Mîntuitorul porunceşte creştinilor să nu-şi numească pe pămînt părinţi [Mat 23:9], de vreme ce unul este Părintele, Tatăl cel mai înainte de veci, Care ne-a adus întru a fi pentru a ne împlini filialitatea unei veşnice iubiri. Dar tot Dumnezeu, prin Duhul Sfînt, a spus: „Eu am zis: Dumnezei sînteţi, şi fii ai Celui prea‑înalt toţi” [Psa 81:6] şi „voi fi vouă Tată şi voi veţi fi Mie fii şi fete” [​2Cor 6:18]. Pentru aceea, Biserica a înţeles porunca Domnului Iisus Hristos în Duhul în care ea a fost rostită: existenţa noastră rînduită întru iubirea de oameni a Tatălui Ceresc mai înainte de naşterea noastră după trup binevesteşte naşterea de sus care ne dă Viaţă [​​Ioa 3:3], şi care, prin Duhul Sfînt primit la Botez, ne face fii după Har ai Părintelui Ceresc. Tot astfel, aceia care ne nasc din nou în Duhul Sfînt se numesc părinţi. Însuşi Dumnezeiescul Pavel spune: „de aţi avea zece mii de dascăli întru Hristos, dar nu mulţi părinţi; că întru Hristos Iisus prin Evanghelie eu v‑am născut pe voi” [​1Cor 4:15]. Viaţa în Hristos este viaţa cea vie, este Viaţa în Duhul Tatălui. Sfîntul Dionysie Areopagitul, ucenicul Marelui Pavel, spune, pentru aceea, că paternitatea adevărată este cea duhovnicească[1], şi ea îi învredniceşte pe cei ce ne nasc întru Duhul Sfînt să se numească părinţi.[2]

Prin Mîntuitorul nostru Iisus Hristos – Care S-a întrupat, a pătimit, a fost răstignit pe Cruce şi a înviat ca întru Sine să ne aducă la Tatăl – au primit Sfinţii Apostoli de la Tatăl Ceresc darul înfierii duhovniceşti, singura adevărată, singura veşnică. Iar de la Sfinţii Apostoli s-a dat Bisericii, pînă astăzi, darul înfierii şi al paternităţii duhovniceşti. În Duhul înfierii strigăm „Avva! Părinte”[Rom 8:15, Gal 4:6][3], ca unii ce sîntem fii ai lui Dumnezeu, cîţi sîntem întru Duhul Sfînt, şi acesta a fost strigătul inimii luminate de Duhul, vreme de două milenii de Creştinism venit la Viaţă prin mijlocirea purtătorilor de Duh.

După trei secole de mari prigoane împotriva[4] creştinilor, dar mai ales după cea pornită de tiranii cezari Diocleţian, Maximian şi Licinius între 303-305, a priceput vrăjmajul mîntuirii că nebunia Crucii [1Cor 1:18] biruie asupra nebuniei lumii de sub stăpînirea sa [​Ioa 12:31], şi că, îngăduite de Dumnezeu, prigoanele au pecetluit credinţa creştină cu sîngele îndumnezeit al mucenicilor, cu sufletele îndumnezeite ale celor ce aşteptau cu dragoste aprinsă, cu frică şi cutremur, a doua Venire a Adevăratului Împărat [1The 3:12-13].

În anii dinainte, dar mai ales în cei ce au urmat biruinţei Crucii prin Marele Constantin, adică după 313, zeci de creştini, plini de dorul desăvîrşirii prin nevoinţă, au alergat către tărîmul dintre stîncile şi nisipurile din dreapta Nilului, la Pispir, în Thivaida / Thebaida Egyptului, căutînd o mucenicie duhovnicească, înţeleasă ca o cunună a tuturor nevoinţelor.

