Sfîntul Ioann cel Nou de la Suceava a fost de loc din Trapezund, cel mai probabil grec de neam, şi se ocupa cu negustoria. Într-una din călătoriile sale, intrînd în polemică cu un papistaş francez, căruia i-a ruşinat convingerile religioase, acesta din urmă l-a vîndut căpeteniilor islamice ale Cetăţii Albe. Acei păgîni au încercat să-l convingă să se lepede de creştinism şi l-au supus la cazne cu greu de descris. În cele din urmă, în ziua de 2 Iunie 1332, după ce a fost legat de un cal şi tîrît prin toată cetatea, nişte evrei i-au tăiat capul.

Redăm mai jos textul din Vieţile Sfinţilor (ediţia îngrijită de Părintele Ioanichie Bălan şi apărută la Mănăstirea Sihăstria în 1997, reeditată după cea de la Mănăstirea Neamţ, din 1813), împreună cu frescele de la Voroneţ care ilustrează pătimirile Sfîntului Ioann (curios lucru, deşi în celelalte scene ale pătimirilor sale nu este trecut nici un nume al vreunui prigonitor, în scena decapitării în dreptul evreului călare scrie “Ivan”):

Mulţi au vieţuit în lume viaţă bună şi plăcută lui Dumnezeu, după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos şi după învăţătura  Sfinţilor Lui Apostoli. Dintre aceştia este şi Sfântul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos. El, deşi s-a arătat cu mult timp mai târziu, nu este mai mic decât cei de demult; de vreme ce Stăpânul Hristos şi Dumnezeul nostru, a încununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci şi acum, în vremea cea mai de pe urmă, deschide uşa mărturisirii celor ce vor a se face mucenici şi îi cinsteşte cu aceeaşi cinste, şi-i încununează cu aceleaşi bunuri, dătătorul de nevoinţe. Deci, se cade să începem a istorisi, de unde este naşterea şi creşterea sfântului ce se prăznuieşte astăzi; ce fel de lucruri bune a făcut; cum a mărturisit pe Hristos şi cum a pătimit pentru dragostea Lui.

În părţile Capadociei, care se mărgineşte cu Armenia Mică, este o cetate mare ce se numeşte Trapezunda. Acea cetate aflându-se lângă mare, multe corăbii de pretutindeni se abăteau pe acolo, pentru îndestularea mărfurilor, pentru avuţia ce se afla în ea. Din această cetate a odrăslit acest plăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Mare Mucenic Ioan. El s-a născut din părinţi creştini, binecredincioşi, iubitori de Dumnezeu şi împodobiţi cu fapte bune; tot astfel şi pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescându-l şi deprinzându-l, l-au făcut desăvârşit în faptele cele bune creştineşti. De vreme ce acea cetate este zidită lângă mare şi cetăţenii ei erau obişnuiţi a umbla cu corăbiile pe mare şi a face neguţătorie, spre a-şi câştiga cele de trebuinţă, de aceea şi Fericitul Ioan adeseori, intrând în corabie şi ducându-se în multe cetăţi, făcea neguţătorie.

Într-o vreme, i s-a întâmplat lui că a intrat într-o corabie a unui om care avea multă neguţătorie. Acela era de neam francez, cu credinţa latin, adică papistaş, cu obicei sălbatic, nemilostiv şi fără de omenie. Deci fericitul Ioan, intrând în acea corabie cu un astfel de om, diavolul a început a-i pizmui viaţa cea îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu, fiindcă vrăjmaşul nu suferea cu uşurinţă faptele cele bune ale Fericitului Ioan. Căci îl vedea adeseori rugându-se lui Dumnezeu, postind, fiind blând şi plecat către toţi, lesne apropiat tuturor, făcând milostenie către toţi, miluind pe toţi cei lipsiţi ce erau în corabie, îndestulându-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi îi mângâia, dându-le lor cele de nevoie din averile lui şi întinzându-le mână de ajutor în toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi şi, izvorând totdeauna lacrimi, îşi zicea: „De vei milui pe fratele tău cel ce pătimeşte rău, miluit vei fi şi tu de Dumnezeu. Cum vei mângâia pe cel întristat, aşa vei fi şi tu mângâiat de Dumnezeu”.

