Este strict necesar ca ierarhii Bisericii să conştientizeze situaţia dramatică în care se găseşte învăţământul teologic ortodox din România şi dacă s-ar putea, să-l sprijine mai mult.

Cunoştinţele de greacă şi latină care se cereau la admiterea la doctorat la Facultatea de Teologie din Iaşi în urmă cu 10 ani au putut fi recuperate autodidact în mai puţin de 2-3 luni. La alte universităţi din ţară se puteau recupera potrivit mărturiilor colegilor în 2-3 săptămâni. În occident, pentru admiterea la doctorat pe Vechiul Testament se cere obligatoriu absolvirea modulului latinum-graecum-hebraicum care constă în peste 250 de ore de curs intensiv pentru fiecare dintre cele trei limbi (4 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, un semestru pentru fiecare din cele trei limbi) – aproape echivalent cu numărul de ore de gramatică şi curs practic care se însumează la absolvirea unei Facultăţi de limbi clasice în România. Dacă nu se introduc şi în Facultăţile Ortodoxe de Teologie în cadrul ciclului de licenţă 1-2 ani pregătitori în cadrul cărora să se studieze cel puţin la fel de intensiv limbile greacă, latină şi ebraică, înstrăinarea completă a exegezei ortodoxe moderne de exegeza patristică şi mai ales de dogmele şi de tradiţia Bisericii este garantată.

Faptul că am avut acces în mod real la exegeza patristică şi necesitatea de a apăra mai ales poziţiile ortodoxe dogmatice exprimate de Sfinţii Părinţi cu privire la semnificaţia versetelor analizate a condus inevitabil la conflict cu exegeza neortodoxă şi totodată cu conducătorul ştiinţific al tezei, un Pr. Prof. care, asemenea altor profesori universitari, a îmbrăţişat pe parcursul întregii sale cariere metoda ermineutică şi interpretările specifice literaturii protestante.

Observaţiile, modificările şi întrebările ironice presărate de Sfinţia sa peste tot în lucrare pot părea – pentru cei care nu cunosc situaţia tristă din învăţământul teologic ortodox românesc – şocante sau smintitoare:

Înainte de toate l-au deranjat traducerile paralele din Septuaginta sau Vulgata. De foarte multe ori le-a tăiat, lăsând numai traducerea din ebraică, sau a modificat inclusiv traducerea din ebraică de preferinţă după versiunea Cornilescu, adăugând din ea cuvinte care nu există în textul ebraic. La traducerea paralelă din Septuaginta a versetelor 10, 4-5 a scris chiar textual: „de prisos”, şi a tăiat-o. Citatele biblice din comentariile patristice la Zaharia traduse de mine direct din greacă, latină sau siriacă a încercat să le modifice după textul ebraic al Scripturii sau după anumite interpretări rabinice ale textului ebraic al Scripturii, iar la unele din ele, sesizând că în urma unei astfel de modificări nu se mai înţelege absolut nimic din sensul dogmatic perceput de autorii patristici în textul sfânt, a scris: „Nu are sens fraza”.

A dus un adevărat război împotriva termenului „duhovnicesc”, de cele mai multe ori l-a tăiat, iar uneori a pus întrebări ironice: „Unde scrie în Scriptură de vreo Lege duhovnicească?”; „Unde se poate găsi în Scriptură expresia de «Israel duhovnicesc»?”; „Autorului i se impune să explice pentru cititor ce înseamnă interpretare duhovnicească”; „Ce înseamnă ochi duhovniceşti şi care sunt criteriile după autor după care se poate spune cine îi are şi cine nu? Există nişte repere concrete??” etc. Este o noţiune elementară, explicată în orice manual ortodox de ermineutică, inclusiv în studiul ermineutic pe care l-am introdus ulterior în teză la cererea Părintelui Profesor. Metoda istorico-critică protestantă exclude sensul duhovnicesc, pe când în exegeza patristică pe el se pune accent. La Sinodul din 1341, considerat de unii al 9-lea Sinod Ecumenic, Sfântul Grigorie Palama a sintetizat întreaga tradiţie dinainte de el cu privire la această expresie.