Cu ochii sufletului aţintiţi la premiul acesta prea‑blagoslovit [Evr 12:2], nici o renunţare, nici o jertfă, nici o dăruire, nici o asceză şi nici o suferinţă nu li se părea îndeajuns pentru a răsplăti cinstea unei asemenea chemări şi a unei asemenea făgăduinţe cereşti, ca unii ce trăiau pregustarea Cereştii Împărăţii a Harului încă din viaţa aceasta pămîntească, precum spune atît de minunat Sfîntul Simeon Noul Teolog în Imnele Iubirii sale.

Mergînd, aşadar, către pustie şi urmînd Marelui Antonie, cei ce i s-au făcut ucenici nu ştiau ce tărie va deschide calea lor în istoria şi iconomia Bisericii şi a întregii omeniri. Ceata lor de îngeri în trup e învăluită de lumina dumnezeiască a faptelor lor bune, rămase nouă în scris mai mult în Paterice decît în Vieţile Sfinţilor. Petrecerea lor a fost cu adevărat de foc, dacă astăzi, 1700 de ani mai tîrziu, cenuşa traiului lor[5] încă dogoreşte şi într-aripează inimile spre vieţuirea îngerească; prin nevoinţa lor au împlinit cu fapta cuvîntul Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis: „Foc am venit să arunc pe pămînt, şi cît vreau să fie acum aprins!” [​Luc 12:49].

Căutători ai mărgăritarului Duhului, iubitorii de Hristos şi de calea nevoinţelor ce duce la El au văzut lumea luminîndu‑se de fapta cea bună şi de petrecerea neîncetată întru Duhul Sfînt a Marelui Antonie pustnicul. Alergînd către acesta din cele patru zări, fără preget l‑au silit să iasă din zăvorîrea sa ca să le fie povăţuitor duhovnicesc[6]. Şi pentru că Dumnezeu i‑a poruncit lui să plinească şi acest chip de nevoinţă a slujirii către fraţi, s‑a făcut lor părinte, iar ei următori lui, au deprins cu rîvnă şi recunoştinţă rînduiala lui, avînd ca unică pravilă însăşi petrecerea sa, precum atîtea generaţii de monahi după vremea Sfîntului Antonie, pînă azi[7].

Exemplul personal este cea mai puternică educaţie pe care o poate primi cineva; fără aceasta ar fi cu neputinţă înţelegerea poruncii dată de Mîntuitorul nostru ucenicilor Săi „urmează‑Mi Mie”.[8] Chemarea „Vino după Mine” („călăuzeşte‑te după Mine”) a Celui ce este Însăşi Calea [​Ioa 14:6] a fost ascultată şi de Apostoli, şi de ucenicii direcţi ai acestora, precum vedem în Faptele Apostolilor şi în Epistolele lor[9], şi apoi, din generaţie în generaţie, de la părinte duhovnicesc la ucenici. Pe Aceeaşi Cale a mers şi Cuviosul Avvă Antonie, care a primit luminarea cea de sus, pe care a căutat-o împreună cu el şi mulţimea de străluciţi ucenici ce au cunoscut că şi chipul mergerii pe Cale trebuie revelat deopotrivă cu Calea, aşa cum Duhul este împreună‑cinstit cu Fiul.

În scurtă vreme, Evanghelia şi exemplul personal antonian fiind farul călăuzitor al tinerei comunităţi de la Pispir, lumina nevoinţelor duhovniceşti şi iubirea de linişte s-a făcut sămînţa cu care a fost semănat pămîntul întregii lumi, şi mulţi nevoitori au mers în alte locuri de nevoinţă, ducînd felul de vieţuire al Sfîntului Antonie în tot Egyptul şi apoi în scurtă vreme în toată lumea.

Deja la anul 308, în vîrstă de numai 15 ani şi după doar doi ani de vieţuire împreună cu Marele Antonie, ucenicul său, Sfîntul Ilarion cel Mare[10], s‑a dus în pustia Gazei, în Palestina, unde, după alţi 12 ani, a început să zidească o mănăstire pentru cei ce au venit să se nevoiască împreună cu el, între care se afla şi teologul cel înfocat de Duhul Sfînt şi marele făcător de minuni de mai tîrziu, Sfîntul Epifanie de Salamina[11]. Pe la 316, în Egyptul de Sus, Sfîntul Pahomie cel Mare, intrînd ucenic la Sfîntul Palamon / Paramon – la rîndul său ucenic al unor ucenici ai Sfîntului Antonie cel Mare -, primeşte o mică pravilă, în primele sale zile de nevoinţă monahală, dimpreună cu cuvintele: „Să ţii cele pe care le‑au rînduit Bătrînii”. Deci la anul 316 exista deja o pravilă pustnicească păstrată cu stricteţe.