Acestea văzându-le vrăjmaşul cel nevăzut şi pizmuindu-l, a vrut să facă sfântului împiedicare de la calea mântuirii. Deci, mai întâi, a gândit să-l depărteze de la dreapta şi sfânta credinţă a Bisericii Răsăritului. Pentru aceasta a îndemnat contra fericitului pe vrăjmaşul cel văzut, pe stăpânul corabiei, care se împotrivea credinţei celei drepte, ca astfel să ocărască pe dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credinţă a Răsăritului. De aceea, se făcea mare ceartă între ei, în călătoria pe mare pentru credinţă, şi totdeauna Sfântul Ioan biruia pe acel francez, ca un preaiscusit în învăţăturile cărţilor; şi astfel îi ruşina socoteala lui cea nedreaptă şi ereticească. De aceea, francezul acela se mânia foarte rău contra nebiruitului ostaş al lui Hristos, se iuţea şi îl batjocorea cu multe ocări şi-l vrăjmăşuia, gândind rău contra lui.

O vrăjmăşie ca aceea aprinzându-se în apuseanul acela, ei au sosit cu corabia de la Bosfor la malul Mării Negre, cel dinspre ţara Moldovei, lângă Cetatea Albă. Deci, ieşind din corabie, vrăjmaşul cel rău şi pizmaş s-a dus la eparhul cetăţii, care era cu neamul şi credinţa turc, fiind fierbinte păzitor şi apărător al credinţei sale celei turceşti. Acel francez a adus la cadiu, următoarea pâră contra Sfântului Ioan, zicând: „O, cadiule, este un bărbat în corabie, care a venit cu mine aici şi voieşte să se lepede de credinţa sa cea creştinească şi să se înstrăineze de patria sa. El voieşte a se apropia de credinţa voastră şi să primească legea voastră cea turcească, deci să se facă părtaş al seminţiei voastre. Aceasta o ştiu deoarece, călătorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta şi s-a jurat înaintea mea cu multe jurăminte că nicidecum nu-şi va schimba gândul său. De aceea tu să ai îndată purtare de grijă pentru el, ca să-l aduci la credinţa voastră; căci multă cinste vei avea de la împăratul şi de la toţi cei de un neam şi cei de o credinţă cu tine. Acest bărbat este înţelept şi iscusit, foarte ales şi vestit şi nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decât cei ce sunt mai mari, mai de cinste şi mai de frunte în cetatea Trapezunda”.

Acestea auzindu-le acel eparh păgân, s-a umplut de bucurie şi şezând la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit să cheme cu cinste la sine pe Fericitul Ioan. Când a venit şi a stat înaintea lui, eparhul, privind la el cu faţa veselă, i-a zis cu blândeţe: „M-am înştiinţat mult despre tine, că eşti om ales şi înţelept, din cei de frunte din Trapezunda şi că ai iubit credinţa noastră cea mahomedană şi că voieşti a te apropia de ea. Astfel este credinţa noastră, încât se lipesc şi-şi aprind inima de ea, toţi cei ce sunt cu gând curat şi o înţeleg pe ea; iar celor ce o primesc cu bucurie, le dă viaţă bine norocită şi lungime de zile; pe când credinţa creştinească este vrednică de râs; pentru aceea, o prietene, nu mai zăbovi, ci leapădă credinţa creştinească care este defăimată şi batjocorită de toţi şi cu glas mare înaintea a tot poporul ce s-a adunat aici, huleşte şi blesteamă legea şi credinţa cea creştinească, căci pentru aceasta s-a adunat aici poporul, împreună cu femeile şi cu copiii lor, ca să te audă pe tine mărturisind credinţa noastră; fiindcă am auzit despre tine că voieşti să te faci propovăduitor al renumitei şi strălucitei noastre credinţe.