Întrucât în toată teza mi-am exprimat ferm adeziunea la interpretările patristice care au întrunit consens în tradiţia Bisericii precum şi la interpretările catolice, iudaice şi protestante în armonie cu acestea, Părintele Profesor şi-a exprimat permanent adeziunea la interpretările iudaice şi protestante care contrazic pe Sfinţii Părinţi şi s-a delimitat mereu de interpretările patristice ca fiind colaterale sau perimate: „Dumnezeu nu i-a desemnat pe Sfinţii Părinţi ca excelenţi şi unilaterali tâlcuitori ai Scripturii pentru toţi şi toate timpurile”; „Se impune a urmări şi a discerne în primul rând ce spune textul pentru contemporanii profetului şi mai apoi putem face şi alte referiri colaterale, mai mult sau mai puţin în legătură cu profeţia. Nu cred că prorocul Zaharia a scris exclusiv pentru Apostoli şi creştini”; „Mai înainte de a însera opiniile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii consider că s-ar impune sublinierea contextului în care s-a rostit prorocia. Cine erau sperjurii şi hoţii? Care era contextul istoric şi cu ce scop a profeţit? Nu cred că Dumnezeu l-a trimis curcilor timpului ca să le grăiască lor doar pentru noi. E fals. Sperjurii şi hoţii cine erau?”, etc. Potrivit Părintelui Profesor, Părinţii Bisericii erau atât de analfabeţi încât „nici nu ştiau de figurile de stil utilizate de aghiografi în lucrările lor”, de aceea nu reuşeau să interpreteze corect Scriptura. La Zah. 9, 9 unde am făcut referire la 9 Sfinţi Părinţi, 1 profesor universitar ortodox, şi 39 comentatori de alte confesiuni, Părintele Profesor a spus textual că interpretarea patristică este „divagaţie” şi a propus să o înlocuiesc cu „concluzii personale” sugerate de Sfinţia sa în contradicţie cu opinia unanimă a Sfinţilor Părinţi.

Nu lipsesc întrebări ironice cu privire la citate din Sfinţii Părinţi în care aceştia vorbesc despre post: „Dacă Adam nu păcătuise, de ce trebuia să postească?” „Cine a verificat că Samson şi Samuel au postit înainte de a se naşte?” sau observaţii ce ţin de necunoaşterea Scripturii şi a propriului manual de ebraică…

…deşi textul de la Evr. 5, 7 este clasic în dogmatică, referindu-se la firea umană a Mântuitorului, Părintele Profesor a întrebat: „Cum adică Hristos Însuşi va fi mântuit? De cine?”, iar în alt loc a subliniat dublu expresia „Cel ce putea să-L mântuiască” (tot Evr. 5, 7) şi a pus semnul întrebării.

Referitor la dimensiunile încăperilor Tabernacolului, eu am indicat ca sursă numai pe Iosif Flavius. Părintele Profesor mi-a cerut să-i indic şi locul din Scriptură: „se va indica mai întâi textul biblic privitor la dimensiuni şi mai apoi Iosif Flavius care a luat informaţia doar din Scriptură”. În Scriptură nu sunt precizate dimensiunile încăperilor Cortului Sfânt, aceste informaţii se cunosc doar din tradiţia iudaică, cum ar fi trebuit să ştie un profesor universitar de Vechiul Testament.

A încercuit termenul „cer” utilizat de mine la singular şi a scris: „Conform Scripturii nu există un singur cer. Însuşi substantivul este la plural שָׁמַיִם ”. În limba ebraică substantivul „cer” este pluralia tantum, pe când în limbile greacă, latină şi română prezintă atât formă de singular cât şi formă de plural. Evident Părintele Profesor nu ştie cum se traduce un substantiv pluralia tantum în limbi în care respectivul substantiv nu este pluralia tantum şi consideră că întreg Noul Testament, Vechiul Testament în greacă şi latină, inclusiv rugăciunea Tatăl Nostru (în care termenul „cer” se foloseşte atât la forma de plural cât şi la forma de singular) nu fac parte din Scriptură. Nici în Simbolul credinţei nu ştie de ce mărturisim că Dumnezeu este „Făcătorul cerului şi al pământului”, sau are impresia că Dumnezeu a creat numai unul din cele trei ceruri despre care vorbeşte Scriptura. Învăţătura Bisericii despre „cer” se regăseşte sintetizată în Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin.