Mai apoi, pe la anul 320, Avva Amun îşi face o chilie în Nitria, între braţele Nilului ce cuprind lacul Mareotis de lîngă Alexandria. Avva Amun a fost unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai Marelui Antonie, deşi nu avem mărturii directe că el ar fi vieţuit împreună cu marele sihastru. Şi totuşi, că acesta din urmă l‑a vizitat în anul 338 şi împreună umblînd prin pustie au pus temelia viitoarei comunităţi a Chiliilor, iar mai ales la săvîrşirea Avvei Amun din anul ~352 Marele Antonie a văzut sufletul cuviosului dus la ceruri de îngeri[12].

Cu adevărat, doar din aceste trei exemple dintre anii 308‑320 putem pricepe că dragostea de Hristos şi de nevoinţe duhovniceşti a ucenicilor Dumnezeiescului Antonie a aprins către sfinţenia nevoinţelor monahale întreaga lume creştină şi nu numai. În scurtă vreme, spre anii 350‑400, monahismul antonian se răspîndise deja în toată lumea, din Persia pînă în Irlanda şi din Carpaţi pînă în Nubia. Dar tocmai această răspîndire a monahismului, întocmai cu cea a Creştinismului apostolic din veacul întîi, a pus o serie de probleme care s‑au rezolvat aidoma cu cele apostolice: prin scris, prin alcătuirea unor legi monahiceşti, numite Aşezăminte sau Reguli / Pravile.

Cel ce a scris prima dată pe hîrtie Aşezămintele Sfîntului Antonie cel Mare a fost ucenicul său, Avva Ştefan din Thivaida. Acestea sînt o pildă foarte bună de împlinire a cuvîntului Mîntuitorului: „Iar Mîngîietorul, Duhul cel Sfînt, pe Care Îl va trimite Tatăl întru numele Meu, Acela vă va învăţa pe voi toate” [​Ioa 14:26], fiind roadă a experierii directe şi nemijlocite a Harului Duhului Sfînt şi ele însele aducătoare ale aceluiaşi Dumnezeiesc Har în cei ce le primesc întru simplitatea inimii. Simpla lor citire învăpăiază sufletul către dorirea Harului, aşa cum se petrece şi cu scrierile Sfîntului Dionysie Areopagitul, a căror autenticitate reiese în primul rînd din însuşi textul.

Vremurile apostolice şi patristice au adus lumii întregi un nou înţeles asupra drepturilor intelectuale: autorii, fiind insuflaţi de Duhul Sfînt, pe care L-au putut cîştiga doar prin şi întru smerenie, nu au simţit nevoia să îşi afirme autoritatea asupra unor scrieri decît atunci cînd era neapărată nevoie, pentru ca scrierile lor să fie primite fără putinţă de răstălmăcire sau tăgadă de cei cărora le erau adresate. Acesta e şi motivul pentru care foarte multe din scrierile vechi nu au fost semnate (în special în lumea monahală), motivul pentru care cei mai mulţi copişti de manuscrise din istoria Creştinismului nu s-au semnat pe cărţile lor (şi de cele mai multe ori nici măcar anul copierii cărţii nu l-au însemnat), şi motivul pentru care mentalitatea omului contemporan cu greu se poate apropia de cea a creştinilor autentici ai primelor veacuri.