Vino, o, minunatule, şi stai împreună cu noi şi preamăreşte cu glas minunat soarele cel strălucitor, dă cinste luceafărului care răsare înaintea soarelui şi adu jertfă luminătorilor cereşti, celor ce luminează lumea. Astfel te vei învrednici de la împăratul nostru de multă cinste şi de mari vrednicii; iar nouă ne vei fi ca un frate adevărat, îndulcindu-te de viaţa cea dulce împreună cu noi. Deci, calcă în picioare legea şi credinţa creştinească, ca una ce este defăimată şi proastă, încât să vadă şi alţii şi să înveţe de la tine a cinsti credinţa noastră”.

Fericitul Ioan, câtă vreme acel cadiu viclean şi răucredincios grăia aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri şi cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis în Sfânta Evanghelie: „Când veţi fi duşi înaintea domnilor şi împăraţilor, pentru numele Meu, să nu vă gândiţi mai înainte ce veţi grăi sau ce veţi răspunde în acel ceas, că vi se va da vouă cuvânt căruia nimeni nu va putea a se împotrivi, nici a răspunde ceva cei ce vi se împotrivesc.”

Apoi, căutând cu ochii cei simţiţi către tiran şi, răspunzând cu bună îndrăzneală, a zis: „O, cadiule! Mi se pare că minţi pe faţă. Aceste cuvinte nu sunt ale mele, nici nu mi-a venit în cuget vreodată să mă lepăd de sfânta credinţă a Domnului meu Iisus Hristos! Să nu se întâmple un lucru necuvios ca acesta, nici să mă lase Dumnezeu să primesc în mintea mea un gând păgânesc ca acesta. Acestea toate sunt meşteşugiri ale vrăjmaşului adevărului şi ale satanei, tatăl său; că, intrând în tine ca într-un vas al său, grăieşte prin tine către mine, nădăjduind astfel că mă va trage spre pieire. Acel vrăjmaş se sileşte să mă depărteze de la Dumnezeul cel adevărat, care este Ziditor al tuturor făpturilor văzute şi nevăzute, precum şi al soarelui acesta, pe care tu îl cinsteşti ca pe un Dumnezeu; iar tu, fiind cuprins cu întunericul amăgirii, aduci această cinste, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevărat, făcătorul soarelui căruia tu te închini. Deci nu te amăgi că mă vei pleca la minciună, ci mai vârtos tu însuţi învaţă-te de la mine taina adevărului, leapădă-te, te rog, de întunericul păgânătăţii, care zace în sufletul tău şi învredniceşte-te a te face fiu al luminii, strălucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decât soarele. Nu socoti că soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaşte că este un luminător făcut din fiinţa focului şi pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adică soarele, s-a zidit în a patra zi; deci cum poate zidirea să fie Dumnezeu?”

Sfântul Ioan, zicând nişte cuvinte ca acestea, şi-a ridicat mâinile şi ochii către cer, şi a strigat cu glas mare în auzul tuturor: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Mântuitorul meu, Care eşti Dumnezeu preamărit împreună cu Tatăl Tău Cel fără de început, cu Preasfântul Duh, o Putere şi o Împărăţie! Nu mă voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafărului, nu mă voi lepăda de lumină, nu mă voi lipi de întuneric, nu voi lăsa pe Dumnezeul meu şi nici nu voi sluji diavolului!” Zicând aceste cuvinte mărturisitorul lui Hristos, cu multă îndrăzneală şi cu faţă veselă, tiranul îşi schimba adeseori faţa sa, aprinzându-se de focul mâniei. Deci acel tiran, neputând mai mult să rabde pe mucenic, care îi grăia împotrivă şi îi arăta păgânătatea şi deşarta lui credinţă, că pentru Hristos pe Care Îl hulea păgânul ighemon, pe Acela Sfântul Ioan Îl lăuda şi Îl propovăduia în mijlocul poporului că este Dumnezeu adevărat; iar credinţa lui păgânească, sau mai bine zis înşelăciunea, a defăimat-o până la sfârşit; pentru aceasta a poruncit ostaşilor săi să-l dezbrace de hainele sale.