La Zah. 9, 9 termenul „נוֹשָׁע ” este participiul nifal, masculin, singular de la verbul „יָׁשַע ”, „a mântui”, „a izbăvi”, „a birui”, şi pentru că nifalul este o formă pasivă, se traduce „cel ce este mântuit”, „cel ce este biruit”. Peste tot în Sfânta Scriptură unde verbul acesta are forma pasivă nifal, înţelesul este fără îndoială de pasiv. Discuţiile asupra termenului sunt interminabile între iudei şi protestanţi, redate de mine în comentariu. Fără nici o justificare, Părintele Profesor Petre a tăiat traducerea în forma pasivă şi a pus forma activă „biruitor” ca şi cum n-ar recunoaşte nifalul.

La Zah. 10, 2 în loc de „נסע ” „a trage (afară din pământ)”, „a mâna (turma)”, Părintele Profesor a citit „נוע ” „a rătăci”, modificând textul ebraic asemenea unora dintre protestanţi şi atribuind verbului „נסע ” semnificaţia cu totul altei rădăcini ebraice. Exemple de acest fel sunt foarte multe.

În două locuri a propus ca titlu de subcapitol ceea ce eu combătusem ca interpretare incorectă în scrierile neortodoxe, întrucât aderasem la interpretarea patristică.

Pe Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Teodoret de Cir a reuşit să-i acuze de interpretare „exagerat de alegorică”, deşi sunt unii dintre cei mai prudenţi Sfinţi Părinţi în ce priveşte alegoria.

Ori de câte ori m-am delimitat de interpretările altor comentatori biblici, Părintele Profesor a tăiat şi a scris: „nu interesează pe nimeni”; „de prisos”; „inutil”; „superfluu” etc.

Pe scurt, din modificările propuse era limpede că doreşte o nouă teză, pe cât posibil fără Sfinţi Părinţi, sau Sfinţii Părinţi să fie doar o anexă, fără Septuaginta, fără Vulgata, cu comentatori neortodocşi din abundenţă, cărora să le dau dreptate chiar şi atunci când sunt în conflict cu dogmele Bisericii Ortodoxe, şi mai ales să nu critic pe nimeni, ortodox sau neortodox, nici măcar atunci când este vorba de dogmă, nu pentru că nu era de acord cu cele scrise, ci pentru că ar fi dorit să nu intre în conflict cu nimeni…

(…) Conducătorii de doctorat au tendinţa să dezaprobe însăşi esenţa exegezei ortodoxe: delimitarea de erezie şi de orice interpretare greşită dogmatic sau moral a altor exegeţi. De fapt întregul subcapitol 10 încearcă să răspundă unei întrebări pe care Sfinţia sa mi-a pus-o repetat: „Ce drept ai tu să critici pe cineva, ortodox sau neortodox?”(!)

De vreme ce multe din observaţiile Sfinţiei sale ţineau de opoziţia clară între metoda ermineutică a Sfinţilor Părinţi citaţi şi principiile metodei istorico-critice cu care era familiar, Părintele Profesor mi-a cerut hotărât şi insistent alcătuirea unui studiu de ermineutică, presupunând probabil că divergenţele se vor rezolva de la sine. În acest sens mi-a recomandat şi împrumutat lucrarea unui teolog protestant foarte pasionat de scrierile patristice şi bun cunoscător al motivelor pentru care există divergenţe atât de mari între metoda ermineutică protestantă şi cea patristică: Christopher Hall, Să citim Scriptura cu Părinţii Bisericii. Datorită studiului ermineutic pe care mi l-a cerut, am putut înţelege mult mai bine principiile ermineutice patristice. De asemenea am descoperit şi cauza pentru care metoda ermineutică protestantă istorico-critică răspândită majoritar la cei de alte confesiuni are principii atât de opuse principiilor ermineutice patristice. Christopher Hall, ca mulţi alţi teologi catolici şi protestanţi, arată foarte limpede că redescoperirea panteismului-evoluţionist în mediul apusean şi promovarea lui în majoritatea ştiinţelor profane a dus treptat la negarea caracterului divino-uman al cuvântului lui Dumnezeu din Scriptură şi chiar la ateism declarat.

Responsabilitatea pusă astăzi aproape exclusiv pe umerii profesorilor universitari este cea mai mare dintre responsabilităţile pe care le aveau episcopii şi mai ales sinoadele în primul mileniu creştin. Dacă nu suntem atenţi în primul rând cu profesorii universitari, degeaba ne arătăm nemulţumiţi de căderile preoţilor şi ale episcopilor educaţi de aceştia.