Avva Ştefan şi Avva Antonie nu s-au înţeles pe sine ca pe nişte deschizători de drumuri, ci ca pe nişte continuatori ai unei tradiţii vii de nevoinţă, rugăciune necontenită şi lucrare a poruncilor şi voii dumnezeieşti căreia se supuseseră şi Sfinţii Proroci (exemplele Sfîntului Moisi şi al Sfîntului Ioann Botezătorul sînt, poate, cele mai grăitoare), şi Sfinţii Apostoli, şi chiar Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, vieţuirea Sa în pustie şi în singurătate fiind felul de trai după care a însetat mulţimea cea nenumărată a monahilor din toată vremea. Monahismul este vieţuire hristică, apostolică şi prorocească, este o neîncetată luptă cu sinele, un neîncetat martiraj, o necontenită Cruce prin care se ţine permanent aprinsă flacăra învierii duhovniceşti, a biruinţei Duhului Sfînt.

Pustnicii egypteni de la anii 300-320 nu au înţeles monahismul ca pe o vieţuire antoniană, ci ca pe una apostolică şi martirică. Apostolică, deoarece ştim din Tradiţia Bisericii că toţi Sfinţii Apostoli au ales a vieţui în singurătate pentru anumite perioade şi a se ruga neîncetat în însingurarea lor, după pilda Mîntuitorului Hristos, iar martirică,[13] deoarece alergau spre neîncetatele nevoinţe din pustie ca spre cele din arenă, în loc de fiare luptîndu-se cu duhurile, iar în loc de spectatori avînd pe Sfintele Puteri cereşti.

Scrierile Avvei Ştefan Thiveul. Multă vreme s-a crezut că prima pravilă monahală scrisă a fost cea a Sfîntului Pahomie cel Mare, notată într-o primă variantă în jurul anului 329, la întemeierea celei de a doua chinovii pahomiene, căreia a trebuit, în lipsa prezenţei sale în trup, să-i dea o rînduială scrisă. Pravila pahomiană a fost urmată, la scurtă vreme, de scrierile Cuviosului Afraat Persanul în Mesopotamia ori de ale Sfîntului Vasilie cel Mare în Kapadokia (acestea din urmă sînt scrierile de căpătîi ale monahismului ortodox pînă astăzi). Cercetarea în amănunt a rînduielilor monahale scrise în vremurile imediat următoare plecării în pustie a Avvei Antonie arată că înaintea acestora fuseseră, de fapt, aşternute în scris alte aşezăminte, pe care am putea să le numim, pe bună dreptate, antoniene, căci sînt după chipul său pătruns de dogoarea Duhului Sfînt care a înfocat inimile primilor monahi. Scrierile înmănunchiate pentru întîia oară în volumul de faţă se demonstrează prin ele însele a fi fost alcătuite în imediata apropiere a Sfîntului Antonie cel Mare ca primele pravile monahale scrise vreodată, de către ucenicul său, Avva Ştefan.

Acestea sînt:

1. Porunci celor ce se leapădă de lume (un mic abecedar al vieţii monahale, dedicat celor ce au hotărît să facă pasul ieşirii din lume pentru a-şi petrece restul vieţii în mănăstire);

2. 12 Porunci (cel mai scurt şi mai complet tipic de vieţuire monahală scris vreodată; şi cel mai cunoscut, mai studiat, mai preţuit şi mai copiat text al Avvei Ştefan);

3. Aşezămînt tuturor monahilor (cel mai vechi tipic al vieţii călugăreşti comunitare sau singuratice şi cel mai dens text de felul acesta scris vreodată; bătrînii pustnici ai Egyptului, a căror comoară de fapte bune şi de înţelepciune s-a păstrat în Pateric, au fost cu toţii împlinitori ai acestui Aşezămînt de Dumnezeu insuflat);

4. Cuvînt despre nevoinţă (un text adresat de Avva Ştefan ucenicilor săi pentru vieţuirea în chilie; a doua jumătate a textului nu îi aparţine Avvei Ştefan, ci unor ucenici ai lui).

Pe lîngă aceste texte păstrate în limba ellină, care vor fi pentru prima dată publicate în original şi traducere în acelaşi volum la Mănăstirea Petru Vodă, în limba arabă s-au mai păstrat cîteva texte, asupra cărora cercetătorii nu s-au aplecat foarte mult, dar un alt român, Alin Suciu, expert în limba şi literatura coptă a primului mileniu, cercetător asociat la Universitatea din Hamburg (Germania), ne-a promis că le va aduce în curînd la lumină.

