Comandamentul ultim care îţi cere nu să descrii, ci să
explici, are a fi schimbat, conform îndemnului marxist, în însăşi
schimbarea. Când ştiinţificii sau, în fine, ştiinţificii religioşi,
tac încurcaţi între propriile urechi, atunci iniţiativa va trece
hotărât în mâinile câte unui brecht anonim, mă rog, câte unui
hoelderling de apă, ambii refugiaţi în turnul cu măicuţe
nărăvaşe din Tuebingen. În fond, poieţii licheraturii se cade
să fie chestionaţi cu asprime: păi voi cu ce vă ocupaţi, neică,
atunci când grumazul popoarelor geme supt despotism şi când
fizica se descurcă penibil?

În legătură cu asta noi monologam pe scări de blocuri fără
interfon şi bârâiam cu nesimţire prin trenurile personale. Ca şi
despre intuiţiile spectaculoase avute de marginali ai
lichteraturii. Însă trăncănitul roţilor de tren ne acoperea de
fiecare dată orice speranţă, orice început al dreptăţii visate.

De altfel, în timp, în timpul său, un geometru eşuat în poesia
momentului a dovedit într-un mod uimitor cum, supt influenţa
gravitaţiei, orice cădere liberă se poate transforma în sublim.
Căci spuind că „vinovat e tot făcutul” nu facem doar să răsune
într-un mod inutil şi dramatic pereţii de la Curtea Veche dar,
într-alt fel, ne depăşim şi statutul de creatură aflată între
cele două mitocănii pascaliene ale infinitului. Şi încă: ne
afirmăm ca şi conţinuturi (vinovăţia întinsă asupra oricărui
conţinut) dar, în această calitate de care am devenit conştienţi,
ne proclamăm şi ne asumăm întreaga vinovăţie disponibilă în
spaţiul socio-temporal.

Soarta unei persoane sau a unui personagiu urmează o dialectică
necunoscută semănând întrucâtva cu aceea a exautorelui constrîns
atâta amar de vreme în a fi un simplu mijlocitor de energie.
În plus, de ce să nu o recunoaştem? se posedă şi se păstrează o
legătură vagă cu destinul individului în general.
În timp ce firul acestuia din urmă are la rândul său străfulgerări
de culori astrale cu ajutorul cărora cititorii, de altfel
inexistenţi, recunosc mărcile persoanelor fizice şi le salută
conform cu obiceiul locului: câte bordeie, atâtea obiceie şi
tot atâtea coduri.

Aşa se menţine de altfel şi aparenţa înţelegerii & a participării,
fiindcă democraţiei lectorului deposedat de entitate îi place
în continuare să fie participativă.
Fluxul persona-persoană-personagiu-personalitate descompunându-se
permanent în factori primi dar şi schimbându-şi sensul numai bine
vine de crează cadrul unei confuzii între comedia divină şi
comedia artelor.
Căci, supus judecăţii reprobative a “Sfântului” Augustin Doinaş,
acest flux îi redă individualităţii statutul dintâi, cel al
nimicului conţinător al promisiunii de a fi cumva (Hegel murmura
ceva în aceeaşi direcţie), în noua veşnicie a ispăşirii.

Aventura, destinul, parcele, alea-alea şi aşia mai departe, trec
în apanagiul unei colectivităţi, a unui colectivism aleatoriu, a
unui comunism special, hic sunt leones, ziceţi-i cum doriţi, iar
tirania en gros se manifestează într-o tiranie en detail,
caleidoscopic, în acelaşi fel în care, odinioară, negarea
obişnuia să se viziteze pentru a se nega pe sine.

Text de Radu Celan Exiguul