Încă din 2003 s-a înfiinţat la Cluj un Centru de Studii Biblice (http://cbs.ot.ubbcluj.ro) ale cărui obiective principale sunt: 1. „Realizarea unei serii de Comentarii biblice interconfesionale de genul Evanghelisch-Katolischer Komentar”; 2. „Editarea unei biblii comentate de genul Traduction oecumenique de la Bible”; 3 „Alcătuire şi editare de dicţionare, cursuri şi gramatici practice, enciclopedii biblice, arheologii, etc”. Acest Centru de Studii Biblice „urmăreşte integrarea activităţii masteranzilor şi a doctoranzilor” şi îşi propune excluderea oricăror polemici dogmatice interconfesionale: „Activitatea de cercetare a Centrului de Studii Biblice este caracterizată prin abordarea analitică a problematicii de specialitate, de interesul pentru caracterul interdisciplinar şi de dimensiunea ecumenică, manifestată prin excluderea polemicilor doctrinale confesionale”.

Se pune întrebarea: cum vom putea tâlcui textele din Noul şi din Vechiul Testament pe care Biserica şi-a fundamentat toate concluziile dogmatice, dacă vom „exclude polemicile doctrinale confesionale” din explicarea semnificaţiei şi a mesajului direct al cuvântului lui Dumnezeu? Cum vom putea altfel exclude înţelesul dogmatic al textelor vechitestamentare şi noutestamentare decât declarând că Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi le-au înţeles greşit, fiind prea analfabeţi sau prea puţin luminaţi de Duhul Sfânt atunci când le-au tâlcuit? Cum vom putea exclude polemicile dogmatice decât fie alterând semnificaţia cuvintelor Scripturii, fie declarând pe unele dintre ele neautentice, potrivit principiilor metodei istorico-critice?

Dacă scopul a ceea ce Sfinţii Părinţi numesc „Ἑρμηνεὶα” „Ἐξήγησις”, „Ὑπόμνημα”, „Explanatio”, „Comentaria” este progresul în viaţa activă şi în cea contemplativă, mai precis contemplarea/vederea realităţilor duhovniceşti nevăzute, a lucrărilor/energiilor necreate ale lui Dumnezeu, a sfatului Lui, a proniei Lui etc. (înţelesul dogmatic) şi asemănarea cu Dumnezeu (înţelesul moral-mistic), iar „exegeza” istorico-critică exclude tot ce ţine de sensul duhovnicesc: dogmă, morală şi mistică, ce se va putea cita din lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi în astfel de „comentarii biblice interconfesionale” decât tot ce este neesenţial? Dacă metoda exegetică protestantă istorico-critică este ariană tocmai din cauza excluderii a tot ce ţine de cunoaşterea şi recunoaşterea lui Dumnezeu sub vălul literei Scripturii, întrucât refuză să recunoască cele ce ţin de caracterul divin al cuvântului lui Dumnezeu (pe scurt aspecte ce ţin de dogmă), în ce mod va putea fi mai puţin ariană o „exegeză” ce „exclude polemicile doctrinale confesionale”? Ce altceva înseamnă înfiinţarea unui astfel de centru decât renunţarea de bună-voie la exegeza apostolică şi patristică şi aşa prea puţin accesibilă profesorilor universitari ortodocşi din cauza necunoaşterii limbilor clasice, şi adoptarea unei tradiţii exegetice străine de Biserică, adogmatice, amorale, cu totul ruptă de Sfânta Tradiţie a Bisericii? Dacă pentru noi ca ortodocşi, autoritatea supremă în exegeză sunt, din punct de vedere canonic, purtătorii de Dumnezeu şi văzătorii de Dumnezeu, mai precis consensul Sfinţilor Părinţi, ceea ce Duhul Sfânt a mărturisit întotdeauna şi pretutindeni în Biserica cea Una despre fiecare verset scripturistic în parte, iar pentru protestanţi autoritate supremă nu poate fi Dumnezeu şi cei pe care El i-a arătat ca luminaţi de El, ci numai cei care se consideră pe sine mai luminaţi în funcţie de aprecierile diverselor „comunităţi ştiinţifice” ce se bucură de o finanţare mai bună, adică cei care neagă tot ce ţine de Sfânta Tradiţie a Bisericii şi impun tradiţii noi, cine va fi autoritate supremă în exegeză pentru membrii Centrului interconfesional de Studii Biblice de la Cluj: Dumnezeu sau omul, Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Bisericii Ortodoxe sau prestigioşi biblişti din străinătate? Cum va putea să se ajungă la unitate de vederi între un student care încearcă să se supună canoanelor Bisericii Ortodoxe: acolo unde „s-ar dezbate vreun cuvânt din Scriptură, pe acesta să nu-l tâlcuiască altfel decât au arătat luminătorii şi dascălii Bisericilor prin scrierile lor proprii” (canonul al 19-lea, Sinodul al VI-lea Ecumenic) şi respectiv un profesor universitar care este membru al Centrului interconfesional de Studii Biblice, şi care în mod sistematic pune mai presus părerea unor prestigioşi biblişti din străinătate decât consensul patristic? Dacă exegeza ortodoxă este împărtăşire cu ceea ce prefigura mana: Cuvântul divino-uman al lui Dumnezeu care s-a coborât de sus, în ce mod se vor putea împărtăşi credincioşii Bisericii ortodoxe cu exegeza neortodoxă-ortodoxă propusă de Centrul interconfesional de Studii Biblice? Oare nu cumva este similară cu o Euharistie neortodoxă-ortodoxă? În ce mod acest Centru de Studii Biblice „urmăreşte integrarea activităţii masteranzilor şi a doctoranzilor”? Oare nu cumva prin excluderea din ciclurile universitare superioare ortodoxe şi implicit din treptele ierarhice superioare ortodoxe a tuturor iubitorilor de exegeză care nu acceptă compromisul dogmatic şi autoritatea unor prestigioşi biblişti din străinătate în locul consensului Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Sinoade? În această situaţie, de ce nu sunt informaţi studenţii în ce priveşte obligativitatea convertirii la protestantism înainte de admiterea la masterat sau doctorat, secţia Biblică, la Iaşi, Cluj şi Sibiu?

