sau ca să fie încercată să se realizeze oriunde terenul, oamenii și înțelegerea acestora ar fi fost mai receptivi proiectului platonic inițial. Or, peste vremi, și după atâtea „încercări”, dacă din acel proiect republican platonic n-au putut fi realizate atâtea componente, un lucru tot a rămas din ea; a rămas acea idee de ierarhie valorică potrivit căreia lucrurile (în sens de componente) trebuiesc așezate în orice alcătuire după însemnătate sau importanță. Iar că în utopia platonică în vârful piramidei axiologice stătea gânditorul, și acesta pe parcursul vremii n-a fost la înălțimea poziției lui, vina nu a fost a lui Platon, ci a toposurilor și a oamenilor la care acesta s-a raportat sau a celor care, voind s-o înfăptuiască, n-au fost și în stare s-o înțeleagă așa cum o proiectase sau o văzuse el.

Și fiindcă tot vorbim de începuturi și de proiecte „utopice” inițiale, să ne gândim și la celălalt mare proiect utopic, la cel religios creștin.

Ce scandal uriaș a produs această ideologie când încă nici nu fusese bine conturată ca atare în lumea mozaică a Vechiului Testament! Și cât de utopic – în sensul de pentru ce oameni și de unde să fi fost aceștia? – suna porunca: Iubește-ți vrăjmașul!

Nebunie curată pentru mulți de atunci și cât de utopică am spune noi pentru ei în sensul de nerealizabilă acolo, dar posibilă totuși pentru un „altundeva” și un „altcând”, într-un alt topos deci. Iar sfera acestui topos extinzându-se, în cadrul creștinismului, cum am spus, și în transcendent; în Lumea de Dincolo adică.
De ce aceasta, ne întrebăm iar; și răspunsul nu e altul decât că în cadrul creștinismului, fondatorii lui au înțeles că sfera toposului trebuie să închidă și transfinitudinea, nemărginirea în timp și spațiu. E acel „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”, răspunsul sau afirmația lui Iisus, Dumnezeul Om, în dialogul cu Ponțiu Pilat. Răspuns divin cu o deschidere nemărginită deci pentru ceea ce atunci părea imposibil în ordine imediată. Iar pentru u-topie consolidarea sferei noționale cu dimensiunea unei raze pretutindenale; altfel spus edificarea posibilului și în cadrul și în afara categorialului logico-formal, a categorialului elin-platonic adică, pe care creștinismul l-a îmbogățit enorm prin aportul patristico-scolastic; utopia devenind astfel posibilul posibil de realizat oriunde și oricând, în imanență și-n transcendență chiar, nu necondiționat totuși de circumstanțele care s-ar fi putut ivi oriunde și oricând, nu și în transcendență însă.

(Revista Scara nr. 2, Bucureşti, 1998, pag. 179)