Nici unul din zecile de mii de papiruşi descoperiţi prin nisipurile egyptene nu ne spun ceva despre acest bătrîn, cu toate că numele de Ştefan era oarecum comun între creştinii acelei vremi apropiate martiriului întîiului mucenic. O singură scriere istorică pe care o vom menţiona mai jos – Istoria lausiacă / Lavsaiconul lui Palladie – pare a vorbi despre scrierile Avvei Ştefan. O altă informaţie se află într‑un synaxar arab de secol XIV[14]: „În ziua de 17 Baschnes (12 Mai), pomenirea Avvei Ştefan şi a Sfîntului Epifanie”. Din ordinea în care sînt pomeniţi se poate înţelege că, pentru cel puţin o parte din memoria creştinismului egyptean, amintirea Avvei Ştefan era aceea a unui sfînt care se săvîrşise, cronologic vorbind, înaintea Sfîntului Epifanie şi/sau că importanţa şi măreţia vieţii şi petrecerii sale îi dădeau tot dreptul să se afle trecut în synaxar înaintea dumnezeiescului teolog şi marelui făcător de minuni din Salamina Cyprului. Probabil că acest synaxar arab este, totuşi, o compilaţie tîrzie, avînd o importanţă mare, de vreme ce fără de el nu am fi ştiut astăzi nimic, şi tot ce am fi folosit ar fi fost speculaţii şi ipoteze. Aceasta se vede din faptul că în ziua de 12 Pachon/Pason/Basnes (7 Mai) este pomenit un Avva Ştefan. Într-o traducere etiopiană[15] a unui synaxar arab s-au păstrat cîteva cuvinte despre un anume Avva Ştefan din Fayum, pomenit în ziua de 29 Terr (6 Februarie), care, cel mai probabil, nu ar putea fi bătrînul ucenic al Avvei Antonie. Cele mai multe synaxare arabe păstrate nu au pe Avva Ştefan pe data de 17 Pachon, ci doar pe 12 Pachon, o confuzie rezultată din echivalarea lunilor egyptene cu cele greco-romane.

Nu a existat, pînă spre sfîrşitul primului mileniu de creştinism, un calendar comun al sărbătorilor pentru întreaga Biserică. Cu excepţia Praznicelor Împărăteşti, al căror număr a crescut cu trecerea vremii şi care au înglobat şi pe cele închinate Maicii Domnului, majoritatea Bisericilor locale aveau un calendar propriu, iar acestea s-au uniformizat destul de greu pînă la instituirea unui synaxar[16] comun. Principala Biserică ce a emulat şi influenţat dezvoltarea cultului, imnografiei şi colecţiilor de Vieţi de Sfinţi a fost, pînă în veacul al X-lea, cea a Ierusalimului. După distrugerea complexului Bisericii Sfîntului Mormînt şi a Ierusalimului în anii 1008-1009 de către califul Al‑Hakim bi Amr Allāh, distrugere urmată de cucerirea şi stăpînirea cruciată, romano-catolică, dintre 1099-1187, continuator al focarului cultural palestinian în Ortodoxie a rămas Constantinopolul, iar mai ales Sfîntul Munte Athos. Tradiţia locală alexandrină şi egypteană a fost preluată la Ierusalim mai ales prin intermediul monahilor ortodocşi din Gaza şi din Sinai, însă pomenirea Avvei Ştefan nu a pătruns şi în synaxarele ortodoxe, probabil şi datorită unei confuzii cu Ştefan din H(a)nes (Iraklia cea Mare), un episcop monofizit din a doua jumătate a secolului al VI-lea[17]. Dacă Avva Ştefan, ucenicul Sfîntului Antonie, a trăit la Arsinoe, în apropiere de Iraklia cea Mare (Herakleopolis), atunci confuzia are o justificare evidentă.