Situaţia este dezastruoasă în tot învăţământul teologic ortodox românesc. Desfiinţarea completă din cadrul examenului de admitere la doctorat a evaluării şi aşa mult prea elementare la limbile clasice şi totodată acceptarea sistemului doctoral de 3 ani face cu totul imposibil accesul măcar de formă al viitorilor profesori universitari de teologie ortodoxă la altceva decât la „exegeza” neortodoxă. De asemenea, pe aceasta din urmă n-o pot cercetata decât în mare grabă, după 1-2 ani de eforturi inumane şi grele umilinţe pentru a obţine un minim de 250-300 de lucrări neortodoxe din străinătate. Profesorii universitari ortodocşi mai în vârstă sunt deja reeducaţi, cu binecuvântarea ierarhilor noştri, în centrele de studii interconfesionale, să dispreţuiască profund şi foarte puţina exegeză patristică disponibilă în limba română precum şi pe monahii sau pe oamenii simpli care o mai citesc. Exerciţiile de copiere sau mai bine spus de rezumare, fără spirit critic, de către doctoranzii „ortodocşi” a extrem de vastei literaturi protestante şi catolice din care oricum nu înţeleg mare lucru (din cauza necunoaşterii limbilor greacă, latină, ebraică, siriacă, aramaică, coptă, utilizate abundent de cei de alte confesiuni) sunt un permanent indiciu al pregătirii inadmisibil de proaste şi tot mai defectuoase din sistemul nostru universitar. Prin urmare, neglijenţa ierarhilor ca de la înfiinţarea Facultăţilor de Teologie să creeze toate condiţiile necesare ca teologii să aibă acces la consensul patristic cerut de canoane transformă inevitabil toate Facultăţile de Teologie Ortodoxă din ţară în şcoli de reeducare sistematică a tuturor viitorilor preoţi şi ierarhi ortodocşi într-o teologie agresiv adogmatică şi chiar în ateism.

(fragmente dintr-o lucrare mai amplă publicată în 2014 de I.B.; selecţia textului aparţine Mănăstirii Petru Vodă)

Nota noastră: Cele relatate aici pe scurt rezumă generaţii întregi de astfel de experienţe ale unui învăţămînt teologic eterodox şi aberant. Faptul că facultăţile de teologie „ortodoxe” au fost absolvite de arhierei şi preoţi români cu gîndire curat ortodoxă este una din dovezile cele mai evidente ale prezenţei şi lucrării Duhului Sfînt în Biserica Ortodoxă Română. Duhul Sfînt este Cel ce a păstrat neîntinate de erezie gîndirea, cugetul şi simţirea atîtor mii de absolvenţi.