Astfel ostaşii, făcând cele ce li se poruncise, sfântul stătea gol, fiind însă îmbrăcat în Hristos. După aceea, cadiul a poruncit să-i aducă multe toiege înaintea lui, şi uitându-se către mucenic a zis: „Nu spune către mine nişte poveşti ca acestea, ci leapădă-te îndată de credinţa cea nefolositoare şi primeşte legea noastră cu toată inima, precum ai făgăduit, împodobindu-te astfel cu legile noastre. De acum părăseşte acele lungi cuvântări ale tale şi împlineşte ceea ce ai făgăduit; iar de nu, apoi mă jur pe legea noastră, cea bine norocită şi slăvită, că îţi voi zdrobi cu toiegele acestea nu numai trupul, dar te voi munci şi cu munci mai cumplite şi nesuferite firii; iar mai pe urmă te voi omorî cu moarte grea”.

Sfântul, răspunzând, a zis: „Tiranule şi plinule de toată spurcăciunea, nu sunt mincinos, nici cuvântător de poveşti precum spui tu, ci sunt rob şi mărturisitor al adevăratului Dumnezeu Cel preamărit în Sfânta Treime. În El m-am învăţat a crede de la strămoşii şi de la părinţii mei, Lui unuia mă închin, Aceluia aduc jertfă de laudă, pe El Îl mărturisesc, că este ziditor al tuturor făpturilor, pe Acela Îl aştept Judecător al viilor şi al morţilor. Acela va veni să răsplătească fiecăruia după faptele lui în vremea aceea, când, după porunca Lui, soarele acesta ce se vede, aşezat şi rânduit de Dânsul pentru slujba oamenilor, se va întuneca. Pentru aceea nu te mai nădăjdui că vei auzi altceva de la mine decât numai cele ce le-am zis întâi şi de la început, acelea le grăiesc şi acum şi le voi grăi până la sfârşit. Niciodată nu mă voi lepăda de Hristos Dumnezeu şi Făcătorul meu, niciodată nu voi cinsti mai mult făptura decât pe Făcătorul, nu mă voi închina zidirii mai mult decât Ziditorului, nu voi defăima sfânta credinţă în Dumnezeul meu, în care m-am născut şi în care m-am deprins de la părinţii mei, până când voi fi stăpân al gândului meu; şi, mai ales, până când voi avea această răsuflare. Deci nu mai zăbovi, lucrător al nedreptăţii, ci arată obiceiul tău de fiară care este ascuns în tine; scapă-te odată de grija cea pentru aflarea muncilor, cu care voieşti să mă munceşti, şi trimite-mă mai degrab cu orice fel de moarte vei voi, la Dumnezeul cel  adevărat, Stăpânul cel dorit de mine. Deci fă îndată ceea ce ai să faci, pentru că urechile mele nu pot să audă mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice proorocul: „Venin de aspidă este sub buzele lor”. Nici ochii mei să nu mai vadă faţa ta cea spurcată, despre care iarăşi acelaşi prooroc zice într-alt loc: „Umple feţele lor de ocară şi vor căuta numele Tău, Doamne!”

Apoi el a zis: „Iată ai înaintea ta trupul meu gol, gata pentru muncile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, îneacă-l în mare, taie-l în bucăţi cu sabia, pune asupra lui şi alte munci şi mai cumplite decât acestea, şi pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea şi pe cele mai multe decât acestea, eu sunt gata a le răbda cu plăcere şi cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu”.

Dar tiranul cel sălbatic şi nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului mărturisitor, s-a aprins de mânie şi îndată a poruncit să întindă pe mucenic la pământ şi să-l bată fără de milă cu toiege noduroase. Deci, slugile tiranului atât de cumplit l-au bătut pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, încât s-a zdrobit trupul lui în multe bucăţi, iar carnea, lipindu-se pe toiege, se arunca sus în aer,  şi locul pe care era întins mucenicul era roşit de sângele lui.

Deci, viteazul pătimitor, răbdând cu bărbăţie o muncă ca aceea, şi-a ridicat ochii minţii sale către cer şi a zis: „Mulţumesc Ţie, Stăpâne Dumnezeule, că m-ai învrednicit a mă spăla cu sângele meu şi a mă face curat de păcatele mele, care din neputinţa omenească mi s-au întâmplat a le păcătui înaintea ta, după Sfântul Botez”. Muncitorii aceia, auzind pe mucenic rugându-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multă mânie şi atât de cumplit l-au bătut, până ce i s-a stins şi glasul.