Un apendice la Synaxarul lui Usuard (sec. IX) menţionează un „Stephanus abbas” în 13 Februarie, fără a da nici un alt indiciu despre el (în aceeaşi zi mai sînt pomeniţi un diacon Ştefan şi un episcop mărturisitor cu acelaşi nume)[18]. Synaxarul palestinian din sec. X păstrat astăzi în biblioteca Mănăstirii Sinai nu menţionează nici un Cuvios Ştefan în afară de cei trei palestinieni cu acest nume (doi din Lavra Sf. Sava şi unul din Lavra Sf. Gherasim de la Iordan)[19].

Demn de încredere este şi un indiciu despre Avva Ştefan pe care îl oferă cîteva manuscrise de Pateric în care există un fragment din cele 12 Porunci (prezente în acest volum) într‑o formă ce pare a fi cea originală. Fragmentul aminteşte de o practică liturgică anterioară jumătăţii veacului al IV‑lea, aceea a mărturisirii gîndurilor înaintea Bătrînilor, iar nu a unui singur părinte duhovnicesc.[20] Avem, aşadar, o altă mărturie despre vremea în care a trăit şi a scris Avva Ştefan: prima generaţie de monahi.

După stilistica scrierilor sale, din forma uimitor de concisă a sentinţelor şi din organizarea lor internă se vede că ele aparţin unei minţi organizate, de strateg, un mare nevoitor şi pnevmatofor cu o fire extrem de practică, cu exprimare cristalină şi o minte curăţită de orice cuget trupesc.

Cîteva din citatele scripturistice folosite în scrierile Avvei Ştefan fac trimitere la o variantă a tradiţiilor textuale egyptene căreia îi este următor şi Sfîntul Epifanie de Salamina. Probabil că Sfîntul Epifanie a folosit o copie a unui Nou Testament provenit, prin Sfîntul Ilarion cel Mare, din obştea Sfîntului Antonie cel Mare şi ar putea şi aceasta să se constituie într-o confirmare a uceniciei directe a Avvei Ştefan pe lîngă Avva Antonie.

Fragment din introducerea la Asceticonul Sfinţilor Antonie cel Mare şi Ştefan Thiveul, de Monahul Filotheu Bălan

Note:

[1] Sf. Dionysie Areopagitul ‑ Despre numirile dumnezeieşti, II:7‑8

[2] „Există un Tată începător şi propriu‑zis al tuturor părinţilor; căci El dă o astfel de împărtăşire şi e începătorul tuturor fiilor Fiului, care şi El s‑a făcut prin aceasta participabil, cum însuşi zice: Arătat‑am numele Tău oamenilor; căci se numeşte Tată cel ce are pe Fiul Însuşi care a spus acestea” (Sf. Maxim Mărturisitorul, tîlcuire la fragmentul de mai sus al Sf. Dionysie Areopagitul)

[3] Aramaicul ܐܒܐ (avva = părinte, tată) a dat în ellineşte ἀββᾶ, în latină abbas, iar în coptă ΑΠΑ.

[4] Creştinii din Imperiul Roman au fost aproape în permanenţă persecutaţi, cele mai cunoscute prigoane împotriva ucenicilor Mîntuitorului Hristos fiind cele de sub împăraţii Nero (începută în 64 d.Hr.), Domitian (89-96 d.Hr.), Traian (98-117 d.Hr.), Adrian (117-138 d.Hr.), Marc Aureliu (161-180), Septimiu Sever (193-211), Maximin Tracul (235-238), Decius (249-251), Valerian (253-259), Diocleţian, Galeriu, Maximian (mai ales între 303-305) şi Licinius (308-324).

[5] „Rînduiala aşezării monahiceşti se desparte în trei: în dimineaţă, amiază‑zi şi seara. Că cei de dimineaţă se aseamănă cu flacăra. Cei de amiază‑zi, cu cărbunii cei aprinşi. Iar cei de seara se aseamănă cu spuza cea amestecată cu cenuşă, care rămâne de la cărbunii cei aprinşi. Şi iarăşi: cei de dimineaţă se aseamănă cu Α, întâia literă. Şi cei de amiază‑zi cu Μ şi cu Ν. Iar cei de seara, cu Φ şi Χ. Şi cei de la sfârşit, cu Ψ şi Ω. Că părinţii cei vechi, în anii Marelui Constantin, precum Antonie, Pahomie, Pavel Thiveul şi Petru Athonitul, ţineau flacăra credinţei, fiind desăvârşiţi în fapte bune. Şi se asemănau cu A şi B. Iar după dânşii, în anii împăraţilor Iustinian şi Eraclie, cei din chinovii, precum Eftimie, Savva, Theodosie şi alţii, se asemănau cu cei de amiază‑zi, ţiind fierbinţeala jăraticului. Şi cei de seara, ai vremii de acum, ţin spuza cea rămasă din jăratic.” (Sf. Nil Athonitul – Minunile, vedeniile şi cuvintele, ed. Sophia, Bucureşti, 2012, p. 260)

[6] Sfîntul Athanasie cel Mare – Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare, 14

[7] Avva Sisoe, tînăr fiind şi venind în pustia Schitului, intră ucenic la Avva Or, unul din bătrînii îmbunătăţiţi ai primei generaţii de călugări, şi cerîndu‑i un cuvînt, primeşte acest răspuns: „Ai credinţă spre mine? Şi a zis: Da, am. Deci a zis lui: Du‑te, şi ce m‑ai văzut pe mine că fac, fă şi tu.” (Pateric egyptean, Sisoe 7)

[8] Mat 8:22, 9:9, 10:38, 19:21, Mar 2:14, 10:21, Luc 5:27, 9:59, 18:22, Ioa 1:43, 21:19,22

[9] 1Cor 4:16, 11:1, Efe 5:1, Fil 3:17, 1The 1:6, 2:14, 2Th 3:7,9, Evr 6:12, 13:3, 1Pet 2:21, 3:13

[10] Sf. Ilarion cel Mare (293-371 d.Hr.), pomenit în ziua de 21 Octombrie.

[11] Sf. Epifanie de Salamina (298-403 d.Hr.), pomenit în ziua de 12 Mai, a fost unul din cei mai mari apărători ai Ortodoxiei şi unul din cei mai mari făcători de minuni ai Bisericii. A lăsat în scris primul mare tratat de dogmatică – Ancoratus – şi un foarte documentat tratat apologetic împotriva tuturor ereziilor de pînă la el – Panarion –, împreună cu alte două tratate – Despre măsuri şi greutăţi şi Despre cele 12 pietre scumpe – şi mai multe omilii.

[12] Precum mărturiseşte Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare, 60

[13] Mat 4:1-11, 14:23, Mar 1:12-13, 6:31-32, Luc 4:1-13, 5:16, 9:10, 9:18, Ioa 6:15, ş.a.

[14] Calendarul lui Abou’l‑Barakat, în Revue de l’Orient Chrétien 13 (1908), p. 128‑129.

[15] Publicată în PO 45, p. 234-235.

[16] Numele de „Synaxar” vine de la cartea cu Vieţi de Sfinţi ce se citea la synaxele Bisericii, adică la sfintele slujbe.

[17] Coptic Encyclopedia, p. 1254.

[18] PL 124:1325

[19] Le calendrier palestino‑géorgien du Sinaiticus 34 (Xe siecle), publicat în Subsidia Hagiographica nr. 30, ed. G. Garitte, Bruxelles, 1958

[20] Avva Pafnutie, preotul Schitului, mărturiseşte despre această practică din tinereţea sa, adică înainte de anii 340‑350: „În toate zilele vieţii bătrînilor, de două ori pe lună mă duceam la dînşii, avînd de la dînşii depărtarea douăsprezece mile, şi tot cugetul îl spuneam lor, şi nimic alta nu‑mi ziceau, decît aceasta: În orice loc vei merge, nu te număra pe tine, şi vei fi odihnindu‑te.” (Pateric egyptean, Pafnutie 3)