Apoi, făcându-se seară, ighemonul a poruncit să lege pe sfântul mucenic, care abia sufla, cu două lanţuri, să-l arunce în temniţă şi să-l păzească până a doua zi, spre o mai mare muncă. Dar mucenicul lui Hristos, neputând să meargă singur de cumplitele răni, muncitorii l-au târât ca pe un mort şi astfel l-au închis în temniţă. A doua zi, tiranul acela cu chipul de fiară, şezând la locul lui cel obişnuit de judecată, a poruncit să aducă înaintea lui pe Sfântul Mucenic Ioan.

Deci, răbdătorul de chinuri şi viteazul ostaş al lui Hristos a venit înaintea lui, cu faţa luminată şi cu sufletul vesel, către care privind răucredinciosul cadiu şi, văzându-l cu faţa atât de luminată şi veselă, căci darul lui Dumnezeu care a întărit pe sfinţii mucenici cei de demult, întărea şi pe Sfântul Ioan, care pătimea pentru aceeaşi mărturisire a bunei credinţe, a preasfântului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru, s-a mirat foarte mult că, după atâtea cumplite munci, se mai află suflet în el şi, ca şi cum n-ar fi pătimit nimic, se arăta aşa de vesel. Deci, a zis către el: „O, Ioane, nu vezi, în ce fel de ruşine şi necinste te aduce neînduplecarea şi nesupunerea ta, încât puţin a lipsit de nu ţi-ai pierdut şi viaţa, care este atât de scumpă şi de iubită tuturor oamenilor. Ascultă-mă, că de te vei pleca sfatului şi socotelii mele, este gata însănătoşirea ta, căci în puţine zile, rănile şi zdrobirile trupului tău se vor tămădui; fiindcă noi avem doctori foarte iscusiţi aduşi din India şi din Persia. Iar de nu voieşti să asculţi de sfatul meu, ci petreci în creştinătatea ta, apoi să ştii, că te aşteaptă mai multe şi mai cumplite bătăi”.

Atunci Sfântul Mucenic Ioan a răspuns: „O, judecător tiran, eu câtuşi de puţin nu mă îngrijesc de rănile trupului meu cel zdrobit; căci cu cât se strică omul nostru cel din afară, adică trupul, cu atât omul nostru cel dinlăuntru, adică sufletul se înnoieşte, după cum grăieşte Marele Apostol Pavel. Eu nu am altă grijă, decât numai să rabd până la sfârşit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce mă întăreşte şi Care a zis: „Cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui”. Deci, de ai gândit şi ai aflat şi alte munci, mai noi şi mai cumplite, pune-le asupra mea; căci rănile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc întru nimic!”

Nebunul tiran s-a ruşinat foarte mult de aceste cuvinte prea înţelepte şi, tremurând cu totul de mânie, s-a ridicat ca o fiară şi a poruncit să-l bată mai cumplit. Deci, muncitorii aceia au bătut multe ceasuri pe răbdătorul de chinuri, până au obosit cei ce-l băteau; astfel, schimbându-se unii după alţii, au muncit până ce s-au rănit şi s-au rupt şi cele dinlăuntru ale sfântului. Apoi slugile, muncind acel trup tare ca diamantul, au ostenit. Toţi câţi se adunaseră la acea privelişte şi priveau la acele cumplite munci, strigau contra nelegiuitului judecător, ocărându-i obiceiul lui cel nemilostiv şi sălbăticia lui cea de fiară. Iar Sfântul şoptea cu buzele şi se ruga lui Dumnezeu să-i dea răbdare până la sfârşit.

Atunci tiranul a poruncit să aducă un cal sălbatic şi să lege picioarele mucenicului de coada calului, după aceea unul din ostaşi să încalece pe calul acela şi să alerge pe uliţele cetăţii cât va putea; şi astfel să târască pe pătimitorul lui Hristos prin toată cetatea. Deci, Sfântul a fost tras prin toate uliţele cetăţii, încât s-a făcut privelişte îngerilor şi oamenilor: „Că bucurie se face în ceruri”, a zis Domnul în Sfânta Evanghelie, „pentru un păcătos care se pocăieşte”. Şi dacă pentru un păcătos se face bucurie, cu atât mai vârtos pentru un mucenic atât de răbdător, care pătimea pentru dragostea Lui unele ca acestea. Dar pe când se făcea bucurie în cer, oamenilor celor bine credincioşi, le era jalnică acea privelişte. Şi cum să nu le fie jalnică priveliştea, când vedeau calul alergând şi trăgând după el pe mucenic prin locuri aspre? Când vedeau pământul roşindu-se cu sângele lui, şi bucăţile de carne ce cădeau din trupul lui, iar capul trântindu-se de pământ şi de pietre? Cine nu s-ar fi umilit şi nu ar fi vărsat izvoare de lacrimi, văzând unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi fost împărtăşit de fire cuvântătoare.

Astfel fiind tras Sfântul Ioan de acel nemilostiv călăreţ, când a ajuns pe la locuinţele jidoveşti şi alerga trecând pe uliţele lor, mulţime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era târât de calul acela, şi strigând şi strâmbând feţele lor, aruncau în el cu ce se întâmpla a avea în mâini, râzând fără de rânduială. Unul din acei jidovi, alergând în casa sa şi ajungând calul ce târa pe sfânt, i-a tăiat cinstitul şi sfântul lui cap. Şi astfel bunul şi viteazul ostaş al lui Iisus Hristos şi-a sfârşit nevoinţa sa mucenicească, dându-şi în mâinile Domnului sfântul şi luminatul său suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegându-l călăreţul acela de la coada calului, l-au lăsat în acel loc, neîngropat, nebăgat în seamă şi neîngrijit şi astfel zăcea împreună cu capul lui cel tăiat, deoarece nimeni din creştini nu îndrăznea a se apropia sau a se atinge de el, temându-se de urgia păgânilor.

După ce a înnoptat, s-a făcut o minune ca aceasta asupra trupului sfântului mucenic; deodată s-au arătat multe făclii arzând; iar trei bărbaţi cu haine albe cântau cântare de cuvinte sfinţite şi negrăite şi cădeau cu tămâie împrejurul trupului mucenicului. De asemenea, s-a văzut un stâlp deasupra sfintelor moaşte întărit până la cer.

Minunea aceasta s-a văzut de mulţi şi mai ales de cei ce locuiau împrejurul locului unde zăceau sfintele lui moaşte. Iar unul din jidovi, a cărui casă era aproape de acel loc unde zăcea mult pătimitorul trup al sfântului, părându-i-se că preoţii creştini au venit să-l ia şi să-l dea îngropării celei obişnuite, a luat un arc cu săgeată şi s-a apropiat acolo, vrând să săgeteze pe unul din acei preoţi. Deci, punând săgeata în arc, a tras cât a putut şi, când a vrut să dea drumul săgeţii, aceea se lipise de degetele de la mâna dreaptă, asemenea şi mâna stângă care ţinea arcul, încât nu putea nici să trimită săgeata, nici mâinile să le dezlipească.

Aşa a petrecut toată noaptea acel jidov, fiu de viperă. Făcându-se ziuă, acei minunaţi bărbaţi, şi stâlpul de foc şi făcliile s-au ascuns, făcându-se nevăzuţi; iar bărbaţii, femeile, tinerii şi bătrânii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticălos săgetător, cum stătea astfel nemişcat, precum întinsese arcul şi săgeata, ca fiind ferecat cu fiare şi legat cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu.

Deci el, deşi nu voia, povestea tuturor toate cele văzute de dânsul asupra trupului mucenicului şi cum i s-a făcut de Dumnezeu acea izbăvire, pentru aflarea cea cu îndrăzneală a lucrului celui rău. După ce a făcut către toţi arătarea şi mărturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mâinile şi a scăpat de pedeapsă. Înştiinţându-se cadiul de această minune, s-a temut foarte mult. Pentru aceea a poruncit creştinilor să ia trupul mucenicului şi să-l îngroape. Deci creştinii, luându-l, l-au îngropat cu cinste lângă biserica lor.

După ce au trecut câteva zile, francezul, care vânduse pe sfânt spre mucenicie, a voit să fure cinstitul lui trup şi să-l ducă în patria sa. Poate că s-a căit pentru răutatea sa şi poate că a avut de gând să spună că sfântul a fost de credinţa lor cea apuseană. Deci într-una din nopţi, având vreme prielnică pentru acel lucru, a cugetat în sine şi a mers cu ai săi la mormântul mucenicului. Atunci a început a săpa locul şi, descoperind mormântul, a vrut să ia cinstitele lui moaşte. Dar în acel ceas, ostaşul lui Hristos s-a arătat în somn preotului acelei biserici şi a zis: „Scoală-te îndată şi aleargă la biserică, că iată acel francez voieşte să fure trupul meu”.

Preotul, sculându-se îndată, a alergat cu toată puterea sa la biserică şi a găsit mormântul săpat şi deschis; iar trupul sfântului nefurat. Deci, a izgonit pe acei nelucrători şi deşerţi oameni cu acel gând rău. Apoi preotul, chemând pe creştinii acelei biserici, le-a povestit cele făcute şi toţi au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce preamăreşte pe sfinţii Săi. Apoi, luând cinstitele moaşte ale Sfântului Mucenic, le-au pus în biserică, aşezându-le în altar aproape de Sfânta Masă.

Acolo au stat acele sfinte moaşte ale Sfântului Mucenic Ioan mai bine de şaptezeci de ani, făcându-se asupra lor arătări dumnezeieşti ziua şi noaptea. Uneori se arătau în formă de lumină minunată; alteori, în chip de foc pogorându-se asupra lor; alteori îngeri pogorându-se asupra lor şi suindu-se la cer, iar alte ori ieşea de acolo bună mireasmă negrăită. La acele sfinte moaşte, ale Sfântului Ioan, se făceau felurite tămăduiri, încât a străbătut pretutindeni vestea minunilor care se făceau acolo.

Într-acea vreme domnea în ţara Moldovei binecredinciosul şi de Hristos iubitorul domn, Alexandru, marele voievod, care se împodobea nu numai cu toate felurile de fapte bune, pentru care s-a numit „cel Bun”, ci era aprins şi cu dragoste şi cu râvnă dumnezeiască către sfinţii mucenici.

Deci, auzind el de multele minuni ce se făceau de sfintele moaşte ale acelui mucenic, a dorit să le aibă, mai cu seamă să-şi împodobească ţara cu acea nepreţuită vistierie. Deci, sfătuindu-se cu prea sfinţitul arhiepiscop a toată ţara, Iosif, a trimis la Cetatea Albă, pe oarecare din boierii săi, cu mulţime de ostaşi şi cu multă avere. Aceia, mergând la mai sus zisa cetate, au răsturnat toată piatra cea de obşte, necruţând nici bani, nici daruri pe la cei ce aveau trebuinţă de acestea – căci Cetatea Albă era atunci sub stăpânirea otomanilor – şi astfel şi-a dobândit dorinţa.

Luând acele sfinte moaşte, multă părere de rău a pricinuit credincioşilor de acolo. Iar când se apropia cu dânsele de cetatea domnească din Suceava, au ieşit întru întâmpinarea lor marele Voievod Alexandru cel Bun, toţi boierii cei mari, preasfinţitul arhiepiscop Iosif, cu tot clerul său cel duhovnicesc şi tot poporul. Şi astfel au întâmpinat cu bucurie, cu făclii, cu tămâie şi cu miruri bine mirositoare pe mucenicul lui Hristos, cel ce bine a voit a veni la dânşii. Iar marele voievod, căzând pe sicriul Sfântului Mucenic Ioan, a îmbrăţişat mult pătimitoarele sale moaşte, punându-şi ochii şi gura pe cinstitele mâini ale mucenicului şi le săruta cu multă evlavie şi credinţă.

Apoi, vărsând multe lacrimi de bucurie, a pus pe Sfântul Mucenic Ioan ca păzitor al său şi al stăpânirii sale, încă şi al binecredinciosului popor al ţării Moldovei. Astfel, cu mare cinste au aşezat cinstitele moaşte ale mucenicului în Sfânta Mitropolie din Suceava, care era pe acea vreme, cetate domnească sau capitală a Moldovei.